Publicistică & Critică & Istorie literară

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei, ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului. Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, fireşte, Eminescu a deve­nit cu ade­vărat Eminescu abia după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

Volumul Orientari culturale metamoderne - Proza europeana actuala urmareste o tematica prea putin abordata in domeniul stiintelor umaniste, referitoare la (de-)conectarea paradigmelor literare din ultimele decenii in literatura europeana, modernism, postmodernism si metamodernism, din perspectiva mentalitatilor, cu aplicare mai concreta la productiile in proza, inclusiv cele din cultura romaneasca. Intentia epistemologica a lucrarii vizeaza aprecierea unui potential creator national si relativa lui sincronizare cu modelele culturale europene si, de asemenea, alinierea pozitiva a studiilor romanesti la spatiul european de cercetare in disciplinele filologice, mai precis abordarile de literatura comparata, culturologie si studii culturale, dar si critica si istorie literara, analize si sinteze interpretative care valorifica texte din arealul francez, britanic, hispanic, est-european, gasind puncte de convergenta si, totodata, linii divergente intre acestea. In acest sens, scopul principal al cartii se concentreaza asupra modificarii de paradigma postmoderna din literatura europeana in proza, pentru relevarea unor instrumente de analiza literara si culturala.

„Aproape toți criticii generației 1960 au scris cronică literară. Cei mai mulţi au abandonat-o după 1989. Singurul care scrie și azi în mod regulat cronică este Dan Cristea. Patruzeci de ani după debutul cu volumul Un an de poezie (1974), ultim mohican al unui gen a cărui ştafetă fusese preluată de critici ai generației 2000 și, din păcate, cu foarte puține excepții, abandonată fără nicio explicație plauzibilă.” - Nicolae Manolescu

Volumul IX din Opere de Tudor Arghezi reuneşte articolele publicate de autor în perioada 1941–1947, cu momentul pamfletului Baroane (1 octombrie 1943) şi cu primele zile ale R.P.R., când se profilează la orizont articolul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Cercetarea şi utilizarea volumului este înlesnită de competentele Note bibliografice, precum şi de Indicele de nume.

Toate aceste experiente lirice, despre care eseurile de fata in­cearca sa dea seama, angajeaza poezia romaneasca in raporturi mai mult sau mai putin stranse cu ludicul, ca atitudine fundamental umana. In contextul problemelor schitate pana aici, se poate intelege de ce desci­frarea unor atari relatii devine interesanta, si chiar pasionanta, pentru oricine urmareste dinamica liricii moderne. Caci, asa cum s-a vazut, insusi demersul de clarificare a specificului limbajului poeziei a angajat, si nu accidental, conceptul de j o c. Iar acesta primeste o semnificatie particulara ori de cate ori poezia se afla in fata unei noi trepte istorice, a unei innoiri a limbajului. Sub un astfel de unghi, "jocul poeziei" poate fi citit ca joc cu limbajele conventionalizate, intr-o serie a atitudinilor de tip modernist-avangardist, deci intr-o perspectiva asa-zicand evolutiva. El semnifica insa, intr-un plan mai larg, si jocul textului, acea mai libera sau mai reglata ars combinatoria care, la poetii moderni, marcheaza in cel mai inalt grad concentrarea atentiei asupra miscarii semnificantului.

Insemnand altceva decat realismul transparent si previzibil, fantasticul promite o fascinanta incursiune in inima misterului, descoperirea unor insolite lumi imaginare. Parcurgand naratiunile patronate de Oneiros, cititorul traieste o mirifica aventura spirituala, fiind obligat sa recurga la un complex si ingenios act hermeneutic pentru decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului. Proza fantastica ne invata ca realul este banal doar in aparenta, adevaratele semnificatii fiind bine camuflate in spatele cotidianului, dincolo de suprafata lucrurilor. Puterea de atractie a acestei literaturi se explica prin faptul ca faciliteaza accesul la necunoscut, indemnandu-l pe omul modern sa redescopere pasiunea pentru semnificatiile ezoterice.

Implicarea totală a bibliografiei autorului are rezonanța unui bilanț-mărturie despre fragilitatea vinovată a propriilor iluzii și a propriilor certitudini fisurate. Tiranizat, dar și îndrăgostit de propria subiectivitate, Octavian Paler aduce în scenă procesul lașității noastre de toate zilele, acuzându-se ca protagonist și victimă totodată. Intelectualul care a rămas „în totalitara sală de așteptare” a României ultimilor patruzeci și cinci de ani nu se ferește să-și recunoască opțiunea de „acrobat pe sârmă” în numele vieții. De altfel, indiferent de alegere, în condițiile mașinii de tocat destine, individul era sacrificat. Cu vârsta și, mai ales acum, în vacarmul recentulul război româno-român, în chip iscusit stârnit și alimentat de unii lideri post-decembriști de partid și de stat, atracția pe care Octavian Paler o avea pentru mitul lui Don Quijote devine un fel de variantă a singurătății solidare, chiar dacă „o frumoasă impostură”. Căci numai el, cavalerul absolut al iluziilor, ne-ar putea salva de coșmarul istoriei din care Dumnezeu a fost alungat. (G.V.)

Că place sau nu, Răzvan Voncu se înfățișează azi drept cronicarul literar cel mai important al momentului, nu numai fiindcă asigură de câțiva ani buni oficiul de receptare și evaluare în publicația literară de referință care este "România literară"; are tot ce-i trebuie pentru a ocupa un loc atât de proeminent: cultură, judecata limpede, expresia directă, concisă și eficace, o privire cuprinzătoare asupra fenomenului literar contemporan, formație universitară solidă.

Niciunul dintre puținii critici activi din presa noastră culturală nu întruchipează mai bine ca Răzvan Voncu rolul acesta în forma instituită de Nicolae Manolescu, modalitate ce azi ni se pare a fi un dat natural, într-atât de mult s-a împământenit: un stil al întâmpinării eliberat de constrângeri filozofice, ideologice și chiar de tendințele literare ale prezentului. Rațional, independent în gândire, perfect echipat deopotrivă pentru analiză, intuiție și construcție teoretică, din nou în aceeași linie cu Nicolae Manolescu; el vizează o acoperire integrală a fenomenului literar.

Vasile Popovici

„Cartea lui Louise M. Rosenblatt, Cititorul, textul, poemul marchează o dezvoltare sistematică în teoria inovatoare a autoarei privind tranzacția literară. Volumul reprezintă o contribuţie însemnată la revenirea pragmatismului în cadrul teoriei critice contemporane. Reușind să propună atât o abordare culturală a pedagogiei lecturii, cât şi o abordare orientată spre cititor a studiilor culturale, Cititorul, textul, poemul este o resursă excepțională pentru toți profesorii şi cercetători din domeniul umanist."

Steven Mailloux, Universitatea din California, Irvine

„Este dificil să rezumi o teorie atât de densă, însă patru idei ies imediat în evidenţă: aplicarea teoriei epistemologice tranzacționale la procesul de lectură, definirea unor poziţionări alternative (eferentă şi estetică) pe care un cititor le-ar putea adopta în procesul tranzacțional al lecturii, utilizarea conceptului de atenție selectivă pentru a explica aceste două poziționări de lectură şi, în mod deosebit, viziunea atât de complexă asupra lecturii estetice.”

Alan M. Hollingsworth, College English

„A scrie biografia unui artist ca Zbigniew Herbert este un lucru dificil. E ca şi cum ai pleca la vânătoare după o pasăre rară, fie că vrei s-o ţii într-o colivie, fie că vrei s-o împăiezi. (…) Dar uneori, câte un vânător iscusit care dă de urma ei, în ciuda intenţiilor sale iniţiale, în loc s-o prindă, el încearcă s-o îmblânzească pentru a o cunoaşte mai bine şi astfel să poată transmite celorlalţi mai multe informaţii despre ea. Aşa a procedat Brigitte Gautier în această carte. (…) Volumul se alătură altor cărţi «herbertiene» ale autoarei-traducătoare. Datorită căreia putem citi azi nu numai operele complete ale poetului, ci posedăm în sfârşit ghidul şi cheia care ne permit să înţelegem mai bine scrierile lui Zbigniew Herbert.”

Sergiusz Chądzyński

„Această biografie, care uneori îşi asumă şi anumite comentarii ale lucrărilor lui Herbert, îl descrie pe autor în primul rând ca ființă umană, lucru extrem de valoros, deoarece Brigitte Gautier se bazează nu numai pe cunoașterea vastei sale arhive, ci și pe propria memorie, pe prietenia personală și pe o aprofundată cercetare. (…) Trecutul comunist împărtășit atât de autor, cât și de cititori, a făcut ca interpretările mai vechi ale versurilor lui Herbert să se împotmolească în aluzii istorice. Fără a nega o lectură care ține cont de cronologia operelor sau de circumstanțele istorice ale apariţiei lor, care aruncă o lumină importantă asupra semnificațiilor pe care le conțin, merită să luăm în considerare astăzi dimensiunea existențială și chiar metafizică a versurilor herbertiene. O astfel de perspectivă permite o altă interpretare, sută la sută contemporană, care nu elimină însă lecturile anterioare, ci le completează semnificativ.”

Józef Maria Ruszar

'Cartea lui Michael Finkenthal oferă o primă, pătrunzătoare, lectură critică mai amplă a scrierilor suprarealiste ale lui Dolfi Trost, unul dintre membrii Grupului suprarealist român – foarte activ între anii 1940 și 1947 la București –, coautor, alături de Gherasim Luca, al celebrului manifest Dialectique de la dialectique. E o contribuție valoroasă, revelatoare pentru „suprarealismul frenetic” al bucureștenilor angajați într-un îndrăzneț dialog cu mișcarea europeană de avangardă. Documente inedite rotunjesc profilul unui spirit nonconformist, pe care interpretul său are grijă să-l situeze, atent la nuanțe, în contextul agitat al epocii. O recuperare, așadar, salutară care îmbogățește substanțial imaginea acestei ultime etape a „avangardei istorice” românești.' Ion Pop

„Volumul de față cuprinde studii și articole consacrate celor mai importanți poeți și prozatori polonezi de-a lungul timpului, de la Renaștere până la perioada modernă și postmodernă. Succesiunea cronologică a reflecțiilor critice permite înțelegerea specificului diferitelor perioade literare și pune în evidență totodată o anumită dinamică a procesului literar polonez. De fiecare dată, am avut în vedere scoaterea în relief a unor trăsături esențiale ale fiecărei opere analizate (idei și motive dominante, structuri narative și poetice). Această carte oferă o imagine reprezentativă asupra literaturii polone în context european, fiind totodată un important instrument didactic, destinat studenților, masteranzilor și doctoranzilor de la secțiile de filologie, precum și celor interesați de cultura și literatura polonă.” Constantin Geambașu

Pentru majoritatea scriitorilor portretul personajelor e important. Nu se gândesc că de fapt personajele încă nu există. N-au făcut nici cel mai mic gest, nu s-au exprimat în nici un fel. Unii din scriitorii aceștia întocmesc o serie de fișe de care își propun să țină seama în continuare, când se apucă să scrie de-a binelea. Oricum, așa ar fi firesc: dacă vor să fie consecvenți. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa, căci pe parcursul scrierii, personajelor din fișe li se schimbă înfățișarea, ba chiar și caracterul. Și numele? De ce nu…

Fondator al Institutului Harvard pentru Literatură Mondială, șef, timp de doisprezece ani, al Departamentului de literatură comparată de la Universitatea Harvard, unde predă literatură comparată, David Damrosch poate fi considerat cea mai autorizată voce în materie de literatură mondială – world literature sau Weltliteratur. Este autorul mai multor studii, printre care se numără What is World Literature? (2003), The Buried Book: The Loss and Rediscovery of the Great Epic of Gilgamesh (2007), How to Read World Literature (2009), și editorul unor antologii extrem de influente în studiile de literatură mondială, precum The Longman Anthology of World Literature (2004), Teaching World Literature (2009), The Routledge Companion to World Literature (2011), World Literature in Theory (2014).

„Literatura nu e niciodată departe de contururile realului.” Ioana Bot

„Viaţa estetică ne arată ce au în comun o călătorie cu autocarul prin praful provinciei toscane, peisajul păduratic din valea Hudsonului, dandysmul proiectat asupra oraşului modern şi muzicile misterioase ale unei Indii percepute în gamă minoră, «turistică sau, aduse împreună, cascada lui Coleridges şi galantarul cu fructe (täiate pe cuburi de gheaţă) al unei băcănii newyorkeze. Și, în toate acestea, perspectivele literare discrete, ca niște «signaturis criptate, ale unor autori esențiali pentru Laurent Jenny (Sartre, Proust, Michaux, Breton sau Stendhal), fiindcă literatura nu e niciodată departe de contururile realului." IOANA BOT

„În cartea lui Laurent Jenny, experienţa estetică a marilor maeştri se întâlnește cu experienţa personală a autorului, în felul acesta practicile şi reflecțiile despre «arta din viață» câştigând noi și noi sensuri. Suntem invitați, aşadar, să cultivăm estetul din noi, să fim atenți la clipele în care vederea unei forme noi ne trimite la o experienţă poetică din trecut, la stazele şi fluxul imaginarului care ne îmbogăţesc constant viaţa estetică." LA LIBERTÉ

Cu toata admiratia pe care o au cititorii din Romania si din Franta pentru opera lui Cioran, scrierile sale de extrema dreapta, ba chiar favorabile Germaniei naziste, din anii '30, raman un motiv de stupefactie. Julien Santa Cruz analizeaza peste o suta de articole si cateva dintre lucrarile de tinerete ale filosofului pentru a intelege acest moment exaltat si isteric din biografia sa. Orientarea fascizanta a tanarului Cioran nu poate fi explicata doar printr-o lipsa de maturitate si prin circumstantele in care se afla, ci tine de gustul sau pronuntat pentru lipsa de masura si de o paradigma de gandire ostila democratiei. Nu este vorba de o adevarata adeziune ideologica la tezele hitleriste, ci mai degraba de un raspuns prin violenta verbului la sentimentul golului, la chinurile identitare si metafizice care-l asaltau pe Cioran in acea perioada. Julien Santa Cruz, profesor de istorie, identifica in lucrarea de fata originea si cheia faimosului nihilism cioranian. Astfel se intelege mai bine profunzimea scepticismului filosofului si alegerea etica a renuntarii ulterioare la orice forma de angajament fata de o idee, de orice natura ar fi aceasta.

Edward Wilson-Lee este profesor de literatură modernă timpurie la Sidney Sussex College, University of Cambridge, specializat in istoria cărții, opera lui Shakespeare și Renaștere.

„Catalogul cărților naufragiate” spune povestea incredibilă a fiului nelegitim al lui Cristofor Columb, Fernando, cel care a înființat, în perioada de început a tiparului, o bibliotecă universală, unul dintre cele mai ambițioase proiecte renascentiste.

După ce a călătorit în Lumea Nouă alături de tatăl său, Fernando a lucrat la un dicționar al limbii latine, a scris o carte de geografie a Spaniei, a participat la crearea cartografiei moderne, a înființat cea dintâi grădină botanică europeană cu specii exotice și a redactat prima biografie a lui Cristofor Columb.

În căutarea tipăriturilor, Fernando Columb a străbătut Europa, a fost primit la curțile regale și s-a întâlnit cu mari învățați și artiști, precum Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus și Albrecht Dürer. Pe lângă cele 15000 de cărți strânse, dintre care 2000 s-au păstrat până astăzi in fondul Bibliotecii Colombina, din Sevilla, a adunat, totodată, cea mai mare colecție de stampe și de partituri din epocă.

Proiectul extrem de ambițios al lui G. Călinescu, Universul poeziei, se prezintă în două versiuni independente, pe care se cuvine să le numim Universul poeziei [I] și Universul poeziei [II] , cu specificarea că aceasta din urmă a fost singura care a văzut lumina tiparului în timpul vieții autorului și a circulat în cultura română vreme de peste 60 de ani. După cum știm, ea cuprinde nu doar o bogată serie de comentarii spirituale și savante, ci și un bogat material poetic antologat. Față de acest text publicat de către autor, varianta sa primară, anterioară, conservată în manuscris , conține nu doar o serie de considerații teoretice suplimentare, ci și nenumărate exemple aparținând unui număr sensibil mai mare de literaturi (română, franceză, italiană, germană, latină, engleză, americană, rusă, spaniolă) redate însă, mai mult decât în varianta cunoscută îndeobște, în original, și alese dintr-un număr cu adevărat impresionant de poeți, mai cunoscuți sau câteodată de-a dreptul obscuri, prezenți prin citate extinse reproduse în limba de origine sau chiar traduse de Călinescu însuși (câteodată după o versiune intermediară în italiană sau franceză, eventual transcrisă în altă parte a textului). Universul poeziei [I] nu a fost însă niciodată finalizat de autor în vederea publicării, autorul mulțumindu-se să selecteze și să completeze unele părți, retopindu-le în vederea publicării sub forma Universului poeziei [II] în 1948.

„Totul vă desparte: cum spune Bogdan undeva, proveniți din medii diferite, înțelegeți diferit literatura, credeți în funcții diferite ale ei. Și totuşi tot ce vă desparte e nimic în fața a ceea ce vă uneşte: credința în norul verbal care vă învăluie pe amândoi, hipnoza în fața zeului camuflat acolo. Vă e de ajuns că aveți asta în comun; chiar dacă totul vă desparte, literatura face ca nimic să nu vă poată despărți. Și abia asta (dincolo de inteligență, cultură ş.cl.) e pentru mine impresionant: voi ați găsit în literatură zeul care uneşte — într­-o epocă în care aproape toți zeii şi aproape toți oamenii nu mai ştiu decât să despartă." Radu Vancu

„Trăim într-o civilizație a imaginii, într-un Ev Media, cum ingenios a formulat un gânditor contemporan. Am ieșit din Galaxia Gutenberg și am intrat în Galaxia Zuckerberg. E o evidență. Coordonați de Nina Corcinschi, autorii din cartea de față au început să chestioneze evidența – și să examineze metodic dacă acestei modificări radicale în regimul imaginii îi corespunde o modificare radicală în regimul imaginarului. De la imaginarul sacru la cel politic, de la cel erotic la cel zoomorf, atenția lor cartografiază zone ample din noua ordine imaginară a lumii. O fac venind mai ales dinspre literatură și dinspre arte, fiindcă aceasta e formația lor. Iar ce reușesc e să demonstreze că, deși ceea ce se numește humanities pare să fi pierdut centralitatea în discursul științific de azi, artele încă sunt unul dintre modurile esențiale de înțelegere a lumii – tocmai fiindcă, atât de dependente de imagine cum sunt, ele răspund cu o adecvare extraordinară naturii imaginale a acestei Galaxii Zuckerberg.” Radu Vancu

Într-o contribuție esențială la configurarea stilisticii diacronice, care inaugurează laborioasa serie de Studii literare, reputatul stilistician și istoric literar Mihai Zamfir propune o perspectivă inedită asupra operei lui Al. Macedonski, scriitor de o anvergură spirituală cu totul aparte, ce a ilustrat cu o febrilă pasiune, în diferite etape ale creației sale, metamorfoza formulelor poetice ivite sub semnul neolatinismului, dar și noile structuri literare plămădite în creuzetul experimentelor din zorii modernismului. Dacă mutațiile produse în ansamblul operei macedonskiene relevă o personalitate intuitivă, dar contradictorie, pe care nicio orientare estetică a epocii nu și-o poate revendica pe deplin, sinteza poemului în proză aduce cu sine splendoarea universului polifonic descins din cele mai semnificative ilustrări ale genului în literatura română. Analiza stilistică articulată pe eșafodajul metric al textelor, incursiunile comparative și explorările lexico-semantice alcătuiesc o redutabilă panoplie metodologică a scrierilor poematice, în miezul cărora tensiunea lirică se manifestă îndeosebi la nivelul efectelor senzoriale, de la subtilele reverberații incantatorii până la suavitatea vizual-cromatică a imaginilor artistice.

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Putea simți orice și putea gândi orice. Știa tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingență, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deși nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Și totuși cândva, pesemne într-o altă viață, îi citise și pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată ființa lui în universul lor. Toată viața s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. E foarte greu să fii în aceeași măsură știutor și scriitor. E foarte greu, când ai ajuns să te afunzi în jungla unui domeniu, să mai poți ieși din ea și să poți vorbi convenabil despre lucrurile pe care le-ai întâlnit. Rareori am văzut minți care, după ce s-au supus celor mai teribile cazne filologice, au mai putut, îngreunate de uriașa colecție de date, să-și ia zborul și să-și păstreze strălucirea expresiei. Singurele exemple care-mi vin în minte, în afară de Nietzsche, sunt Huizinga, Heinrich Zimmer, Auerbach, poate Erwin Rhode. Ca mare elenist ce era, Petru Creția a pătruns și a locuit lungă vreme în catacombele unui timp mort și ale unei limbi moarte. Câți filologi mai ies vii din această lume a umbrelor? Și câți, mai ales, le mai pot învia pentru noi?“ — GABRIEL LIICEANU

„Elaborată de Perpessicius între 1953 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [„Operelor” lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regândită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de făcut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […].

Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot așteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“ — PETRU CREȚIA

Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii ’90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas?

„Numărul celor care au refuzat să-mi răspundă la întrebări prevalează asupra celor care nu s-au temut să-şi deschidă sufletul. Printre cei care mi-au închis uşa în nas sunt şi scriitori foarte cunoscuţi în Republica Moldova. Nu-i acuz, Doamne fereşte. E libertatea fiecăruia de-a aborda sau nu un anume subiect. De asemenea, nici cartea mea nu se vrea a fi un rechizitoriu. Mai degrabă am încercat să înţeleg ce se întâmplase în acea epocă şi cum puteai să faci literatură ştiind că există această terifiantă instituţie de tortură psihică. Mai puteai oare să fii liber? Sau renunțai la scris ca să-ți păstrezi verticalitatea?” Dumitru Crudu

Lecturi, revolte, nostalgii veți găsi în această carte, adică: „reacții de bun-simț față de ofensiva prostiei și a imposturii“, proteste împotriva strâmbătăților aduse de corectitudinea politică în lumea de azi care a luat-o razna, analize lucide asupra unor fenomene ce mar­chează și reconfigurează societatea românească, occidentală ori globală, dar și un „vagabondaj livresc“ a cărui plăcere autorul, rafinat cronicar literar și scriitor, nu și-a refuzat-o. Un volum-mozaic care surprinde iureșul vieții complicate a ultimilor ani, abia trecutele spaime ale izolării pandemice și apăsătoarea atmosferă actuală pe care o generează războiul.

Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de „efemeride“ , în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct. Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, și pe unii specialiști, să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură și la gândire. Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări.

Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.

Nicolae Manolescu

În 2015, timp de un semestru, Mario Vargas Llosa a predat la Princeton un curs de literatură și politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cei doi le-au vorbit studenților despre teoria romanului și relația dintre jurnalism, politică și literatură prin intermediul a cinci cărți fundamentale ale laureatului Nobel. Conversație la Princeton consemnează acest curs în dialog și surprinde cele trei perspective complementare care coexistau în sala de curs: cea a lui Vargas Llosa, care dezvăluie procesul creativ din culisele romanelor sale; cea a lui Rubén Gallo, care analizează impactul și interpretările romanelor după publicare; și cea a studenților, ale căror reflecții și întrebări dau glas răspunsurilor a milioane de cititori ai lui Vargas Llosa.

„Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în același timp, ne face să fim mai sceptici în fața realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparențe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Cartea de față este fructul unui dialog colaborativ cu dadaismul, la 100 de ani de la crearea și apoi dispariţia mișcării. Dialogul se instituie atât printr-o piesă de teatru în spirit dada, scrisă în 2016 pentru scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, dar jucată și în alte teatre din lume până în 2019 (Chișinău, București, Roma, New York), cât și prin cinci studii critice, care ne-au ajutat în procesul de realizare a textului teatral și sunt menite – aici, în volum – să-i limpezească retrospectiv implicațiile și mizele. Personajul principal cu care se vor întâlni aproape la fiecare pagină cititorii este Tristan Tzara, în măsura în care destinul său are ceva din drama eternă a Poetului, articulată de căutarea perpetuă a unui limbaj pur, nepervertit, dar și în măsura în care – într-un context tulbure, marcat de război și incertitudini – el a știut să strângă lângă sine, la Zürich și Paris, tineri artiști inovatori și radicali, ce aveau să schimbe destinul artei moderne. În piesă, am recreat câteva momente importante din viața lui Tristan Tzara și a prietenilor lui, de la nașterea mișcării dada până la autodizolvarea ei în 1923, luând ca punct de plecare un text dramatic pe care poetul însuși l-a scris, Batista de nori, ale cărui structură și compoziție le-am exploatat intertextual...