Publicistică & Critică & Istorie literară

Studierea, până la nivelul capilarelor, a raporturilor dintre semn şi mesaj, precum şi descifrarea/explicarea funcţiei modelatoare a Operei din unghiul privilegiat al mentalităţii receptoare, la „muzeul imaginar” al literaturii universale, alcătuiesc, coroborate, vasele comunicante ce leagă o carte de alta într-un continuum al teoreticianului și criticului literar Ion Vlad. Aventura spiritului şi spectacolul intelectual, reflexul paideic şi plăcerea neistovită de a citi, dorinţa de ordonare sistemică în ţinută universitară şi evaziunea rebelă în amplificativul „furat” de respiraţia aproape epică a stilului, toate acestea particularizează o theoria în contextul contemporan al ştiinţei literare româneşti.

Mircea Muthu

* * *

Criticul și istoricul literar Ion Vlad s-a născut la 26 noiembrie 1929, la Archiud, jud. Bistriţa-Năsăud. A urmat cursurile Facultății de Filologie a Universităţii „Victor Babeş”. În 1971 primeşte titlul de Doctor în ştiinţe filologice cu lucrarea Povestirea. Destinul unei structuri epice, susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie, iar din 1972 este profesor universitar. În 1976 devine Rector al Universităţii Babeş-Bolyai, funcţie în care va rămâne până în 1984. Între 1984 şi 1990 este Şef de catedră la Catedra de literatură română comparată şi teorie literară a Facultăţii de Filologie, iar între 1991 şi 1992, profesor asociat la Departamentul de Romanistică al Universităţii Jagellone (Cracovia, Polonia) la secţia română – limbi străine. Din 1997 va continua ca profesor dr. consultant la Catedra de literatură română, teoria literaturii şi etnologie.

Prezent cu numeroase studii, eseuri și cronici literare în revistele din țară și din străinătate, Ion Vlad a publicat următoarele volume: Între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, Editura Dacia, 1970; Descoperirea operei. Comentarii de teorie literară, Cluj, Editura Dacia, 1970; Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, Editura Minerva, 1972; Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, Editura Dacia, 1972; Romanul românesc contemporan. 1944-1974, Studiu introductiv (p. V-LXXIII), note, alegerea textelor de Ion Vlad; fişe bibliografice şi secvenţe pentru autoportrete de Cornel Robu), Bucureşti, Editura Eminescu, 1974; Lecturi constructive, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1975; Lectura – un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977; „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu, Cluj, Editura Dacia, 1981; Lectura romanului, Cluj, Editura Dacia, 1983; Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, Cluj, Editura Dacia, 1986; Lectura prozei. Eseuri. Comentarii. Interpretări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1991; Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, col. Akademos, 1996; În labirintul lecturii, Cluj, Editura Dacia, 1999; Romanul universurilor crepusculare, Cluj, Editura Eikon, 2004; Orizonturile lecturii, Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007; The Novel of Crepuscular Universes. Essay. English translation by Delia Drăgulescu, Columbia University Press, New York, 2010.

Cu toate că în ultimii ani am scris destul de puţin despre cărţile contemporanilor mei, îi citesc pe mulţi, fără prejudecăţi şi deloc blocat într‑o anume paradigmă literară. Am traversat relaxat până şi câmpurile lexicale ale diverselor manifeste ale tinerilor scriitori, mereu atent la emergenţa unor eventuale idei întemeietoare. Nimic nu mă scandalizează şi nu mă inhibă în limbajele imaginante: de la cele excesiv erotice, radical‑experimentaliste sau gratuit‑ludice, până la cele delirant‑mistice ori redundant‑academice. E o disponibilitate care îmi dezvoltă şi rafinează, în cele din urmă, discernământul şi spiritul critic. Alergia mea la dogmatism şi intoleranţă s‑a format şi prin această alimentaţie copioasă şi oximoronică. Subtilele rafinamente ale nutriţiei culturale sunt mai curând fenomene de regim şi asceză şi urmează unor intervale de excese şi bulimie. Aşa că citesc satisfăcându‑mi o foarte variată gamă de disponibilităţi spirituale, intelectuale şi afective. Şi, în funcţie de sugestiile secrete ale trupului, citesc chiar, metaforic vorbind, în cele două mari şi divergente moduri de medicaţie: alopatia şi homeopatia.
Cărţile pot fi vindecătoare. Trebuie doar ca lectura să fie administrată adecvat. E vorba însă despre o terapie subtilă, cu implicaţii în alchimie, în care cititul e aliment şi medicament deopotrivă. (Petru Poantă, 2011)

* * *

Am reunit în acest volum secvențe decupate din cărțile lui Petru Poantă apărute după 1989 – Scriitori contemporani. Radiografii, 1994, Cercul literar de la Sibiu, 1997, Dicționar de poeți, 1999, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 2003, Clujul meu (Oameni şi locuri, Anii şaptezeci, Radiografii), ediție integrală, 2016 –, alegându‑le pe cele care pot fi citite ca portret/comentariu critic. Le‑am adăugat câteva prefețe și postfețe. Nu am încărcat pagina cu trimiteri bibliografice, mai ales că unele secvențe migrează dintr‑o carte în alta.
În această primă selecție dintr‑o serie care va alcătui în final o panoramă a scrisului său critic, am ales cu precădere scriitori ai Transilvaniei.
Titlul îl inversează pe cel al volumului din 1994, trimițând și la cele două Radiografii mai vechi (1978; 1983).
Cartea apare la 7 ani de la moartea criticului (7 aprilie 1947 – 7 septembrie 2013). (Irina Petraș)

„Despre Vasile Dan n-au scris mulți critici, dar au scris cei mai buni.”
(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)

* * *

Expresia din titlul Ca la Carte nu se referă aici decât la obiectul acestor „exerciții de empatie”, de fapt lecturi critice la unele apariții editoriale noi, în special de poezie. Și mai explicit: la cărți primite la revista Arca. Nu e vorba, așadar, neapărat de cărți alese, prin selectare, de mine însumi dintr‑o producție editorială extinsă, cea a momentului, așa cum, eventual, s‑ar presupune, ci doar de‑o simplă coincidență, uneori fericită, între opțiunile și criteriile mele valorice și ceea ce mi‑a pus în cutie poștașul. Am citit cartea cu creionul în mână, cum s‑ar zice azi metaforic, cu o cât mai mare deschidere. Adică fără sentimentul acela al unei judecăți critice infailibile pe care îl intuiești, suveran, la orice critic literar de vocație. (Vasile Dan)

Există în această carte câteva idei de forță, care stau la baza selecției personalităților prezentate și au determinat o retorică aparte a discursului autorului, reprezentând o fericită combinație dintre travaliul unui sârguincios bibliograf și un exercițiu de admirație, venind când din partea unui discipol recunoscător față de marii săi dascăli și înaintași, când din partea unui om care știe să aprecieze munca, noblețea, talentul și modestia unora dintre colegii săi de breaslă. (Prof. univ. dr. Ivan Evseev)

* * *

În volumul său Portrete și cărți profesorul clujean Onufrie Vințeler aduce numeroase detalii ce demonstrează, în special, conexiunile, uneori surprinzătoare, dintre lingviștii întregului spațiu al Europei de Est, care, chiar și în cele mai vitrege timpuri, și‑au manifestat devotamentul față de adevărul științific, atașamentul față de colegii de breaslă și un înalt spirit de solidaritate academică. (Prof. univ. dr. Iraida Condrea)

* * *

Deosebit de interesant și util în cunoaștere apare faptul că profesorul Vințeler, ca distins filolog și om de știință, a căutat – cu discernământ și luciditate – să pună în evidență aproape la toți cei portretizați, nu numai opera de specialitate propriu‑zisă, ci și multe date biografice, întâmplări semnificative și evenimente social‑politice trăite, cu implicații și varii consecințe. La toate personajele sunt evidențiate orizontul cultural, concepția filozofică, aprecierea fenomenelor istorice, orientarea spre și aderarea la diferite idei și curente literare, artistice, politice etc. Nu lipsesc din carte nici ecourile afective și evaluările autorului privind valoarea operei fiecărui savant, receptarea de care se bucură în lumea de specialitate și, de asemenea, în conștiința publicului larg. (Acad. prof. univ. dr. Dumitru Protase)

* * *

Prof. dr. Onufrie Vințeler este o personalitate binecunoscută în peisajul cultural clujean, iar renumele său a ajuns de mai bine de o jumătate de veac peste hotarele țării, fiind unul dintre cei mai importanți lingviști și slaviști. Cetățean de Onoare al comunei Noșlac (Alba) și al Municipiului Cluj-Napoca, este Doctor Honoris Causa al Univer-sității „Lucian Blaga” din Sibiu. În 2016, Academia Română – Filiala Cluj i-a conferit Diploma de Excelență „Senior al Cetății Cluj-Napoca”; apoi, a fost distins din partea Înaltpreasfințitului Mitropolit Bartolomeu cu „Crucea Transilvană”, iar Liga Scriitorilor Români i-a conferit cea mai înaltă distincție, Medalia „Virtutea Literară”. În 12 iunie 2019 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
Alături de sutele de articole de specialitate apărute în reviste de prestigiu din țară și din Europa, dar și în presă, a publicat peste 60 de volume de studii în domeniul filologiei, istoriei, beletristicii etc. În același timp, este un valoros ziarist concentrat pe fenomene sociale și culturale.
În cariera universitară, a fost îndrumător de doctorat, un adevărat Magistru pentru generații de tineri cercetători. Și-a asumat același rol și în privința tinerilor sau mai puțin tinerilor scriitori, ale căror debuturi le-a vegheat sau semnalat în presă, astfel că, de la Revoluție încoace, numai în ziarul local Făclia a semnat câteva zeci de cronici de carte, girând cel puțin tot atâtea cărți cu numele său prin redactarea prefeței.

Un coleg de breaslă mă întreba de ce Fidelitatea clasicismului şi nu Fidelitate clasicismului. Răspund cu gratitudinea cuvenită întrebării: pentru că aşa mi-a venit pe limbă.
Aceasta este ipostaza ingenuă a răspunsului. Dacă-l şcolim puţin, răspunsul, în afara oricărei preţiozităţi, va fi: pentru că, în formula secundă, dativul restrânge sfera de sens, orientând-o univoc spre posesiune. Plus timbrul apodictic, tonul declarativ, chiar insurgent. Dintre funcţiile limbii în procesul de textualizare, recognoscibilă acestui status quo ar fi funcţia de apel (Karl Bühler), specifică textelor incitative, orientate către efecte de natură extralingvistică. Şi atunci, de vreme ce funcţia expresivă „se joacă” aici, aliis verbis de vreme ce cuvinte de iubire se macină la moara clasicismului, de ce?
În forma dintâi, Fidelitatea clasicismului, autorul se dezice de orice retorică a indignării (contra cui?), încredinţându-se, cap plecat, genitivului cu funcţie dublă, de obiect, dar şi de subiect. Căci poate fi vorba de o fidelitate asumată de un împătimit al clasicismului, dar şi de clasicism ca agent al unei perpetue, nedezminţite fidelităţi. Paleta semantică se va îmbogăţi dacă genitivului (clasicismului) îi vom recunoaşte şi funcţia de genitivus originis, învestind lexemul cu privilegiul fidelităţii în spirit. Spunând astfel: fidelitatea purcede din clasicism, clasicismul va încorpora fastuos o îndelungă asceză a înnoirii ca formă de manifestare a fidelităţii.
Id est, a iubirii. (Petru Pistol)

* * *

Petru Pistol (23 iunie 1944, comuna Scundu, judeţul Vâlcea) este absolvent al Facultăţii de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia Limbi Clasice, promoţia 1967. Profesor de limba latină în Galaţi (1967-1974), Râmnicu Vâlcea (1974-1993), iar din 1993 cadru universitar al Universităţii din Piteşti. A obţinut doctoratul în Filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Umanismul în Instituţiile divine lactanţiene. Din 2006 este: membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru şi coordonator de doctorat în Şcoala Doctorală de Litere a Universităţii din Piteşti. Lucrări didactice: Limba elină, Editura Tempora, Piteşti, 2001; Civilizaţia romană şi limba latină ilustrată prin maxime (în colaborare), Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002. Scrieri (monografie şi eseistică): Lucius Cae(ci)lius Firmianus Lactantius – scriitor creştin şi umanist paideic, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2000; Etimologicon, Editura Dacia, Cluj-Napoca, colecţia „Universitaria”, seria „Philologica”, 2004; Contexte clasice, Editura Paralela 45, Piteşti, colecţia „Universitaria”, seria „Filologie”, 2005; Critice şi ipocritice, Editura Tiparg, Piteşti, colecţia „Sinteze”, 2011. Traduceri: Lactantius, Instituţiile divine, traducere şi note de Petru Pistol, precuvântare de Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, studiu introductiv de Claudiu T. Arieşan, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, colecţia „Cum Patribus”, 2004; Lactantius, De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Petru Pistol (text latin-român), Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, colecţia „Cum Patribus”, 2006; Lactanţiu, Instituţiile divine. Epitoma (Epitome Institutionum divinarum), traducere şi note de prof. univ. dr. Petru Pistol (text latin-român), Editura Sofia, Bucureşti, 2019.

Cu câţiva ani în urmă, deschideam studiul intitulat Orientări în proza fantastică românească (2014) cu o Pledoarie pentru literatura fantastică. Reiau acum o serie de idei, realizând o nouă pledoarie pentru acest gen de literatură. Spuneam atunci că am descoperit frumuseţea prozei fantastice deja pe vremea adolescenţei şi această pasiune m-a însoţit toată viaţa. Însemnând altceva decât realismul tradiţional transparent şi previzibil, fantasticul promite o fascinantă incursiune în inima misterului, descoperirea unor insolite lumi imaginare. Parcurgând naraţiunile patronate de Oneiros, cititorul trăieşte o mirifică aventură spirituală, fiind obligat să recurgă la un complex şi ingenios act hermeneutic pentru decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului. Proza fantastică ne învaţă că realul este banal doar în aparenţă, adevăratele semnificaţii fiind bine camuflate în spatele cotidianului, dincolo de suprafaţa lucrurilor. Fascinaţia exercitată de această literatură se explică prin faptul că facilitează accesul către necunoscut, îndemnându-l pe omul modern să redescopere pasiunea pentru semnificaţiile ezoterice. (Gheorghe Glodeanu)

„Întâmplarea a făcut ca, la deschiderea masteratului de Didactică a literaturii universale, la Facultatea de Litere a Universității de Stat «Alecu Russo» din Bălți, cursul de Artă a narațiunii să-mi revină mie. Am considerat că acest volum poate fi folosit și ca suport de curs pentru studenții de la acest program. Îndrăznesc să cred că lucrarea de față ar putea fi utilă și pentru studenții de la masteratele de literatură română, la cursurile de formare profesională de la nivelul studiilor de doctorat etc. Cartea este pentru toți cei interesați de evoluția romanului, de arta narațiunii, de plăcerea, bucuria și riscurile meseriei de romancier.” (Maria Șleahtițchi)

O lucrare sofisticată, erudită și subtilă, scrisă într-o manieră vie și stimulatoare. Phil Cavendish, Universitatea Londra

Un eseu strălucitor, scris cu eleganță, bine documentat, incisiv, provocator... Îl vei îndrăgi sau te poate lăsa perplex, dar nu poți rămâne indiferent. A.G. Cross, Universitatea Cambridge

Acest studiu scurt, dar eficient este o prezentare de personalități literare, nu o listare cronologică de autori... Este o carte originală, bine scrisă și documentată și, mai ales, extrem de plăcută la citit. John Bayley, Universitatea Oxford

Iluziile literaturii române a fost desemnată „Cartea anului 2008” de revista România literară şi Fundaţia Anonimul

Iluziile literaturii române de Eugen Negrici este un alt fel de istorie a literaturii române care va dinamita toate miturile culturale adînc înrădăcinate în conştiinţa publică. O carte gravă şi explozivă scrisă cu acea responsabilitate pe care ţi-o dă o viaţă de studiu şi cercetare, cu acel curaj pe care cunoaşterea profundă a operelor literare ţi-l insuflă, cu amărăciunea şi luciditatea specialistului.

„Cartea lui Eugen Negrici este o analiză lucidă, intransigentă, convingătoare a miturilor care parazitează istoria literaturii române, dar e, deopotrivă, şi o profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngîndurată. Fiindcă, îndărătul enunţurilor tăioase şi al paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită.” (Paul Cornea)

„De o extremă luciditate, ca tot ce scrie Eugen Negrici, nu fără asprime, dar şi înţelegere, la fel ca Literatura română sub comunism, această carte care spulberă iluzii va fi citită cu pasiune, va stîrni dezbateri şi, nu mă îndoiesc, se va impune ca una de raftul întîi.” (Livius Ciocârlie)

La începutul secolului al XVII-lea, un veteran al războiului Spaniei împotriva Imperiului Otoman a publicat o carte. Acea carte, Don Quijote de la Mancha, avea să se vândă în mai multe exemplare decât oricare alta, cu excepția Bibliei, transformându-l pe autor, Miguel de Cervantes, în cel mai citit scriitor din istoria literaturii. Cartea lui William Egginton este despre cum a ajuns Cervantes să creeze ceea ce acum numim ficțiune și despre cum aceasta a schimbat lumea, ajungând să influențeze arta, politica și știința, lumea modernă fiind, practic, de negândit fără ea.

„Celebrarea unui roman îndrăgit și a autorului lui genial... Egginton oferă o istorie bine documentată a vieții, politicii și culturii spaniole din secolul al XVI-lea, care este în același timp o lectură palpitantă.“ Kirkus Reviews

„Volumul reunește texte publicate în reviste, dar și în volume postume, neincluse în Integrală, convorbiri, tablete radiofonice și texte inedite găsite între manuscrisele din chilia lui Steinhardt de la Mănăstirea «Sfînta Ana» din Rohia. Evreu botezat, devenit monah creștin, N. Steinhardt s-a vrut cu toată ființa român. Om al incertitudinilor, nu doar literare, ci și existențiale, identitare, spera că statornicirea sa întru Hristos îi va face posibilă devenirea românească. Nicăieri în opera sa dragostea și admirația pentru poporul român nu sînt atît de limpede și de entuziast exprimate ca în eseul «Secretul Scrisorii pierdute», din prima secțiune a volumului, eseu ce a dat naștere multor dezbateri. Și poate că elogiul cel mai cald al creștinismului l-a făcut în convorbirile sale de la Jilava – aflate în a treia secțiune – cu indianistul Sergiu Al-George, «ființa cea mai desăvîrșit multilaterală» pe care a cunoscut-o. Venite tardiv, dar atît de oportun, cuvintele lui Ion Negoițescu l-ar fi bucurat cu asupra de măsură pe monahul-eseist: «Cosmopolit prin însăși cuprinderea îndeletnicirilor lui intelectuale, mai român totuși ca N. Steinhardt n-a fost nimeni».” (Florian Roatiș)

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întîmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi cîţiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurîndu-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, cînd distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.

„Cartea de faţă este un curajos exerciţiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează şi documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricţii, cum gîndirea se mută în clişeu, iar controlul ei foloseşte o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de şoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puţin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriaşă, în care ne abandonăm voioşi, adaptaţi la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.” (Bogdan Creţu)

Un îndrumar complet despre cum se scrie o lucrare ştiinţifică riguroasă. Studenţii, în primul rînd cei de la secţiile umaniste, pot afla ce înseamnă teza de licenţă, cum să-şi aleagă tema şi să-şi organizeze timpul de lucru, cum să întreprindă o cercetare bibliografică şi să ordoneze materialul, cum se redactează teza.

„Trebuie să trăiţi teza ca pe o provocare. Cel ce provoacă sînteţi voi: v-aţi pus la început o întrebare la care nu ştiaţi să răspundeţi. Se pune problema să găsiţi soluţia printr-un număr dat de mutări. Cîteodată, teza poate fi trăită şi ca o partidă în doi: autorul nu vrea să vă încredinţeze taina sa, trebuie să-l luaţi prin învăluire, să-l interogaţi cu delicateţe, să-l faceţi să vă spună ceea ce nu voia, dar ar fi trebuit să o facă. Uneori, teza este ca un joc: aveţi toate piesele, trebuie doar să le puneţi la locul lor. Important este să faceţi lucrurile cu plăcere. Iar dacă aţi ales un subiect care vă interesează şi aţi decis să-i dedicaţi cu adevărat perioada pe care v-aţi stabilit-o, vă veţi da seama că teza poate fi trăită ca un joc, ca un pariu, ca o vînătoare de comori.” (Umberto Eco)

Antologie, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Lisette Daniel-Brunea

Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, supranumit „prințul reportajelor”, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum „Cinci zile printre leproși”, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh” și „Trenul-fantomă”, incluse în cartea de față. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.

„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […] Oricît și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineață și sînt citite, cînd e cazul, pe nerăsuflate, dimineața – va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.” (Geo Bogza)

Howard Phillips Lovecraft constituie un exemplu pentru toţi cei care doresc să înveţe să-şi rateze viaţa şi, eventual, să-şi reuşească opera. Chemarea lui Cthulhu, Dagon, sau Munţii demenţei sunt tot atâtea repere care fac din H.P. Lovecraft un maestru incontestabil al genului horror şi fantastic, dând naştere unei fascinaţii căreia i-au căzut pradă mulţi contemporani, între care şi Michel Houellebecq, cel care descoperindu-l la şaisprezece ani, nu a încetat să-l citească de atunci. În acest scurt eseu, autorul schiţează un itinerariu ieşit din comun, oferindu-ne totodată premisele propriului univers lipsit de iluzii, care l-a condus la imensul succes al Particulelor elementare. Pe linia lui Francis Lacassin, Houellebecq se străduieşte să pună în lumină „textele mari”, în sprijinul a ceea ce el numeşte „un mit fondator”. Care e tot atât de rar precum cel al lui Homer. Un mit construit împotriva oricărei forme de realism social, pe fondul unor convingeri materialiste pe cât de lucide, pe atât de disperate. Dicotomia realitate-onirism nu este o noutate. Romantismul, apoi Simbolismul l-au explorat fără răgaz, deschizând calea Suprarealismului. Baudelaire deplângea faptul că visul nu este totuna cu realul. Mallarmé se bucura, în ciuda crizelor sale violente legate de practica versului, de forţa transcendentă a onirismului poetic, mergând până la a afirma cu tărie că poetul nu are nimic de-a face cu societatea. Dar nimeni, înainte de Lovecraft, nu a ştiut să se cufunde atât de adânc în haosul fără formă al unei spaime percepute în teroarea ei cosmică, pentru a elabora, dincolo de un materialism cinic radical, ceea ce suntem nevoiţi să considerăm ca o uimitoare Renaştere mitologică.

Prin resuscitarea editorialului cu ajutorul literaturii, cartea lui Dragoș Bako se dorește o pledoarie împotriva standardizării culturale și comportamentale, un panaceu pentru ameliorarea disonanței cognitive și eliberarea culturală de sub tirania nivelatoare a „creierului global”, profund manipulat de massmedia. Altfel, libertatea noastră de alegere, liberul nostru arbitru, chiar şi personalitatea noastră, rămân doar simple iluzii care, asemeni unor bule de săpun, dispar la prima confruntare cu memele pe care ni le inoculează în permanenţă mijloacele de comunicare în masă. Convins că, la ora actuală, trăim o viață intens mediatizată (evident-virusată), autorul subliniază rolul decisiv al editorialului în crearea de anticorpi culturali, capabili să ne protejeze de influenţa memelor standardizante, pe care ni le inoculează mijloacele de comunicare în masă, acceptate ca a patra putere în stat.

„Cele 24 de studii, reunite şi rearanjate, uneori şi cronologic, de regulă tematic, dau seama, ajutător, asupra preocupărilor mele faţă de cultura rusă din secolele XIX şi XX. Ele sunt, cum am spus, complementare celor patru întreprinderi unitare dedicate aceluiaşi domeniu. Primordiale rămân acelea. Acest volum nu urmăreşte decât să-i ajute pe cei în continuare sau din nou dornici să pătrundă o mare cultură a lumii.

Utilitatea e dispreţuită, la noi, de mulţi intelectuali. Ei râvnesc mereu genialitatea. Geniul Tolstoi voia să fie util. Personal ţin dintotdeauna să mă conformez îndemnului său.”

Literatura Hertei Müller este alcătuită din straturi adânci și nuanțate. Un puzzle, cu dimensiunea sa enigmatică, cu provocările și problematizările sale, ar putea fi formula ce caracterizează acest volum colectiv despre scriitoarea premiată cu Nobel, ea însăși o făptură complicată, când aspră și severă, când poetică și delicată, întotdeauna, însă, dornică să rostească tranșant adevărul și să înfrunte pieptiș realitatea. (Ruxandra Cesereanu)

Proiect editorial apărut la șapte decenii de existență a revistei Almanahul literar / Steaua

Imagine coperta I: Vasile Gheorghiță, Redacția Stelei, 1974. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Petru Poantă, Vasile Gheorghiță, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Veronica și Virgil Ardeleanu. Rândul de jos: Aurel Șorobetea, Octavian Bour, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Leonida Neamțu, Teodor Tihan, Virgil Nistor.

Proiect editorial apărut la șapte decenii de existență a revistei Almanahul literar / Steaua

Steaua și‑a urmat prin ani un același curs, ca publicație și de exigență și de spirit independent, în post‑modernism; o libertate care a presupus și proliferarea publicațiilor literare, și despărțirea lor, până la un punct, de un cititor neliterat.
Va fi bine ca ea să‑și păstreze un statut de atelier literar, de creație, prin scrisul redactorilor și al colaboratorilor externi, și în viitor. Să ducă mai departe un crez într‑un echilibru, dacă am vorbi de poezie, între faptul trăit și faptul imaginat, sau între un apolinic și un dionisiac – să ne amintim, cu acești termeni, și de poetul Lucian Blaga, nu numai al traducerilor ci și al poeziei originale, cu care l‑am publicat, prima dată, timp de un an, anul 1960, în toată România literaturii, numai noi.
Ca un omagiu, atât scriitorilor steliști care nu mai trăiesc, sau trăiesc prin scris, cum și colaboratorilor Stelei, toți, de ieri şi de azi, într‑o aceeași lucrare. Și, de asemenea, cititorilor ei de ieri și de azi. (Aurel Rău)

Revista Viata Romaneasca nr.1/2020

Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfintul Augustin la Samuel Pepys

Pentru a deveni om, in deplinul sens al cuvintului, cineva a acoperit peretii piramidelor cu versuri. Ori si-a reprimat impulsul de a ucide si dorinta de a fi crud, ascultind peripetiile personajelor din O mie si una de nopti. Mai mult: si-a trait experientele fundamentale indeosebi povestindu-le. Nu spun cine stie ce noutate. Daca nu ar exista un poem erotic, precum Cintarea cintarilor, sau poemele trubadurilor, am sti mult mai putin despre iubirea-pasiune si despre frumusetea care trezeste iubirea-pasiune. Daca nu ar exista Moartea la Venetia, ne-ar scapa aproape in intregime melancolia resemnata a sfirsitului. Si daca nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinta si raul se acorda, pina la urma, cu providenta divina. - Valeriu Gherghel

Lui Virgil Gheorghiu ii placea sa citeze adesea trei fraze ce apareau cu recurenta in opera sa si care puteau fi considerate deviza lui; prima apartinea unui Parinte al Bisericii: Orice om este un univers ce n‑a mai existat vreodata inainte si nu va mai exista niciodata dupa; a doua ii apartine lui Origen: E mai bine sa mori pe cale pentru un ideal inalt decat sa nu pleci niciodata la drum, iar a treia e dintr‑un cantec japonez: Asa e in viata, cazi de sapte ori, te ridici de opt ori

Ștefan Bolea are un condei exersat și acest lucru se vede imediat la lectura cărții. Fraza este bine condusă, exprimarea este expresivă, luminând contururile ideilor, demonstrația se articulează logic, discursul este convingător și flexibil. – Corin Braga

Calitatea intelectuală înaltă a autorului se vede de fapt de la primele pagini ale prezentei cărți. Cercetarea lui Ștefan Bolea asupra „umbrei” urmează un fir conceptual livresc, un drum cu serpentine prin creații de natură filosofică, literară și psihologică – uneori prin creații muzicale, apoi filmice – din secolul al XIX-lea ș i apoi, în parte, din secolul XX. – Marta Petreu

Să notăm originalitatea temei abordate, acuratețea analizelor de text, comprehensiunea inter- și transdisciplinară a interpretării, un fin spirit critic, adaptat temei înseși, precum și o bibliografie impresionantă, din care noi înșine am avut multe de învățat. –Virgil Ciomoș

Transferul în plină postmodernitate a unui concept bine înrădăcinat în mentalul occidental de secol al XIX-lea este pasionant, iar recursul la sugestiile provenite din cultura light indică și ele lejeritatea cu care Ștefan Bolea se deplasează pe toate palierele culturale. Avem de-a face cu o carte excelentă, rod al unui spirit viu și rafinat, o carte bazată pe o bibliografie extrem de vastă, de nouă și de variată. – Ilinca Ilian

Editia a III-a, revazuta si adaugita

Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede ca  falsificare grosolana poate sa suprime o realitate? 

Laszlo Alexandru s-a apucat de treaba si a scris un volum de eseuri despre acelasi Mihail Sebastian portretizat de Marta Petreu cu 10 ani in urma. Dar este un volum in oglinda! Laszlo il citeste pe evreul brailean dornic de afirmare, intr-o cheie rasturnata, asa cum, de astfel, sugera chiar Marta Petreu ca ar fi posibil. Scrierea lui este alerta, polemic-academica si plina de argumente. - Alexandru Florian