Publicistică & Critică & Istorie literară

Cu prilejul împlinirii a o sută şaizeci de ani de la apariţia Florilor Răului şi a o sută cincizeci de ani de la moartea lui Charles Baudelaire (1821-1867), oferim cititorilor români un volum ce reuneşte cele 13 poeme inculpate în 1857, precedate de istoria celebrului proces. Am optat pentru o traducere „în proză”, cât mai precisă şi mai fidelă originalului francez, reprodus în paralel. În cazul lui Baudelaire, avem de-a face cu un poet de vastă cultură, cu un poliglot trecut prin literaturile ce contau la jumătatea secolului al XIX-lea, cunoscător de greacă şi latină, având, în plus, o deschidere spre teologie. Comentând poemele, mi-am propus să recuperez şi dimensiunea teologică a viziunii sale. (Cristian Bădiliţă)

„În «Epilogul» cărții sale A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii (intitulată, în versiunea sa originală, Rereading), Matei Călinescu spune că a ajuns la ideea de a o scrie atunci când a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul. Prin nenumărate reflecții extraordinar de inteligente și ingenioase, mustind de informație istorică de calitate, Matei Călinescu reușește de fiecare dată să elucideze misterul, dar şi să arate că misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstanțial. Iar acest mister ireductibil îndeamnă la recitire chiar cartea pe care o citiți. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate până la capăt au în ele ceva din esența vieții, astfel că o metodă a recitirii așa cum o practică Matei Călinescu este și un mod de a pune în lumină viața extraordinar de bogată a marilor texte literare. Cărțile studiate și analizate de Matei Călinescu învie, prin cartea sa, în sufletul nostru. Recitirea, în mâinile sale de hermeneut, se transformă într-un soi de «scris pe suflet», care însuflețește cartea citită și readuce la viață, în noi, lumea de gânduri și imagini a autorului dispărut. Recitirea poate fi, dacă e practicată cum ne-a învățat Matei Călinescu, un mijloc de a ne recăpăta trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ (HORIA-ROMAN PATAPIEVICI)

„Modernitatea, în perioada formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele.
Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism până la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic. Puteam deci scrie despre poeţii pe care-i citeam din adolescenţă cu un entuziasm inexprimabil.“ (MATEI CALINESCU)

„Am scris această carte într-un moment în care am înțeles până la capăt că pentru adevăr, pentru dreptate nu există monedă de schimb. Și nici nu trebuie să existe. Am înțeles că libertatea de gândire şi cea de expresie nu pot fi negociate. Și nici nu trebuie să fie. Am înțeles că a găsi adevărul, oricare ar fi el, este un dar. Iar a-l spune, o obligație.
Într-o Românie subjugată de baroni locali, de o grupare de personaje sinistre, măcinate doar de gândul puterii și-al banilor, într-o Românie în care niște indivizi care intră și ies de pe ușile tribunalelor, ale pușcăriilor sunt ridicați la rang de miniștri, de parlamentari, de primari, de șefi de județe, într-o Românie în care se cumpără și se vând conștiințe cu bani furați de la stat, a fi jurnalist nu poate însemna să faci vreun compromis.“ (RAMONA URSU)

„În lunga sa istorie, începând cu satirele antice şi cu oratoria de tribună, pamfletul e, covârşitor, un discurs social al înfruntării: o probă a actualităţii, un denunţ al relei alcătuiri din lumea prezentului, un protest direct, public şi vehement. E născut din indignarea în faţa nedreptăţilor şi nu se dă înapoi de la nimic, riscând totul ca să le demaşte. Singur martor, şi încă neputincios, al iremediabilului dezastru, pamfletarul nu poate fi altfel decât atroce şi spumegat. El stă singur în «colţul adevărului», neascultat de nimeni, şi cu atât mai vehement cu cât dezastrul e mai întins.“ (MAGDA RĂDUȚĂ)

„Scrisul Magdei Răduţă e variat, expresiv şi răsplătitor. Avem de-a face, în mod evident, nu doar cu un om pasionat de obiectul cercetării, ci şi cu un stilist. Ea nu oferă cititorilor profilul unui filolog pedant şi dornic să epateze, ci rezultatul unei munci aşezate, duse la capăt cu lumină pe chip. Un cercetător care scrie despre floretiştii cuvântului are la rândul său floreta la brâu.“ (RADU PARASCHIVESCU)

Ilustraţia copertei: Pieter van der Borcht, Alegorie despre dificultatea de a guverna o naţiune pestriţă, 1578 (detaliu)

Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanțat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărții de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Și cum arată ea? Cum se precizează această monadă în același timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmașe, pătrunzătoare, perfide?

„Ne aflăm în fața uneia dintre cele mai complete (dacă nu și exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat și a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă.“ (MIRCEA MIHĂIEȘ)

„Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumuseţe.
Nu frumuseţe pieritoare și inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui Dostoievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, social, moral în viaţa comunităţii sale, poate fi (și trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui și-al adevărului, un luptător contra demonilor care au bântuit şi vor bântui etern fiinţa omenească. Dar, ca artist, menirea lui e să producă din toate acestea frumuseţe. Dacă un scriitor ratează în privinţa calităţii operei sale, curajul său civic nu va mai fi la fel de aproape de sufletul cititorilor săi.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

„De când sunt «Omul care aduce cartea», am fost întrebat, în repetate rânduri şi în cele mai variate contexte, «care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat», ba chiar somat să dau zece, douăzeci de titluri de lecturi formatoare.
Ce-ar fi, mi-am zis, să adunăm zece, douăzeci de personalităţi culturale din România de azi – fiecare fiind, în domeniul său, o energie benefic-iradiantă, de mult recunoscută public – care să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător-terapeutice?
Îmi îngădui să cred că, în funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii-părinţi (şi mai ales bunici) îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Valeriu Stoica, Ion Vianu…“ (Dan C. MIHĂILESCU)

O carte de referinţă, inteligentă şi îndrăzneaţă, despre romanele şi scriitorii care au stimulat imaginaţia omenirii, au avut impact asupra publicului şi au marcat momente de cotitură în evoluţia literaturii. O selecţie eclectica realizată de o echipă internaţională de scriitori, critici, universitari şi ziarişti care propun o noua abordare a clasicilor şi o reevaluare a ficţiunii contemporane. Cu peste 600 de fotografii - coperte, pagini de garda, afişe, ilustraşii şi alte imagini contextuale - 1001 de carţi de citit într-o viaţă este lectura ideală pentru pasionaţii de literatura.

Aceasta carte a fost publicata cu sprijinul Directoratului General pentru Carti, Arhive si Biblioteci al Ministerului Culturii din Portugalia. 

„Jose Saramago spunea ca trebuie sa fim grijulii cu cartile, fiindca ele poarta inauntrul lor un om, pe autor. Cartea aceasta este o casa locuita, la superlativ, de autor. In ea se afla indoielile si uimirile lui, dezvaluirile lui si deopotriva satisfactia intima de a vedea cum opera creste alaturi de fiinta umana, care intr-o zi s-a decis sa scrie ca sa inteleaga si ca sa fie indragita.” (Pilar del Rio)

„[De la statuie la piatra]… este si o forma de a ne exprima recunostinta fata de ginditorul care a fost Saramago, pentru care scrisul, mai mult decit o activitate pur fictionala, este dictat de nevoia de a cerceta destinul umanitatii, pasiunile si furiile care o determina, adoptind o perspectiva care oscileaza intre prezent si trecut, cu un puternic accent etic si ideologic, pe linga cel afectiv, si aflindu-se intr-o cautare neobosita, de cele mai multe ori dureroasa, a unui raspuns.” (Giancarlo Depretis)

La 40 de ani de la fondarea, pe 3 martie 1977, a Cenaclului de Luni, si la 33 si jumatate de la interzicerea sa, in toamna lui 1983, cand, la inceput de an universitar, nu i s-a mai permis sa-si reia sedintele saptamanale, momentul e potrivit si pentru aniversare, si pentru un bilant. Cifra in sine impune. „Schimbarea de prefix”, de la 30 si… la 40 si…, e o „borna” semnificativa. Cu atatea decenii de activitate scriitoriceasca in spate, o serie intreaga de fosti „lunedisti” au facut cariere spectaculoase ori macar meritorii, au publicat multe carti, au innoit mentalitatile si retoricile poeziei romanesti, in special ale poeziei, contribuind si la evolutia prozei, a dramaturgiei, a criticii, grabind tranzitia literaturii autohtone de la (neo)modernitate la postmodernitate. Au trecut anii si deceniile, cu tot felul de peripetii. A cazut regimul totalitar care tolerase cenaclul pana cand a simtit ca reprezinta un prea mare „pericol” si l-a interzis. In sfertul de secol si mai bine de postcomunism scurs si el intre timp, „lunedistii” au continuat sa scrie, dar au si construit institutii culturale, literare, editoriale, au participat la innoirea universitatilor, s-au implicat si in viata politica ori mediatica, sustinand energic progresele democratice ale tarii. Au platit si un pret amar: poate uzura tineretii traite sub o dictatura, poate eforturile epuizante ale perioadei de dupa 1989 explica plecarea prematura a prea multor „lunedisti” catre o lume mai buna. E vorba – totusi! – de o grupare literara inca vitala, cu destui reprezentanti foarte productivi si care mai au putintel pana la senectute, in orizontul mai larg al primei generatii literare romanesti postmoderne, la randul sau aflata in plina desfasurare pe scena culturala contemporana. Bilantul e – deci – doar unul „de etapa”.

Pot spune acum, cu prilejul acestei, probabil, ultime reeditari, ca ma simt, totusi, mahnit de ceva. Intr-o masura consternanta, cartea a fost citita doar ca o „chestie simpatica”, iar „expresivitatea involuntara”, devenita formula curenta in conversatii, a fost echivalata cu comicul involuntar si a ramas, in mintea multora, ca un fel de „jucarea negriciana”. Nu au fost sesizate, in masura in care m-as fi asteptat, creativitatea conceptului, uimitorul registru teoretic pe care il deschide el, importanta decisiva pe care o au rolul innoitor al interpretului si descoperirea de catre acesta a elementelor din afara intentiilor autorului. Prea putini comentatori au luat in serios caracterul pernicios al intentiei artistice (ca sursa a perimarii) si avantajul extraordinar – de care vorbea Starobinski – al acceptarii prezentei unei fiinte comune: obiect-interpret. Inca si mai putini au acceptat sa mediteze la capacitatea expresivitatii de a inlocui artisticitatea. - Eugen Negrici

Fragment din carte:

"Profesionismul artistic nici nu are o lunga istorie si, daca am face caz de scopul intreprinderii, si nu de rezultate — adica spus mai limpede, de ecoul pe care il trezeste aceasta in constiinta noastra am fi obligati sa renuntam la mari etape ale scrisului in limba romana (literatura veche). Procedand invers si accentuand intensitatea receptarii printr-o integrare contrastant-semnificativa a textului in cat mai multe contexte, ne putem adjudeca etapa neprofesionista a literaturii vechi si ne va fi usor sa aducem din zona semnificatiilor latente in zona expresivitatii (iata un avantaj nebanuit) texte destinate, initial, unor cu totul alte functii. E mai interesant, pentru noi, un text care devine literatura si mai impresionanta in lupta ei cu inertia nesemnificativului interpretarea insasi ca imaginatie semantica in act, incorporandu-si, cu fiecare experienta, o valoare morala inalienabila.

Solicitand exercitarea complexa a sensibilitatii comentatorului, studiul de fata postuleaza, in mod experimental, parametrii noi de interpretare, care, folositi ingenios, sa poata ivi alte dimensiuni ale realitatii artistice cunoscute. Desigur, nu avem pretentia ca parametrii traditionali si conventiile tipice sa fie integral inlocuite, pentru ca e simplu si uman sa infrunti o realitate conform schemelor de intelegere consolidate. Constienti de conventiile limbajului si de primejdia intepenirii oricarui act de cunoastere in plasa cuvintelor, nu vom inceta totusi, de-a lungul analizelor din carte, sa ne opunem, pe cat posibil, fascinatiei exercitate de formele de reprezentare si de intelegere clasificatoare, de idola, de rationamente primite, sa evitam stabilizarea relatiei interpretative, blocarile provocate de inclinatia inteligentei de a articula solutii si imagini fixe.

Suntem, in acelasi timp, convinsi ca aceste frumoase ambitii nu ar avea nicio sansa fara „acea complicitate primordiala cu obiectul" despre care vorbea Husserl. "

Privirii cu dubla valenta – dinspre noi inspre Poet si dinspre Poet inspre noi - ii corespunde titlul cartii de fata: Eminescu – Ta [Tat] twam asi „Ace(a)sta esti tu”. Titlul, imprumutat de catre Poet Upanisadelor pentru unul dintre poemele sale ramas intre manuscrise, da expresie identificarii de sine prin asumarea alteritatii. Inerent imbogatitoare, iesirea din sine intru intalnirea Operei lui Eminescu!

„[...] pentru noi – ii scria Maiorescu in 4/16 febr. 1884 lui Eminescu, aflat la Ober-Dobling – geniul d-tale poetic [...] este si va ramane cea mai inalta incorporare a inteligentei romane”.

Era prima privire patrunzator-cuprinzatoare dinspre noi inspre Poet. Cele care i-au urmat s-au insirat, margaritare, pe acelasi fir al Ariadnei. lorga il percepea drept „expresia integrala a sufletului romanesc”; G. Calinescu conchide ca Poetul: „Nu nutrea nicio aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decat un individ”; pentru Blaga, Eminescu era „marele copac din care toti ne tragem”, in timp ce Noica sustine ca, datorita lui Eminescu, „credem a sti ce suntem si care e vibratia noastra in adanc”.

Dar, si Eminescu a privit – priveste, inca, si, fara indoiala, va mai privi – inspre noi. Noi, cei de azi, ca si cei de ieri sau cei de maine. Caci, asa cum noi ne identificam in/prin Eminescu, tot astfel, la randul sau, el s-a identificat – exponential – in/prin noi:

• „Iar noi locului ne tinem,    • „De la Nistru pan'la Tisa
Cum am fost asa ramanem” (Revedere)    Tot romanul plansu-mi-s-a” (Doina)

• „Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait pe timpii aceia cand Domni imbracati in haine de aur si samur ascultau, de pe tronurile lor, in invechitele castele, consiliile divanului de oameni batrani – poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marei in curtea Domniei – iara eu in mijlocul acelor capete incoronate de parul alb al intelepciunei, in mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, sa fiu inima lor plina de geniu, capul cel plin de inspiratiune, preot durerilor si-a bucuriilor, bardul lor”. (Geniu pustiu)

• „[...] soarta taranului [...] e poate singura chestiune in care am scris cu toata patima de care e capabila inima noastra, cu toata durerea si cu toata mila pe care ne-o inspira taranul, acest unic si adevarat popor romanesc”. (Citit-a vreodata...?, „Timpul”, nr. 37, 18 februarie 1882)

Fragment din lucrare:

"III INSEMNARILE SI CUGETARILE EMINESCIENE: TUSE NOI IN TABLOUL PERSONALITATII POETULUI 

a. Vuietul cautarii sinelui 

Bogatul tablou al personalitatii lui Eminescu, asa cum il gasim zugravit in scrierile lui Maiorescu, Slavici, Caragiale, Iorga, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, D. Popovici, Perpessicius, G. Calinescu, Tudor Vianu, Rosa del Conte, Romulus Todoran, George Munteanu, Eugen Simion, George Gana, Al. Melian si ale altora, este susceptibil sa se imbogateasca cu tuse noi din perspectiva dialogicitatii, astfel cum se infatiseaza ea ca paradigma functionala a celor 6 componente (primordialitatea relatiei; deschiderea la/ catre lume; etc.) organic legate intr-un tot unitar. Desenul si culoarea lor isi afla sursa in texte - insemnari si cugetari - neluate pana acum in seama in conturarea tabloului personalitatii Poetului. Prin ele, se deschide o fereastra care pune intr-o alta lumina decat aceea a interpretarilor traditionale sau curente, lumea cugetarilor eminesciene - in sens larg, a insemnarilor - ramase intre manuscrise si cuprinse de editori sub titlul Fragmentarium. (Titlu imprumutat, de altfel, dintr-o insemnare a lui Eminescu.) 
Premisa de la care pornim este ca alaturi de poezie, proza, teatru, publicistica si scrisori, insemnarile lui Eminescu ofera un unghi pertinent de abordare a personalitatii sale, caci in ele Poetul se exprima exclusiv pentru sine. Ele nu au alt adresant in afara siesi. Ca atare, insemnarilor li se poate atribui capacitatea de a dezvalui stratul cel mai adanc, tinut ascuns oricarei priviri din afara, acela al cugetarii Poetului, aflat mereu in vuietul cautarii sinelui. Auzind murmurele care trec prin „coardele sufletului [sau]'; iata ce ascunde privirilor din afara tanarul Eminescu in fragmentul intitulat Cassiodor, inclus de Perpessicius in sectiunea Teatru (v. Eminescu. Opere, II, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 833), desi considerat „neafiliabil" niciuneia dintre incercarile teatrale ale neimplinitului dramaturg Eminescu: „Zenitul, umbra destinului, dovada ca sunt, aud murmurand prin coardele lirei sufletului meu, dovada ca am un suflet. Cat de mare sunt eu! Zenitul meu - o stea, cine stii ce lume care poarta vuietul destinelor sale dasupra capului meu; oare, daca mor eu, moare si ea, acea lume din zenit? Lira mea - o lume cu tremurul simturilor ei. Simt, gandesc, inima mea - un ocean cu valuri nenumarate, creierii mei - un paladiu tamaiat de-ntelepciune, si cu toate [astea] fiinta mea singura e un tron fara rege, un templu fara zeu. Sufletele oamenilor sunt fiinte de ingeri inamorate de forme de lut; tu, care esti ingerul corpului meu, raspunde: De ce nu-s multumit de ce zbor pe aripele tale ca un cantec fara inteles? Inteles! Destin!... Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi gasi in acest mare vis ce se numeste firul de aur al scopului? 

Cand fiintele se-mbina, 
Cand confund pe tu cu eu, 
E lumina din lumina 
Dumnezeu din Dumnezeu. 

Cunosti umbra cea nebuna 
Cu aripe de dulci fiori 
Care suflete cununa? 
Al ei nume e amor. 

Fie scopul vietei tale 
Si, cu glasu-i ingeresc, 
Printre oarele de jale 
Cante-ti dulce: te iubesc. 

Lira-n sunete de jale 
Cu glas bland, tanguitor, 
Spune-ecoului din vale 
Ca i-e sete de amor.[...]"

Rita Chirian s-a născut în 1982.
A publicat volumele de poezie Sevraj (2006), poker face (2010) și Asperger (2012).
Este redactor al revistelor „Euphorion” și „Poesis internațional”. Trăiește la Sibiu.

 

...

”Memoria”, nr. 95 (nr. 2/2016). Gheorghe Nandriș aduce în fața publicului un nou cuvânt, o nouă sintagmă, aceea a comucidului, despre care scrie: ”Nu trebuie să surprindă pe nimeni apariția sintagmei care lipsea: ”comucidul”. Această sintagmă definește – tot cu un singur cuvânt crimele făcute de comuniști, sau în numele ideologiei comuniste, sub orice formă și în orice loc s-au comis. Iată exemplul masacrului de la Lunca din 6/7 februarie 1941 – de care ne ocupăm – foarte bine camuflat de NKGB și istoria comunistă dar, în egală măsură, ignorat și de istoriografia postcomunistă, încât acest masacru sovietic, ca și seria celor care au urmat (Fântâna Albă etc.), sunt aproape necunoscute, deși numărul victimelor românilor bucovineni de la ”zidul Prutului” este mult mai mare decât al celor omorâți la zidul Berlinului, care – pe bună dreptate – a revoltat întreaga Europă, iar cei vinovați au dat socoteala.”

Cuprins:

poemul invitat
Gellu Dorian – Casa

editorial
Nicolae Prelipceanu – Jurnalele şi istoria

premiile VR:
Premiul „Mihail Sadoveanu”: Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o revoluţie | Premiul „George Topîrceanu”: Liviu Ioan Stoiciu, Nous | Premiul „Garabet Ibrăileanu”: Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului douăzeci şi Călătorii în bibliotecă

eseu
Mihai Vornicu – Eminescu şi poemul dramatic Mureşanu

aniversare
Nicolae Stoie – Codrescu 70

in memoriam
Romulus Rusan

exerciţii de luciditate
Ovidiu Ivancu – Oamenii-insulă în căutarea timpului pierdut

o carte în dezbatere
Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate, istorie, religie, filozofie. Participă: Marin Marian Bălaşa, Nicolae Constantinescu, Amalia Pavelescu, Gabriela Luca, Mircea Păduraru, Eleonora Sava

proză
Adrian Buzdugan – Chera Ghelase

poeme de Radu Cange

cronica literară
Daniel Cristea-Enache – Poezie fără lirism
Gheorghe Grigurcu – Caragiale după Caragiale
Andrei Ionescu – Strada facendo cu Fellini
Irina Petraş – Bucureştiul din cuvinte

cronica traducerilor
Rodica Grigore – (Re)construind realitatea (ficţiunii)

cronica ideilor
Nicoleta Dabija – Cei plecaţi în căutarea sinelui… 

cronica plasticii
Florin Toma – Triptic de sacru

cronica filmului
Călin Stănculescu – Un an fast şi nu prea, 2016

spectator
Nicolae Prelipceanu – Regele homeless

miscellanea
Florin Toma – O nouă profesiune, mediator cultural
Florin Toma – Mereu cu gândul la Paul…
Eugenia Ţarălungă – Breviar editorial
Liviu Ioan Stoiciu – Revista revistelor

Autor si regizor de teatru, distins cu diferite premii si titluri, Virgil Tanase traieste din 1977 la Paris unde s-a stabilit cand, dupa ce publicase acolo un roman interzis in Romania, i s-a cerut sa paraseasca tara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. A tradus in franceza si a pus in scena la Paris cateva dintre piesele lui Cehov. Rescrise in romana, cartile sale au aparut si in Romania dupa 1989.
***
Cehovul lui Virgil Tanase e un manunchi incantator de portrete, anecdote, franturi de corespondente, scene traite aievea. Ai sentimentul ca scriitorul de origine romana a deschis usa tuturor locuintelor lui Cehov, ca a privit aceleasi peisaje, ca a trait in tovarasia acelorasi pictori, editori, scriitori. Pe deasupra, ca si Cehov, Tanase are acelasi fel de umor. Una peste alta, cititorulare senzatia ca Cehov traieste sub ochii nostri. - Odile Quirot – Le Nouvel Observateur
***
O extraordinara galerie de personaje carora, in eseul sau biografic, Virgil Tanase le da viata, asa cum da realitate locurilor, de la Taganrog, neinsemnatul port de la marea de Azov, unde s-a nascut Cehov, la Badenwiller, statiunea termala din Germania unde a murit. Brigitte Salino – Le Monde
***
In viziunea lui Virgil Tanase, Anton Pavlovici Cehov este o persoana si nu un scriitor, fapt pentru care
rasufli usurat. Cartea sa despre Cehov nu este a analistului literar sau a regizorului, cum te-ai fi asteptat, ci a romancierului. Nu este o detestabila monografie de tip traditional, ci mai curand un
roman despre Cehov sau chiar romanul lui Cehov. E un fel de renuntare la sine pentru ca Virgil Tanase nu isi propune sa descopere dramaturgul genial intors pe toate fetele si stors ca o lamaie in comentarii critice si in sute de versiuni scenice ci sa reveleze omul. - Mircea Ghitulescu – Ramuri
***

E graitor faptul ca verbul romanesc "a invata” provine din vitium, „vitiu”, apucatura, deprindere negativa. De ce au transformat romanii viciul in invatatura, adica negativul in pozitiv? Oare asa stau lucrurile? Oare viciul sa-si fi intors camasa pe dos ori, dimpotriva, si-a pastrat-o ca atare, schimbandu-si doar numele? Invatatura pentru romani, a ramas un viciu, o apucatura, o sminteala si, drept urmare, se impune anularea ei prin dezvatatura. Dezvatatura este adevarata slefuire sufleteasca, smulgerea din radacina a Viciului primordial, contracararea blestemului, dezvitierea.

„Grația și ușurința cu care autoarea trece de pe tărâmul basmului clasic și modern (vezi incursiunile în romanele ciclului Harry Potter), la epopeea antică (Iliada și Odiseea), de la dramaturgia shakespeariană la cea beckettiană și brechtiană, de la Cervantes la Flaubert, de la ficțiunile lui Alexandre Dumas, J. Archer, Agatha Christie, Somerset Maugham, Josephine Tey, Mark Twain, Marguerite Yourcenar la Alfredo Bryce Echenique, P. Coehlo, Mario Vargas Llosa etc. îi permit realizarea unei coregrafii de cea mai bună calitate, proiectată pe fundalul unor asociații cu artele vizuale (picturi, sculpturi, tapiserii etc.) la fel de inspirate. O infuzie benefică de energie reinventează astfel trecutul, umplându-l de strălucirea prezentului, după cum, în același proces, prezentul își descoperă ființa în adâncimile tradiției”. Monica Pillat

"Pacostea civilizației occidentale și-ar putea trage originea și dintr-o nefericită evoluție a modelului său  filosofic modern. Respectiv din prestigiul teologic acordat subiectului (Ego sub diversele lui ipostaze), precum și din eticizarea superficială a filosofiei practice. Înțeleg prin asta abandonarea idealului antic al înțelepciunii – practicat peste 1000 de ani, de la Solon la Plotin – și al celui medieval al sfințeniei, în câștigul mult prea superficialului arbitru moral între bine și rău. Conștiința morală n-are nicio consistență și nici efectele scontate de vreme ce râvna spre înțelepciune, iluminare și sfințenie au dispărut. Alegerea etică, pusă în mâinile unor ignoranți, capricioși, superficiali sau frivoli nu poate da rezultate mulțumitoare nici în plan personal și nici social”. Cum face autorul să depășească dezabuzarea, suprasaturația, oboseala care nu-l ocolesc niciodată pe cititorul „de veghe în lanul de cărți”? Tocmai prin „vizarea” acestei pierdute „înțelepciuni”, de dincolo sau dincoace de răceala (simplismul?) cogito-ului rațional. El caută în texte ceva fundamental antropologic, adică dimensiuni ale umanului, câștigate prin exprimare. De aici prospețimea, curiozitatea nedisimulată cu care își transcrie experiențele de lectură. Căci nu de judecăți de valoare e vorba în primul rând (deși ele nu lipsesc, și nu sunt deloc complezente, indiferent de „numele” celui analizat), ci de judecăți de existență, de observarea chipurilor infinite ale „meseriei de a trăi”, pentru a reproduce titlul unui autor iubit de Vianu Mureșan, Cesare Pavese. (Christian Crăciun)."

 

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre inflorirea Neamului nostru. Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflet, mormant langa mormant, asa vom învinge... - Corneliu Zelea Codreanu

  Fragment din volum:

„Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.“ (ROSA DEL CONTE)

„Studiul publicat în 1963 de Rosa Del Conte are nu numai meritele incontestabile ce revin exegezelor riguroase şi solid întemeiate în bibliografia de specialitate, ci şi pe acela de a propune şi argumenta un punct de vedere original, apărat cu erudiţie şi strălucire. E vorba de cea mai importantă cercetare străină dedicată lui Eminescu şi una din operele de rezistenţă despre poezia, proza şi cultura eminesciană, de aşezat alături de marile exegeze româneşti asupra subiectului. “(MARIAN PAPAHAGI)

Ilustrația copertei: Willow Bough, tapet de William Morris, 1887

Iulia Popovici este ziaristă, critic și curator de arte performative. Redactor la săptămînalul Observator cultural, a lucrat anterior, timp de şase ani, la cotidianul Ziua și a publicat/publică în IDEA artă + societate, Long April, Criticatac.ro, Arta, Dilema Veche, România curată, Studia Dramatica (România), UBU, Bruit du Monde (Franța), Szinház (Ungaria); Dialog, Teatr (Polonia), Bilten (Croația), HowlRound.com, Critical Stages etc. Din 2011, este co-curator al Platformei Independente de Artele Spectacolului din cadrul Festivalului Temps d’Images, Cluj, iar în ultimii ani a fost curatorul mai multor evenimente de teatru și dans din România și Polonia. A fost expert evaluator în multiple sesiuni de finanțare culturală organizate de AFCN, Ministerul Culturii și Centrul Național al Dansului Bucureşti. Este membră în Consiliul director al ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. A publicat cartea Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008), a contribuit la mai multe volume colective și a editat/coordonat antologiile bilingve New Performing Arts Practices in Eastern Europe/Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est (Editura Cartier, 2014) și The End of Directing, the Beginning of Theatre-Making and Devising in European Theatre/Sfîrșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european (Editura Tact, 2015), ambele comisionate de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, pînă acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile do­cu­mentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfîrșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă. Dar nu e decît prima mea carte despre independenți… Iulia Popovici

house pARTy a fost o manifestare artistică alternativă inițiată și organizată în 1987 și 1988 de către Decebal și Nadina Scriba la reședința lor din Strada Petru Cercel nr. 5, București. La ediția 1987 au participat: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba și Dan Stanciu, cărora li s-au alăturat, la ediția 1988, Teodor Graur și Iosif Király. Înregistrarea video a ambelor ediții a fost realizată de Ovidiu Bojor și Dan Mihălțianu.

house pARTy was an alternative artistic manifestation initiated and organized in 1987 and 1988 by Decebal and Nadina Scriba at their house on no. 5 Petru Cercel Street, Bucharest. The participants to the 1987 edition were: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba and Dan Stanciu, to whom joined, at the 1988 edition, Teodor Graur and Iosif Király. The video recording of both editions was realized by Ovidiu Bojor and Dan Mihălțianu.

”Suprarealismul are faima unei rupturi totale cu ceea ce-l precede, a unui soi de nihilism înspăimîntător, care, vorba lui Breton, încearcă a înlocui o lume cu alta dominată de particula anti, dar dacă ar fi chiar așa am avea a face cu riscul unei ieșiri din cadrul creaţiei. În fapt e o înnoire la limita limbajului, dar nu o suspendare a sensului literar (cu a sa rădăcină ontologică), precum o dovadă a unei supravieţuiri a acestuia în condiţiile originalităţii maximale, asemănătoare cu o asprime de climă polară sau tropicală.” (Gheorghe Grigurcu)

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești. 
Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. 
Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități. 
Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate." (Liliana Nicolae)

„Despre curajul de a ne lasa vazuti” este o provocare de a descoperi cine este si ce gandeste Dragos Bucurenci, cel din spatele imaginii publice pe care si-a creat-o cu proiectele, aparitiile media si cursurile pe care le tine. Multe dintre textele cuprinse in carte s-au nascut in paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferintelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Autorul a facut o selectie atenta, a rescris si a dezvoltat textele vechi si a adaugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificata prin mai multe exercitii de auto-dezvaluire.

Cartea este un jurnal literar, cu nuante autobiografice, in care autorul isi prezinta copilaria, locurile unde a trait, precum si debuturile lui ca grafician in tara, apoi in Statele Unite.