Publicistică & Critică & Istorie literară

Ștefan Bolea are un condei exersat și acest lucru se vede imediat la lectura cărții. Fraza este bine condusă, exprimarea este expresivă, luminând contururile ideilor, demonstrația se articulează logic, discursul este convingător și flexibil. – Corin Braga

Calitatea intelectuală înaltă a autorului se vede de fapt de la primele pagini ale prezentei cărți. Cercetarea lui Ștefan Bolea asupra „umbrei” urmează un fir conceptual livresc, un drum cu serpentine prin creații de natură filosofică, literară și psihologică – uneori prin creații muzicale, apoi filmice – din secolul al XIX-lea ș i apoi, în parte, din secolul XX. – Marta Petreu

Să notăm originalitatea temei abordate, acuratețea analizelor de text, comprehensiunea inter- și transdisciplinară a interpretării, un fin spirit critic, adaptat temei înseși, precum și o bibliografie impresionantă, din care noi înșine am avut multe de învățat. –Virgil Ciomoș

Transferul în plină postmodernitate a unui concept bine înrădăcinat în mentalul occidental de secol al XIX-lea este pasionant, iar recursul la sugestiile provenite din cultura light indică și ele lejeritatea cu care Ștefan Bolea se deplasează pe toate palierele culturale. Avem de-a face cu o carte excelentă, rod al unui spirit viu și rafinat, o carte bazată pe o bibliografie extrem de vastă, de nouă și de variată. – Ilinca Ilian

Editia a III-a, revazuta si adaugita

Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede ca  falsificare grosolana poate sa suprime o realitate? 

Laszlo Alexandru s-a apucat de treaba si a scris un volum de eseuri despre acelasi Mihail Sebastian portretizat de Marta Petreu cu 10 ani in urma. Dar este un volum in oglinda! Laszlo il citeste pe evreul brailean dornic de afirmare, intr-o cheie rasturnata, asa cum, de astfel, sugera chiar Marta Petreu ca ar fi posibil. Scrierea lui este alerta, polemic-academica si plina de argumente. - Alexandru Florian

A aparut recent, in critica noastra, o tendinta de renuntare la lectura estetica a textului literar, in temeiul fals al inexistentei unui (unic) gust public.

Un studiu despre fenomenologia relatiei dintre scriitorul roman si puterea politica, in perioada postbelica. Reactiile posibile: oportunism, evazionism, subversivitate, disidenta-exil, incorporate in patru literaturi paralele, fiecare cu miza ei, fiecare cu personalitatea ei. O poveste abstracta a literaturii romane postbelice, proiectata pe un fundal istoric concret. O poveste grevata pe un realism politic si pe o drama morala. Drama scriitorului roman  intr-un regim  represiv.  O  poveste scrisa pentru  cei care vor sa inteleaga reactiile literaturii in confruntarea cu institutiile de constrangere si control: partidul  unic, securitatea si cenzura. Cine a invins? Au invins institutiile puterii reale a dictaturii sau a iesit invingatoare puterea simbolica a literaturii? Dar ce se intampla oare cu literatura cand piata se substituie dictaturii  politice? A fost, este sau va fi vreodata literatura  perfect libera?

Pentru mine, Ardealul este format din oraşe mici. Ceea ce mă fascinează la oraşele mici sunt podurile caselor despre care mi-am închipuit mereu că adăpostesc prăfuite cufere, sipete, casete din lemn pictate cu flori şi inimioare pline cu scrisori de dragoste neexpediate vreodată, jurnale intime, caiete cu poezii scrise de-a lungul vremii de preotese, profesoare, învăţătoare, funcţionare sensibile şi suferind profund din dragoste. Şi astăzi, dacă ai apucat să citeşti măcar o pagină din cartea lui Al. Cistelecan, Ardelencele, mi se pare lipsit de delicateţe ca, atunci când vezi o femeie frumoasă într-un oraş mic transilvan, să nu îţi imaginezi că poartă în suflet o poveste de dragoste nefericită.

Nu ştiu câte poduri a apucat să cerceteze până acum Al. Cistelecan şi nici din câte orăşele din Ardeal. Un lucru e cert: cercetările, „săpăturile” sale prin manuscrisele din poduri îmi confirmă intuiţia. Oricum, Ardelencele lui Al. Cistelecan este o carte admirabilă. O carte atât de frumoasă şi de parfumat scrisă, încât, mărturisesc, nu o dată mi-a trecut prin cap gândul că, atunci când a nimerit în vreun pod cu cufere, sipete și casete din lemn pictate cu flori și inimioare în care nu se găsea niciun manuscris, Cis, contrariat, s-a așezat la o măsuță sub o grindă prăfuită, a ridicat o țiglă ca să aibă lumină, și a inventat el însuși un nume, o biografie nefericită și a scris acolo el însuși zeci de scrisori de dragoste neexpediate, jurnale intime și caiete cu poezii.

Ion Mureşan

Revista Viata Romaneasca nr.9/2019

Primul volum Varia din cadrul Integralei Steinhardt recupereaza, in primul rind, doua texte aflate in arhiva Manastirii «Sfinta Ana» Rohia, din care autorul a publicat, de-a lungul timpului, citeva fragmente carora le-a conferit – prin unele demersuri de revizuire – statutul unor articole autonome. Este vorba de doua dactilograme, intitulate Andre Gide si Post Bellum, care in proportie de doua treimi sint inedite. In al doilea rind, am inclus aici articolele publicate de N. Steinhardt in revista Liceului «Spiru Haret», Vlastarul, in Adevarul, Victoria, Lumea, Viata sociala CFR si Contemporanul in perioada 1928-1948 si care apar pentru prima data in volum. In Addenda figureaza textele cuprinse in rubrica «Da si Nu», precum si «Programul Facultatii de Filosofie pe anul 1955» – parodie prin care este vizata «Tinara Generatie» – , recuperate din Revista burgheza, care, desi nesemnate, il indica drept autor, atit prin stil, cit si prin continut, pe N. Steinhardt, iar la final – un fragment de jurnal steinhardtian din deceniul patru al secolului trecut. - Florian Roatis

Criticul literar Alex. Stefanescu a lucrat la volumul de fata patru ani. Patru ani in care a locuit pur si simplu in poezia lui Eminescu. Multi dintre cunoscutii lui l-au intrebat pe parcurs ce il motiveaza, amintindu-i de atatea ori ca in biblioteci s-au adunat in ultimul secol sute de carti despre Eminescu. La intrebarea „Crezi ca ai

gasit interpretari mai originale ale operei lui decat cele de dinaintea ta?”, Alex. Stefanescu raspunde, cu deplina sinceritate, ca nu a cautat, cu orice pret, originalitatea interpretarii. Din pacate, tocmai dorinta de originalitate i-a facut pe multi exegeti sa se indeparteze de textul eminescian. Asa s-a ajuns la consideratii critice cu totul straine de poeziile lui Eminescu, unele dintre ele adevarate aberatii pe care le recunoastem cu totii in cartile de specialitate sau chiar in manualele scolare. Prin acest volum, Alex. Stefanescu reuseste, in primul rand, sa ne convinga sa citim inca o data, cu mare atentie, poeziile lui Eminescu.

Daca in prima etapa a proiectului criticul se intreba cu oarecare ingrijorare daca va mai simti puterea de seductie a operei eminesciene pe care a simtit-o pe vremuri, recitind-o acum, cuvant cu cuvant, vers cu vers si poem cu poem, l-au incercat emotii si mai intense: „In timpul lecturii, m-am simtit nu numai entuziasmat, ci si intimidat de ceea ce a putut sa faca un tanar din secolul nouasprezece din cuvintele limbii romane”.

Cu aceeasi surprindere vor descoperi revelatiile lui Alex. Stefanescu si elevii sau studentii, cititorii pasionati de Eminescu si specialistii in litere.

- Eminescu, poem cu poem dezvaluie mijloacele prin care poetul a reusit sa combine cuvintele printr-o arta care seamana cu magia.
- Succesul lui ca poet nu se datoreaza exclusiv muzicalitatii versurilor.
- Parti considerabile din poemele eminesciene sau chiar poeme intregi care n-au fost examinate si comentate niciodata de criticii si istoricii literari sunt cuprinse in acest volum.

Mesaj pentru tineri: „Un om real a creat o opera de o valoare neverosimila. Si a avut ca mijloc de exprimare o limba pe care noi, azi, o vorbim atat de prost! Poate invatam ceva de la el. Sau poate ne dam seama, macar, ca suntem in stare sa realizam ceva extraordinar, daca unul de-al nostru a facut-o candva.” (Alex. Stefanescu)

Nota: Comentariile critice pot fi citite fara consultarea paralela a operei lui Eminescu, intrucat in cuprinsul capitolelor se afla toate citatele necesare. Totusi, la addenda sunt reproduse integral poeziile publicate in timpul vietii poetului care au fost analizate in acest volum.

„În 1946, George Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să le denunțe şi fapte asupra cărora vrea să atragă atenția; în primul rând, spunea el, doresc să fac să se audă o voce.
Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu acelaşi sentiment: că există undeva o minciună şi că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag. 
Devenită prin mistificare şi distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci şi continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspirație, a statului paralel, care nu există.
Scopul, atunci şi acum, era controlul statului prin ocuparea lui. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a încălcărilor legii.
Este ceea ce se petrece de câțiva ani cu justiția, sub ochii noştri uluiți şi neputincioşi. Mecanismul, cinic și nerușinat, e foarte simplu: subordonarea justiției față de interesele de partid şi legalizarea abuzurilor derivate din aceste interese prin scoaterea în afara legii a sancțiunilor legale prevăzute împotriva lor. În Faust II, Goethe numea asta impunerea în mod legal a fărădelegii. E ceea ce trăim.“ – Horia-Roman Patapievici

În cele peste cinci decenii de critică și istorie literară, Eugen Negrici a adus contribuții esențiale la cercetarea literaturii noastre vechi, a literaturii române sub comunism și a ideologiilor literare.
În fermecătoarele eseuri din Simulacrele normalității, criticul își propune, după cum mărturisește, să identifice „prejudecăţile literare, situările greşite, falsele concepte, clişeele, fenomenele ignorate, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor noastre literare“. Fie că se oprește asupra poeziei boierilor stihuitori de la începutul secolului al XIX-lea, asupra avangardei literare ori asupra literaturii române în comunism sau imediat după, autorul ne cucerește prin impetuozitatea și forța sa argumentativă.

Volumul prezinta o selectie de interviuri cu personalitati politice, culturale, diplomati, jurnalisti etc. luate acestora de catre Ruxandra Sararu in cadrul emisiunilor realizate la postul public de radio Radio Romania Actualitati, precum In Casa Radio si Oameni care misca Romania, in perioada 2005-2018. Printre acestea, dialoguri cu: Emil Hurezeanu, Mugur Isarescu, Paul Grigoriu, Jana Gheorghiu, Ion Cristoiu, Dinu Sararu, Corina Cretu si altii.
Ruxandra Sararu este pentru oamenii obisnuiti sinonim cu jurnalismul de calitate. Reporter incisiv, realizator talentat, Ruxandra foloseste in interviurile sale, la modul cel mai surprinzator, toate armele jurnalistului de radio. Este, intr-o maniera surprinzatoare, cand prietena interlocutorului, cand observator, cand analitica, dar niciodata agresiva. Interviurile pe care le veti redescoperi, sper eu, constituie o declaratie de credinta fata de destinul de jurnalist al Ruxandrei, niciodata pe deplin implinit, intrucat... cele mai bune si interesante interviuri sunt mereu, pentru ea, cele care vor urma! - Maria Toghina

Post- și non-umanul nu sunt singurele paradigme care să se discute la noi fără ca principalele volume dedicate lor să se fi tradus în românește. Se întâmplă la fel cu științele umaniste digitale, cu world literature sau cu antropocenul. Este cu atât mai important efortul unor publicații precum Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste sau al unor cercetători precum cei reuniți în volumul de față de a oferi atât traducerea, descrierea, cât și analiza lor critică. Metabolizate inegal, bibliografiile străine ale postumanului ajung astfel la publicul românesc într-o formulă densă, care intersectează perspectivele unor cercetători cu parcursuri, lecturi și autoritate academică diferite. Rezultatul este prima contribuție autohtonă consistentă la dezbaterea postumană. – Mihaela Ursa

Mi se pare din ce în ce mai greu să scrii în același timp relevant, autonom față de orice terminologie științifică ineluctabil secesionistă și – cum să spun – carnal despre ce se petrece cu lumea, astăzi. Antologia coordonată de Alex Ciorogar (școala de la Cluj, vor spune unii cu o grimasă) propune unul dintre modurile de existență a lui a fi, astăzi: post-uman/ismul. Avem aici concept, timp, carne – rămâne doar să recunoaștem, măcar din când în când, câte un chip care ne apare în oglindă atunci când ni se întâmplă să dăm nas în nas cu ea. – Alexandru Matei

Dedicat postumanismului, grupajul de față ar putea cataliza o discuție importantă și necesară pentru științele umaniste de la noi. Volumul ar putea deveni, repet, la fel de seminal și influent precum celebrul număr 1-2/1986 al Caietelor critice dedicat postmodernismului. De data aceasta, în ipoteza în care se va produce (și sunt semnale încurajatoare în acest sens), dezbaterea va avea loc în timp real, pe deplin sincronizată cu ampla discuție care tocmai are loc în Occident, fără întârzierea de aproape un deceniu cu care s-a produs aceea despre postmodernism. – Radu Vancu

De același autor:

Anti-Caragiale (eseu critic), Editura Cartea Românească, 2001 (ediţia I), 2002 (ediţia a II-a); Editura Academiei Române, 2012 (ediţia a III-a, revizuită şi completată); Mitică de I.L. Caragiale (antologie bilingvă româno-franceză, studiu introductiv), Editura Cartea Românească, 2002; Cine eşti dumneata, domnule Moromete? (critică literară), Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2003; Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale [A-Z], vol. I, Editura Cartea Românească, 2004 (ediţia I), 2005 (ediţia a II-a); Codul lui Alexandru (roman), Editura Cartea Românească, 2007; Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale [A-Z], ediţie definitivă, Editura Cartea Românească, 2009; Secretul lui Don Juan / 1001 aforisme, Editura Palimpsest, 2010; Caragiale. Marele paradox (istorie literară), Editura Cartea Românească, 2012; Best of I.L. Caragiale, antologie și prefață, Editura Academiei Române, 2015; Voluptatea fricii (eseuri), Editura Academiei Române, 2017.

 Distincții

– Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române, 2009;

– Trei nominalizări la Premiul Uniunii Scriitorilor (2001, 2004 și 2009);

– Premiul pentru critică şi istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2009;

– Premiul pentru critică, istorie literară, eseu al Filialei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România, 2012;

– Premiul pentru eseu al revistei Tomis, 2001;

– Premiul pentru critică literară la Festivalul internaţional de literatură „Mihai Eminescu”, 2003;

– Premiul pentru eseu al revistei Luceafărul de dimineață, 2012;

– Premiul pentru proză al revistei Caligraf, 2007;

– Diploma de excelenţă a Târgului internaţional de carte, Chişinău, 2009.

Pompiliu Constantinescu o azvârle fără reţineri pe Zița în globalul tip al cochetei şi adulterinei, în devălmăşie cu Didina Mazu, Miţa Baston, Veta Titircă şi Zoe Trahanache, asigurându-ne ferm: „În comediile lui Ion Luca Caragiale nu există nici o ingenuă”. Punct de vedere însuşit – explicit sau implicit – de larga majoritate a comentatorilor comediilor lui Ion Luca şi de cvasi-unanimitatea regizorilor care le-au pus în scenă.

Privită însă cu ochiul liber de prejudecăţi, Ziţa – cu toate că a traversat infernul marital – exact  asta este: o ingenuă. Ea se lasă „dezvorţată” de Dumitrache nu din fiţe de gâsculiţă alintată, ci fiindcă traiul cu pastramagiul violent şi alcoolic devenise un iad. În pofida acestei experienţe nefericite, ea rămâne, sufleteşte, o romantică, o candidă, o ingenuă. Deși cunoscuse instituţia căsătoriei, Ziţa întâlneşte abia prin Rică dragostea. Faptul că îl convoacă la domiciliu după doar un sumar schimb de mesaje o validează nesmintit în ipostaza de ingenuă. O cochetă ar fi prelungit strategic aşteptarea momentului unui rendez-vous în doi – Mirandolina temporizează întotdeauna cu perfidie inebranlabilă; Julieta, în schimb, acceptă instant contactul în intimitate cu Romeo, arzând etapa tatonărilor de rutină.

Din punct de vedere sentimental, Ziţa este virgină, comportamentul său erotic frust aşezând-o alături de eroina lui Shakespeare, nu de a lui Goldoni. – Gelu Negrea 

Mircea ANGHELESCU (n. 1941, București) a absolvit Facultatea de Filologie (română/arabă) a Universității București (1962), este doctor în filologie (1970) al Universității București; bursă de specializare în literatură comparată la Indiana University U.S.A (1980) și bursă DAAD la Berlin și Freiburg (2000) pentru relații literare româno-germane; profesor la Șc. nr. 1 din Urziceni (1962-1964), bibliotecar paleograf la Biblioteca Centrală de Stat (1964-1967), secretar științific al Societății de științe filologice (1965-1971), cercetător științific principal la Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu” (1971-1994), conferențiar (1991-1994) și profesor (din 1994) la Facultatea de Litere a Universității București; din 2011, profesor emerit; vicepreședinte al Fundației Culturale Române (1994-2003), director al Editurii FCR (1994-1997), vicepreședinte (1995-2009) și președinte (2009-2011) al Societății de literatură generală și comparată din România.

De același autor:

Corespondența lui Barbu Delavrancea, 1967.

Preromantismul românesc, 1971.

Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, 1973.

Literatura română și Orientul, 1975

Scriitori și curente, 1982

Lectura operei, 1986

Introducere în opera lui Petre Ispirescu, 1987

Ion Heliade Rădulescu – o biografie a omului și a operei, 1987

Textul și realitatea, 1988

Clasicii noștri, 1996.

Cămașa lui Nessus. Eseuri despre exil, 2000

Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, 2001.

Literatura română – Dicționar de opere, coordonator, 2003

Literatură și biografie, 2005.

Mistificțiuni – Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură, 2008

Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, 2013.

Lîna de aur. Călători și călătorii în literatura română, 2015.

Am fost martor. Istoria literară ca depoziție, 2017.

Istoria modernă a literaturii române nu începe cu primele opere importante ale perioadei propriu-zis moderne, așa cum se consideră în mod tradițional, cu opera lui Heliade Rădulescu sau G. Asachi, ci cu primele semne ale creșterii culturii și a numărului de cititori de literatură, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu manifestarea unor preferințe pentru un alt tip de literatură care se scria în Europa și care începuse să fie citită (și treptat tradusă) și la noi: o literatură a sentimentului, a manifestării personalității individului, a nevoii de justiție socială și de libertate națională. Individuale în general, aceste manifestări nu sunt suficient de importante prin rezultate concrete care să fie ușor de observat, dar creează precedente importante: boieri luminați, mici și chiar mai măricei (Văcăreștii, Goleștii), clerici învățați și sensibili la suferințele credincioșilor (episcopii Chezarie Râmniceanu și Leon Gheuca sau polemiști redutabili ca Gherasim Putneanul) înfăptuiesc direct prin texte, prin traduceri, prin predici, prin polemici, răspândirea în public a noului „duh”, a noilor idei. Pe realizările literare, implicit ideologice, ale acestei epoci și pe manifestările ei se va construi modernizarea țării și suportul ei public din acea vreme: literatura.

A consacra un studiu (semi-monografic) unui scriitor analizat si dezbatut pe tot parcursul secolului XX, la inceputul acestui nou mileniu, intr-un moment cand despre opera sa au aparut sute, poate chiar zeci de mii de studii de valoare, ar putea parea doar un act de sinucidere intelectuala. Potrivit unei mai vechi estimari a lui Ernst Pawel, la sfarsitul deceniului al optulea al secolului XX, existau ceva mai mult de 20 000 de carti despre Kafka, in prezent numarul acestora ar putea sa treaca binisor de cifra de 40000. Cu toate acestea, desi a trecut mai bine de jumatate de secol de la moartea sa, scriitorul praghez exercita asupra criticilor literari o destul de ciudata fascinatie, fiind plasat intre altii de Harold Bloom, unul dintre criticii subtil cunoscatori ai operei sale, printre coloanele de rezistenta ale canonului european. Dar, dupa ce am parcurs doar o mica parte din literatura kafkologica universala, citita in special in limbile franceza, germana, sau engleza, am avut senzatia ca putem zabovi asupra acestui subiect ce nu prea s-a bucurat de prea mare atentie in spatiul cultural romanesc, in ciuda faptului ca povestirile si romanele lui Kafka au fost traduse in romaneste, inca din perioada interbelica si s-au bucurat intotdeauna de atentia si de interesul traducatorilor romani, desi primele sale editii integrale de opere in limba romana au aparut abia incepand cu anul 1990.

Onorati cititori, cunoasteti neincrederea instinctiva pe care-o inspira oamenii prea curajosi: prea constienti, adica, de-a „fi“ astfel (cabotinismul e var primar cu inselaciunea), ori prea inconstienti de primejdie (ignoranta relativizeaza meritul). Dimpotriva, anumite „eroisme“ sunt in masura de-a impune spontan un respect care (desi, uneori, frizeaza naivitatea) intuieste fara gres caracterul lor autentic, ca nascute fiind din teama, din disperare, din iubire, din razbunare, dintr-un neprevazut… Pe scurt, un amalgam de tarie si slabiciune ce nu-si reneaga, intr-o situatie-limita, omenescul ros de indoieli, condamnat sa aleaga. Dar, cum eu, una, prefer chipurile vii portretelor-robot, ii chem la judecata pe Isidore Ducasse, Dino Buzzati si Julio Cortazar. - Anca-Domnica Ilea

-

Felicitas von Lovenberg s-a nascut in Germania, in 1974, a crescut in Munsterland si a studiat istorie moderna la Bristol si Oxford. In 1998 a fost cooptata in redactia de foiletoane a cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung; mai tarziu a condus departamentul de literatura. Din 2016 este redactor la Editura Piper. 
Locuieste impreuna cu familia ei la Munchen.

P e n t r u   t o t i   c e i   c a r e   n u   s e   l a s a   d e   c i t i t ,
u n   t e t e - a - t e t e   i n t r e   o p e r a   s i   t i n e ,   c i t i t o r u l e !

Nu e nevoie sa arzi cartile pentru a distruge o cultura, este suficient sa-i faci pe oameni sa nu le mai citeasca“, spunea Ray Bradbury. Avem nevoie de carti mai mult ca oricand, iar cartile au nevoie de noi. Datoram lecturilor noastre nu numai o mare parte din ceea ce suntem, ci in primul rand recunoasterea a ceea ce suntem capabili sa fim. Pentru ca nu ne transpunem viata in carti, ci o descoperim in ele, iar o carte devine cu adevarat buna doar daca are parte de cititori buni.

Cu cat facem cunostinta cu mai multe carti bune, cu atat se micsoreaza cercul celor de care ne simtim atrasi. - Ludwig Feuerbach

Scriitor, carte si cititor – un triunghi in care cartea reprezinta mesagerul. Si toti trei fac parte dintr-un act de creatie. - Margaret Atwood