Publicistică & Critică & Istorie literară

„Textul literar este un scenariu cu fantasme ce se oferă unor consumatori capabili ei înșiși să suscite fantasme. A pierde din vedere această situație fundamentală înseamnă a uita că «lectura» nu e decât în primă instanță descifrarea unui mesaj lingvistic, iar această etapă imediată face loc unui soi de «viziune» fantastică. Fantasmele pot fi vagi, imprecise, însă existența lor e sigură. Căci fără fantasme n-ar exista identificare, iar fără identificare literatura ar fi lipsită de orice impact asupra consumatorului ei. De destul de multă vreme am dat numele de mitanaliză unui demers practic ce constă în a discerne miturile latente din textul literar și a le interoga pentru a stabili câteva posibilități din mulțimea acelora care sunt înscrise în raza lor semantică. Acest demers, pe care l-am aplicat la numeroase texte, mi-a fost inspirat de un eseu al lui Mircea Eliade. În chiar momentul când majoritatea confraților mei care se ocupă cu interpretarea literaturii încearcă să-și facă «metodele» cât mai riguroase cu putință, marele curent al metodologiei popperiene, ce părea să le justifice și încurajeze eforturile, e pe punctul de a se stinge. Ne așteaptă un viitor apropiat creator, lipsit de metode. Un viitor în care, critica raționalistă arătând deja inanitatea vechilor teorii perimate – dintre cele mai curente, marxismul, psihanaliza de toate culorile, structuralismul etc. –, va trebui să născocim un nou bricolaj intelectual ca să fim la înălțimea unei noi raționalități...” (Ioan Petru Culianu)

Clasicist, estet, eseist pasionat de muzică şi film, o deviză favorită a universitarului Claudiu T. Arieşan este Ridendo dicere verum (Să spui adevărul cu un surâs pe buze), figurând de fapt o modalitate umană, dar şi culturală compensatorie, de uşurare a greului vieţii şi micşorare a grijilor istoriei, tehnică îndelung exersată ce a salvat de atâtea ori fiinţa însăşi a poporului nostru. “Haz de necaz”, “râsu-plânsu”, “cine râde la urmă râde mai bine”, “ţară tristă plină de umor”, “râde ciob de oală spartă” – reprezintă tot atâtea faţete ale acestei vocaţii de înveşmântare în surâs de care noi, românii, suntem capabili la moduri nu neapărat unice, însă de cele mai multe ori extreme.

Ar fi acesta un prim manual de comicologie românească aplicată, cu reverberaţii nu doar literare, ci atingând şi domenii precum istoria artei, muzica, jurnalismul, antropologia, studiile teologice sau istoria culturii şi civilizaţiei. Asta dacă lucrarea va primi avizul favorabil al înţelegerii din partea publicului sau, măcar, un surâs condescendent al cititorului amuzat!

Fiind pasionat de cărți, Alberto Manguel este ghidul perfect pentru un tur ilustrat al bibliotecilor din întreaga lume, fie ele antice sau contemporane, private sau publice, fictive sau imaginare. Biblioteca nopții este o carte de variațiuni pe aceeași temă, fiecare dintre cele cincisprezece capitole oferind o altă perspectivă: a imaginației, a identității, a ordonării, a umbrelor, a uitării etc.

Povestitor desăvârșit, Manguel își ancorează periplul în propria experiență și în propria bibliotecă, pe care a construit‑o în Franța în jurul ruinelor unui hambar din secolul al XV‑lea și în care și‑au aflat locul zecile de mii de exemplare ale iubitelor sale cărți.

„În minunata și captivanta sa carte, Manguel face ca bibliotecile să pară la fel de pline de savoare și energie ca viața însăși și nu, așa cum cred uneori oamenii, niște alternative prăfuite la aceasta.“ The Telegraph

„Cu o discursivitate pasională, Biblioteca nopții celebrează aspectul donquijotesc al iubirii pentru biblioteci.“ New Statesman

„Cartea sa, care este destinată să devină o lucrare de referință, este ingenioasă, inteligentă și captivantă. Borges ar fi fost mândru de ea.“ Die Welt

„Aproape că îl poți auzi mișcându‑se în întuneric, trecând de la un raft la altul, alegând volume la întâmplare, îngăduind ideilor să se împletească, să se contopească și să stimuleze reflecția.“ The Los Angeles Times

• Tu esti o poveste este un ghid de scriere creativa, semnat de Ruta Sepetys, autoare declarata de The Wall Street Journal ca fiind cea mai buna scriitoare de fictiune istorica a zilelor noastre. • Ruta Sepetys a fost distinsa cu Medalia Carnegie pentru O mare de lacrimi (2017) si Sfarsitul soaptelor. Decembrie 1989 (2023). Viata e o poveste... In fiecare zi, mai scrii o parte din povestea ta, o revizuiesti si o privesti dintr-un unghi diferit. O zi este o poveste. Un an este o poveste. O viata este o poveste. Tu esti o poveste.

Prefață de Dana Bădulescu

„Traducătorul lui Nichita Stănescu și-al multor alți scriitori români în limba engleză, profesorul Sean Cotter de la University of Texas at Dallas, ne surprinde cu o carte care dovedește nu doar o cunoaștere amănunțită și la zi a traductologiei, ci și o înțelegere profundă a filozofiei traducerii. Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este, pentru autorul american, o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într-un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr-un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într-un balet complex și paradoxal. Blaga, Noica și Cioran sunt exemplificările alese de autor pentru a face mai limpezi aceste fascinante perspective. Studiile critice despre destinul și opera lor depășesc însă problematica volumului, înălțându-se cumva independente, portrete în granit dăltuite de Sean Cotter cu o siguranță care, iarăși, surprinde foarte plăcut la un autor din afara spațiului românesc. Cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.

Bestseller Gaudeamus 2018

„Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism. Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață. Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu că am duce lipsa studiilor despre optzecism, dar Romanul generației ´80 (Cartier, 2014) chiar e un eseu remarcabil, despre care nu știu dacă s-a scris relevant, după momentul apariției. Universitarul basarabean Maria Șleahtițchi continuă, prin el, preocupările sale consistente pentru literatura modernă de pe ambele maluri ale Prutului și încearcă să lege analitic fenomenul celebrei generații de un anume tip de imaginar: cel care mizează pe ruperea sârmei ghimpate dintre cele două teritorii-surori, pe sincronizare, pe europenizare, pe ieșirea din cenușiul ostracizant al realismului socialist. Cei de după optzeciști n-au făcut decât să culeagă (desigur, cu merite deosebite, proprii și incontestabile) roadele acestei binevenite guri de liberalizare prin estetic.” (Adrian G. Romila)

„Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit despre experiența supraviețuirii intelectualului în comunism se intitulează Scriitor în comunism (niște amintiri), de Ștefan Agopian. Am citit-o cu nesaț, am revenit uneori la ea, m-a convins prin naturalețea desăvârșită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a  unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă și ireversibilă.” (Vladimir Tismăneanu)

„Copleșitoare prin lipsa de inhibiție și de-o răscolitoare directețe a narațiunii, cartea lui Agopian constituie o lectură pasionantă. Am parcurs-o sub vraja reîntâlnirii cu un mare scriitor – chiar dacă vocea de acum a autorului nu amintește prin mai nimic de barocul suplu, stilizat, anamorfotic, al cărților care l-au consacrat. Sau poate tocmai de aceea.” (Mircea Mihăieș)

Metoda de investigație propusă aici se referă la: găsirea propriului EU – identificare propriei lumi și a modului unic în care privesc viața, identificarea lumii pentru care sunt făcut și descrierea propriei mele fericiri în acea lume, construirea drumului către lumea în care îmi voi putea găsi fericirea. 

Drumul Fericirii este un drum în spirală cu patru nivele ale fericirii. Ar putea fi și mai multe și m-ar bucura dacă alții vor putea vedea mai departe decât am văzut eu.

Din America până în China și de la Polul Nord la Polul Sud, cu toții vrem să fim fericiți. Nu există nimic mai presus de fericire pentru că tot ce vrem face parte din ea. Vrem bani și putere ca să fim fericiți și vrem dragoste tot ca să fim fericiți.

Dar dacă fericirea dată de Putere este efemeră, fericirea dată de Dragoste este permanentă. Dar oricare ar fi ea, adevărată sau falsă, fericirea este busola care ne arată drumul, fie el bun sau rău. Ca să-ți găsești adevărata busolă, adică propria Fericire, trebuie, mai întâi, să știi cine ești.

Nu este ușor pentru că societatea noastră Vestică ne-a convins că adevărata busolă este Puterea. Este o busolă rea pentru că Puterea mă poate face doar mai puțin nefericit, dar nu mă face fericit, mă ține legat de societate, nu-mi permite să văd și în afara ei și mă face să uit cine sunt și ce vreau.

Cartea se adresează în special tinerilor, cei care, încă, își cer dreptul la fericire, dar și românilor care, fără să știe, au deja o lume la dispoziție în care pot fi fericiți. Cartea nu se adresează celor care cred, pe drept sau pe nedrept, că și-au găsit deja fericirea.

 

„De multe mii de ani am experimentat două feluri de civilizații – cei care se leagă cu Cerul – pentru a fi fericiți, cu precădere în Est, și cei care se leagă cu Universul – pentru a nu mai fi nefericiți, cu precădere în Vest. Până acum nu am reușit să le legăm într-o fericire comună – cu toate că ideea de urbanism este de mult. De aceea, confruntarea mocnită de secole a izbucnit astăzi în forme violente.

Cartea propune un echilibrul între cele două Civilizații, mai ales că Lumea care le leagă ne este la îndemână. Pentru a înlocui lupta cu simbioza, ar trebui ca oamenii să-și caute adevărata lor fericire, cea care îi îndeamnă la simbioză și să nu se mulțumească cu  o fericire de împrumut.”

Octavian Lecca

În tabloul literaturii japoneze din secolul al XX‐lea, Yasunari Kawabata (1899‐1972) ocupă un loc central și, în ciuda unor interpretări care au definit tradiționalismul său într‐o cheie naționalistă, poziția privilegiată dobândită în canonul literar postbelic nu poate fi contestată și nici ignorată. Recunoașterea internațională a valorii operei sale prin acordarea premiului Nobel, în anul 1968, consacra un scriitor remarcabil, care a făcut din idealul întoarcerii la tradiție o profesiune de credință artistică. Dar, în pofida acestei recunoașteri unanime și a atenției de care se bucură și astăzi opera sa, Yasunari Kawabata nu este un scriitor ușor de interpretat și analizat.

Ni s-au părut interesante două traiectorii în subtematica răsturnării de proporții între critica teatrală practicată de bărbați și cea profesată de femei în ultimele decade ale secolului XX. Pe de-o parte, e vorba despre opțiunea unora dintre ele pentru cercetare și pentru cariera academică: am urmărit aici, prin câteva studii de caz, motivațiile acestor opțiuni, felul în care activitatea universitară se conectează sau nu cu praxisul atât de vizibil (și de apreciat) al cronicii de întâmpinare, avantajele și dezavantajele născute din recunoașterea statutului academic în mediul teatral. Pe de altă parte, ar trebui să plecăm de la observația (de bun-simț) că vertiginoasa creștere a numărului cronicarilor teatrali femei nu antrenează, la noi, nici o accentuare a atenției față de creațiile feminine (și, ca atare, un sistem de valorizare specific), nici, cu atât mai puțin, o disponibilitate asumată de a pune în discuție tematicile feminismului pur și simplu. - Miruna Runcan

Studierea literaturii exilului românesc anticomunist este un demers încă necesar chiar și la peste trei decenii de la momentul 22 Decembrie 1989, având în vedere insuficienta valorizare a ei de către istoria și critica literară, precum și slaba cunoaștere a acesteia din parte publicului larg. În ceea ce mă privește, am găsit de cuviință să-mi îndrept atenția spre această parte importantă a culturii române cu mai multă profunzime în anul 2021, când Patriarhia Română a dedicat anul românilor aflați departe de țară.

John Truby este unul dintre cei mai respectati si solicitati consultanti de povesti din industria filmului, iar studentii sai au scris unele dintre cele mai de succes filme de la Hollywood, printre care Sleepless in Seattle (Nopti albe in Seattle), Scream sau Shrek. Bazata pe prelegerile premiatului sau curs intitulat Great Screenwriting, Anatomia povestii dezvaluie toate secretele pentru a scrie un scenariu captivant. Cartea schiteaza o gama ampla de concepte si arhetipuri ce provin din filozofie si mitologie, oferind tehnici inedite si anecdote pline de sens, alaturi de abordarea unica pe care Truby o are pentru a construi o poveste multifatetata de impact. Fundamentele povestii pe care el ni le aseaza in fata ochilor sunt atat de general valabile incat ele se pot aplica - si sunt esentiale - tuturor scriitorilor, de la nuvelisti sau scriitori de proza scurta, la jurnalisti, memorialisti sau cei interesati in povestile de nonfictiune.

Aparitia in limba romana a recentei monografii, Dante. Storia avventurosa della Divina commedia dalla selva oscura alla realta aumentata, il Saggiatore, Milano 2020, a cunoscutului critic literar si dantist, Alberto Casadei, profesor la Universitatea din Pisa, reprezinta omagiul si reverenta italienisticii clujene si a Universitatii Babes-Bolyai, adus lui Dante Alighieri, in acest an 2021 - la 700 de ani de la trecerea sa in nefiinta - care, in Italia, a fost prin decret prezidential dedicat marelui autor florentin.

Volumul Limbajul poetic – act creator şi actualitate culturală. Modelul cultural japonez este o cercetare de pionierat în peisajul academic românesc ce aduce noi și semnificative contribuții la înțelegerea modelului cultural japonez, valorificând perspective vestice și japoneze în domeniul semioticii culturale și al poeticii. Explorare a limbii, literaturii și culturii japoneze, analiza supune atenției, grupate în perechi binare, nu numai auto-descrierile japoneze, ci și interpretările occidentale, pentru a semnala efectele pe care fluxul Japonia-Occident l-a avut ca modelare bidirecţională asupra modelului lumii japoneze.

La originea acestei carti, nu un ghid de genul celor recomandate pentru turisti cat o calauza pentru suflet, in universul compus din straturile succesive de istorie si frumusete ale orasului Praga, se afla experienta mea personala, timp de un an, ca lector de limba si civilizatie romana la Universitatea Carol.

Florina Ilis este lect. dr. la Departamentul de limbi și literaturi asiatice, Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romane. Predă cursuri de artă, cultură și literatură japoneză.

Avand un titlu incitant, volumul Unsprezece vederi de aproape asupra imaginarului japonez, ne ofera o suita de vederi asupra unor importanti autori japonezi ale caror opere au oferit, la aparitia lor, o solutie la crizele pe care schimbarile de paradigma le-au determinat in plan cultural si poetic-literar. Trimitand la un gen de pictura foarte apreciat in epoca Edo (1600-1868), ilustrat, de pilda, cu un talent exceptional de catre Utagawa Hiroshige (1826-1869), in seria intitulata Meisho Edo Hyakkei (O suta de vederi faimoase din Edo) - serie imprimata intre anii 1856-1859, titlul ne ofera cateva indicii despre conceptia si compozitia cartii.

Ne lovim de o imprejurare curioasa: cele mai tulburatoare opere de critica din literatura romana au avut parte de o primire, de o neintelegere, care ne lasa muti. Aparut imediat dupa razboi, in doua editii, Compediu (ca doar la el ma refer) n-a trecut , fireste, neobrsevat: i s-a refuzat insa valoarea de opera de sine statatoare: raportarea lui la "Istoria" din 1941 era parca o obsesie generala. O carte desavarsita, in genul ei, cea mai pura si sintetica din cate s-au scris despre literatura noastra [...] a fost intampinata cu observatii meschine, fara legatura cu ce voia sa fie, si cu ce era de fapt. [...] Nimeni dintre criticii romani n-a mai pus atata ardoare in lectura: ironia, malitia, inclinatia spre demistificare nu pot ascunde cealalta fata a geniului lui G. Calinescu: entuziasmul. [...] Pentru prima data, un critic nu mai vede in opera lui un simplu mijloc de a trata despre literatura, ci aproape un scop. Compendiul e cu totul altceva decat "un instrument de lucru": trebuie citit pentru el insusi. Daca Istoria mare este un adevarat roman, […] Compendiul ne apare ca o scriere cu mult mai pura. Epicul s-a simplificat si s-a concentrat. Personajele aproape nu se vad pe scena: autorul a pastrat numai replicile memorabile, dupa care le recunoastem. Ascultam dialogul muzical al unor instrumente nevazute. - Nicolae Manolescu

„O asemenea carte n-ar fi fost posibilă pînă recent din mai multe motive. Lingviștii dintre 1950 și 1989, timp de 40 de ani, au fost formați la școala continuității. Patriotismul le-a servit drept metodologie. Bățul (cenzura comunistă) și morcovul (posturi de cercetători, profesori, academicieni, poziții în comitete și comisii) au făcut restul.

„Marele Cod. Biblia și literatura este o interpretare luminoasă și originală a ceea ce, în tradiția creștină, reprezintă Cartea prin excelență, propusă de unul din cei mai apreciați erudiți ai secolului trecut. Northrop Frye, format în tradiția Noii Critici americane și apropiat ca viziune de structuralismul european, invită aici la o lectură inovatoare a Bibliei, dincolo și dincoace de orizontul religiei. În miezul acestui studiu exemplar al textelor fondatoare, dublat de o profesiune de credință, stă un subiect care ne traversează ființa și istoria: raportul Bibliei cu literatura occidentală. Pentru că dincolo de adeziunea la o credință sau alta, Biblia face parte din ADN-ul nostru cultural de multă vreme, în moduri pe care nu le înțelegem, poate, până la capăt. Limbajul, metaforele, poveștile, imaginarul care pornesc din Biblie pentru a străbate secole și culturi diferite sunt încă ale noastre și ele trebuie descifrate, recuperând puterea acestei surse transfiguratoare. O carte de o eleganță academică și un farmec inegalabile.” Oana Fotache

 Izvorât dintr-o suită de prelegeri asupra imaginarului biblic, Marele Cod inaugurează o pătrunzătoare reflecție pluridisciplinară asupra universului de mituri și credințe ce au modelat de-a lungul timpului existența omului, cristalizând 0 moștenire culturală fertil recuperată în creațiile artistice. Intuind forța revelatoare a limbajului, îndeosebi a cuvântului scris, Northrop Frye recurge la o sistematică analiză a simbolurilor și arhetipurilor ce alcătuiesc stratul mitologic al narațiunilor străvechi, dar și la un tip aparte de hermeneutică, menit să ilustreze, dincolo de influența deja consacrată a Bibliei asupra literaturii, însuși modul de structurare a imaginației și gândirii umane. Pe firul criticii arhetipale, mitul și metafora se dezvăluie ca principii ale analogiei universale, determinând, prin sugestie și evocare, o perspectivă plurală asupra textului biblic, a cărui „realitate” interioară se transfigurează fie în imagini concrete, aflate sub semnul adevărului istoric, fie în diferite formule artistice, inspirate de dimensiunea poetică a scrierii sacre.

„Tatonând linia fină dintre viață și literatură, într-o seducătoare notă convivială, convorbirile dintre Daniel Cristea-Enache și Alex Ștefănescu se înfiripă treptat, sub forma unor runde de reflecții, idei și evocări însuflețite de bucuria reîntâlnirii pe calea cuvântului scris sau rostit. Pentru Alex Ștefănescu, actul rememorării devine un captivant periplu interior printre imagini, trăiri, efigii ale lumii literare de ieri și de azi, dar și printre peisaje, culori și arome de neuitat, ca într-o sublimă conjurație a simțurilor. Savoarea inconfundabilă a verbului său, admirabila-i franchețe și necontenita deschidere spre dialog definesc acest inedit colaj de gesturi familiare și întâmplări cotidiene adânc imprimate pe delicata peliculă a memoriei. La rândul lui, Daniel Cristea-Enache intuiește că existența unui autor nu este un construct închis, redus la câteva tipare previzibile, și articulează cu subtilitate un florilegiu de teme provocatoare, împărtășind întru totul pasiunea pentru literatură și rigoarea exercițiului critic. Deopotrivă confesiune și document, convorbirile din volumul de față ne dezvăluie un portret lăuntric al omului și scriitorului Alex Ștefănescu, în ale cărui reflexii viața se prelungește, discret, în teritoriile nedefinite ale literaturii.” Maria Hulber

„Recitită acum, cartea mi se pare aproape luminoasă, deşi nu aveam cum să evit tema bolilor şi suferinţelor Criticului. El s-a ridicat însă, prin reflecţie concentrată şi prin scris, deasupra lor, făcând rememorare şi portretistică, analiză psihologică şi chiar creaţie tipologică, abordând subiecte dintre cele mai diferite cu o aceeaşi aplicaţie, râzând de lucrurile rizibile, lăcrimând de cele dramatice, dar neplângându-se niciodată de propriile suferinţe. (...) Mai mult decât atât, chiar şi în ecuaţia unei asemenea cărţi în care el era protagonistul, Criticul a făcut în aşa fel încât cu toţii să fim în carte. Cu toţii, adică soţie, familie, părinți, profesori, mentor, prieteni, colegi, iubite din trecut, admiratori, adversari, scriitori, istorici, gazetari, politicieni, copacii din curtea lui paradisiacă, pădurea din versurile lui Eminescu şi din proza lui Sadoveanu, felul de a fi bucovinean şi cel, la antipod, bucureştean ‒ în fine, tot şi toate pulsează, datorită lui Alex Ştefănescu, în această carte a celui pe care l-am numit, fără a greşi, «cel mai iubit dintre critici».” Daniel Cristea-Enache

La prima vedere, Calin Torsan e un Don Quijote care ii aduce impreuna - nonsalant si aleatoriu - pe Ioan Meitoiu si James Joyce, pe Arabella McIntyre-Brown si pe Graham Greene, doar ca sa demonstreze utilitatea practica a literaturii. Ce ii iese, insa, din calatoria asta e o carte rara, insolita, de un umor nebun. Un deliciu! - Matei Florian

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Într-o lume prea puțin sensibilă la virtuțile filozofării și la vocația intelectualului, Meditații despre Don Quijote (1914) enunță și analizează principala temă a filozofiei spaniole moderne, aceea pe care intelectualii gene­rației de la 1898 o numiseră „problema Spaniei“. Schița de diagnostic socio-cultural și politic din Meditații capătă forța unei analize cuprinzătoare, în care este inclusă nu numai realitatea spaniolă, ci și cea europeană, lumea occidentală în sens larg, ceea ce face din Ortega primul filozof spaniol al modernismului și unul dintre primii apologeți ai Europei unite. Gândirea orteguiană se vădește un demers înscris în viață, radiografia unei căutări intelectuale înțeleasă ca o filozofie a iubirii. Dragostea este arhitectul divin care coboară în lucruri «pentru ca toate să existe în conexiune», dar mai ales o formă de responsabilitate a intelectualului, care se legitimează în sfera publică prin capacitatea sa de «a clarifica» situații, idei, cauze și consecințe («claritatea – spune Ortega – este politețea filozofului»), și de a extinde granițele cunoașterii. Vedem, astfel, o declarație de implicare a reflecției filozofice în dilemele cetății pe care Ortega y Gasset a onorat-o de-a lungul întregii vieți. Așa cum a onorat datoria de a rămâne neanexat și lucid în relație cu toate avatarurile puterii politice și cu toate convulsiile istoriei spaniole din prima jumătate a secolului trecut.“ — MIANDA CIOBA

Prefață de Oana‑Dana Balaș

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Volumul de față reunește articole și recenzii publicate de Fernando Savater între 2003 și 2010 în diferite suplimente culturale ale cotidianului El País, la care se adaugă o prefață, un discurs honoris causa și câteva alte contribuții apărute în reviste de specialitate sau pe platforme literare. Destinate publicului larg și plasate adesea într‑o actualitate imediată, reflecțiile lui Savater pe marginea propriilor lecturi vizează, în genere, opere literare, filozofice sau de popularizare a științei. Scurtul jurnal de lectură al lui Fernando Savater își trădează prin titlu natura polifonică, de fugă pe trei voci fundamentale – filozofia, literatura și educația –, toate reluând într-o formă sau alta, filtrate prin prisma autorilor îndrăgiți, laitmotivul subiacent al omului dotat cu o vie conștiință etică.

Învăluit în farmecul unei discrete metafore muzicale, volumul ne oferă, într‑un stil degajat și prietenos, o mărturie personală a misterioasei plăceri de a citi. Muzica literelor este o fermecătoare invitație la lectură din partea unui formidabil cititor de cursă lungă, prilej de dialog și reflecție pe marginea unor teme de acută actualitate.“ — OANA-DANA BALAȘ

Spre a trăi şi a prospera în lumea ficţiunilor critice reprezentative, postmodernismul românesc avea nevoie de un scenariu convingător, de o expertiza calificată, de un certificat de garanţie autorizat. Acum, toate acestea există.Prin strălucita sa lucrare, îndelung şi atent elaborată, scrisă cu rară pregnanţă şi forţă expresivă, care se citeşte cu încîntare şi curiozitate, ca un bun roman, Mircea Cărtărescu mută pe o treaptă superioară dezbaterea în jurul postmodernismului. El ne arată pentru prima dată, cu claritate, că această dezbatere nu e nici marginală, nici episodică, întrucît ne afectează însăşi percepţia asupra literaturii române, în ansamblul ei. Nu încape îndoială că monografia lui Cărtărescu va ramîne de-aci înainte o referinţă obligatorie, cu o mare putere de iradiere. Paul CORNEA

„Flaubert nu a lăsat nici un urmaș literar direct, cu toate că în ultima sută de ani i-au fost intentate numeroase procese de paternitate. Vargas Llosa discerne două feluri de reclamanți: pe de o parte, realiștii și naturaliștii (cărora prea adesea le-a lipsit simțul formei al lui Flaubert) și, pe de altă parte, formaliștii, cum ar fi susținătorii noului roman (al căror interes pentru temă a fost deseori dezamăgitor de mic). S-ar putea oare trage concluzia că Flaubert, ca și Milton, a fost un mare scriitor care a avut o influență nefastă? Poate că da. Dar printre ceilalți urmași ai săi se numără scriitori care pricep foarte bine ceea ce spune și înțeleg îndemnul său de a fi ei înșiși. În fruntea acestora se află Mario Vargas Llosa.“ — JULIAN BARNES

„Trebuie să fii încăpățânat cum a fost Flaubert pentru a fi scriitor, dacă nu ești înzestrat în mod natural cu talent, cum a fost cazul meu. Grație lui Flaubert am rezistat și am devenit scriitor. Datorită lui Flaubert pot spune că talentul, dacă nu îl ai ca dar înnăscut, poate fi obținut prin disciplină, perseverență, răbdare. Când a început să scrie, Flaubert n-avea talent. Dar a muncit enorm și a ajuns să-și construiască talentul pentru a deveni un mare, mare scriitor.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Problema esențială pe care o pune cartea lui Vitalie Ciobanu este aceea că există o relație importantă între sentimentul național și democrație în ciuda faptului că experiența politică a secolului al XX-lea ne arată că naționalismul a fost funest pentru democrație. Sentimentul național, merg eu mai departe în implicațiile acestei cărți, nu este același lucru și nu trebuie văzut în același fel, cu naționalismul, cel legionar sau cel comunisto-ceaușisto-securist."

„Sistemul filosofic blagian este un uriaș postulat, format din nenumărate postulate concrete, toate înlănțuite într-un foileton filosofic grandios și în esență netestabil. Fundamentul ultim pe care se sprijină întreaga construcție și în care îi stau rădăcinile este Geneza biblică.” (Marta Petreu)

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă a lui Shakespeare.