Publicistică & Critică & Istorie literară

Înainte de a fi comentat, din nou şi din nou, „continentul Tolstoi” pretinde a fi cunoscut. Şi nu doar în una din părţile, oricât de impunătoare, ale reliefului său. Exploratorul trebuie să-şi ia menirea în serios, de a măsura, pas cu pas, ceea ce i se destăinuie. Cartea aceasta e un fel de cine-vérité. Operatorul se străduieşte să prindă în obiectivul său cât mai mult şi cât mai exact din obiectul pe care şi l-a propus să-l reproducă. „Obiectul” fiind însă enorm, de necuprins, cel care-i dă târcoale pentru a-l vedea şi fixa cât mai bine, va trebui să accepte – în speranţa evidenţierii esenţialului – atât selecţia, cât şi montajul. Cu alte cuvinte, operatorul îşi va asuma şi îndatoriri de regizor, reproducătorul – pe acelea de producător, alcătuitorul – pe acelea de autor. Căci orice mărturisire „par lui-même” (serie binecunoscută în lume) mai dă seama şi asupra mărturisitorului secund, asupra celui care alege, filtrează, montează, comentează personalitatea înfăţişată, viaţa şi opera ei.

Autor şi regizor de teatru, distins cu diferite premii şi titluri, Virgil Tănase trăieşte din 1977 la Paris, unde s-a stabilit când, după ce publicase acolo un roman interzis în România, i s-a cerut să părăsească ţara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. Rescrise în română, cărţile sale au apărut şi în România după 1989. A adaptat pentru scenă câteva din textele lui Dostoievski, punând el însuși în scenă Crimă și pedeapsă.

Ca teoreticiană a romanului modernist, dar și ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relația dintre scriitor și lector. În cheie postromantică, ea își apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător și să-și asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluția ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacțiile interlocutorului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic. Monica Pillat

Sentimentul că experiența în sine, profund marcantă, trebuie să fie valorificată literar este greu de eludat. Ceea ce ni se înfățișează este o formulă destul de oarecare de a scrie poezie, cu mijloace minimaliste, indiferente față de orice posibilitate de șlefuire a expresiei. O anumită pudoare în a ataca subiectul frontal, o anumită grijă de a nu livra lucrurile exact așa cum sunt ar fi ocrotit elementul de taină al poeziei.

Unele dintre personajele literare pe care le descoperim în copilărie ne însoțesc toată viața, desprinzându-se din paginile cărților și devenind adevărați prieteni care ne dezvăluie lucruri neștiute despre iubire și pierdere, despre pericolele și frumusețea lumii.

Într-un stil fermecător și erudit, Alberto Manguel scrie cu multă căldură despre personajele care i-au fost alături de-a lungul timpului, printre care Robinson Crusoe, Jim din Huckleberry Finn, Scufița-Roșie, căpitanul Nemo, Iov și monstrul lui Frankenstein.

Împărtășindu-și experiențele de cititor, Manguel ne oferă prilejul de a explora propriile noastre relații cu acești „monștri“ nemuritori și de a reflecta asupra înțelepciunii pe care ne-au ajutat s-o dobândim.

Liviu Neagoe aduce o contribuție importantă la dezbaterea despre identitatea națională și europenizare la români. Autorul oferă o lectură atentă a unor autori precum Aurel C. Popovici, Virgil Bărbat, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica, care au contribuit cu texte fundamentale la această dezbatere, mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Cum se citeste o carte a devenit un adevarat fenomen, un ghid literalmente clasic. Este cel mai bun si mai de succes ghid pentru lectura comprehensiva adresat publicului larg. Cei doi autori descriu in detaliu diferitele niveluri de lectura si cum puteti ajunge sa le stapaniti: de la citirea elementara, trecand prin rasfoirea sistematica a unei carti si prin citirea inspectionala, si pana la citirea rapida, acest ghid va va invata cum sa clasificati si sa radiografiati o carte, cum sa extrageti mesajul autorului si sa concepeti critica acestuia. Veti invata de asemenea tehnici de citire adecvate pentru parcurgerea cartilor practice si de beletristica, a volumelor de istorie, matematica, filozofie si stiinte, fie ca e vorba de cele naturale sau de cele sociale.

Scopul unui scriitor este sa impiedice civilizatia sa se autodistruga.“ ALBERT CAMUS O ampla celebrare a peste 80 de mari romancieri, poeti si dramaturgi din epoca medievala pana in zilele noastre. Cartea exploreaza, in texte concise si in imagini, povestile fascinante ale vietilor, iubirilor si operelor acestora.

Cărți care au schimbat istoria este un ghid frumos și captivant ce include peste 80 dintre cele mai celebre, rare și importante lucrări scrise vreodată, de la Manuscrisele de la Marea Moartă la Jurnalul Annei Frank. Cuprinde manuscrise anluminate din epoca medievală, volume tipărite fundamentale și unele dintre cele mai frumoase exemple de literatură ilustrată, fiecare capitol trasând atât evoluția, cât și moștenirea lăsată de cartea de referință prezentată.

Ana Blandiana - Despre sentințele ÎCCJ în cazul Ghorghe Ursu Alex Visarion - Impertinența- statutul privilegiat al imposturii Poeme indedite de Liviu Georgescu Proză de Maia Levantini Ion Godan Lefter - Viața literaturii Un eseu despre femeinism de Grete Tartler Liviu Bordaș - Din ineditele lui Eliade Ioan Scoruș - Prostia și adaptarea la rău Alina Gherasim - Stil Hanna Bota - Mens Liviu Capșa - ,,Incorporarea monstrului”

După ’89, odată cu spulberarea interdicțiilor (parțiale sau totale), într-o lume agitată și neașezată, cum era România post-ceaușistă, aportul diasporenilor (prin literatura și revuistica exilului) a provocat „un fenomen neliniștitor”. După „abuzuri de uitare” și manipularea memoriei, trecutul se rescria, iscând rocade și seisme ierarhice. Pretenția că „doar înlăuntrul granițelor RPR”, cum se pronunțase T. Vianu, se năștea literatura română, s-a văzut grabnic infirmată. Și, în replică, un alt exclusivism își făcea loc, doar cei din afară reprezentând, chipurile, literatura română, fluturând, într-o zonă „deșertificată”, „liste rele” și culpabilizări în trombă, puțin interesați de descifrarea corectă a contextelor. Necesara perspectivă unică părea suspendată. Dar, negreșit, o literatură a exilului românesc există și recuperarea ei se cuvine întreprinsă în numele efortului întregitor.

Iată‑l pe Leonid Dimov, poetul care concepe, în doctrină şi vers, noua poezie ca vis, aflat la curtea criticilor. Sau în curtea acestora. Şi ce se vede, se străvede chiar, fără cel mai mic efort de dezvăluire? Apropieri numeroase, multe nepotrivite, dar mai ales nejustificate critic şi teoretic, au fost făcute între Leonid Dimov şi alţi poeţi români şi străini. Faptul ajunge curent, s‑ar spune, oriunde în critică. Până la un punct apare tolerabil, ca orice eroare ce provine din exces. Se ştie că asocierea rămâne operaţia gândirii facile, disocierea e complicată şi apare mult mai dilematică. E drept că multe asocieri le‑a numit Dimov însuși. Încurajarea aceasta nu e însă vinovată de nesocotirea limitărilor, la care poetul a ţinut chiar mai mult.

Avem in fata un compendiu de autori si opere, mai vechi si mai noi, care laolalta se strang intr-un tot unitar, complex si frumos, literatura chineza. Dinamica si palimpsestica, cartea trece in revista texte precumpanitoare pentru construirea civilizatiei chineze asa cum o stim astazi, incepand cu cea mai timpurie antologie de poezii, „Cartea cantecelor”, si incheind cu prozatorul si eseistul modern Qian Zhongshu (1910-1998). - Paula Teodorescu

Bacovia scrie despre sine scriind, in acelasi timp, despre alienarile, spaimele, bolile, tristetile si vulnerabilitatile fiecaruia dintre noi. Reprezentindu-se, el ne esentializeaza, nu fara malitie, starile interioare declinante, le ocupa si le ia, asa-zicind, in proprietate lirica. Le bacovianizeaza, de fapt, prin limbajul sau repetitiv, dezarticulat, obsesional, basic. Arondabil tuturor curentelor poetice moderne si totusi ireductibil la acestea, poetul Plumbului si al Stantelor... nu se lasa epuizat de nici o interpretare - arta sa liminala, de o simplitate inselatoare, e o experienta insondabila ca insasi trecerea noastra prin viata.

După excelenta sinteză critică dedicată Avangardei literare maghiare din România (2009), Balázs Imre József, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, publică acum o substanţială culegere de studii şi eseuri critice scrise în ultimii ani direct în limba română. Sunt incursiuni semnificative în acelaşi spaţiu istorico-literar, maghiar şi românesc, extinse spre mişcările novatoare din spaţiul european mai larg....

Excelsior

Orice editare a unei scrieri aparținând, îndeosebi, epocii vechi a culturii române nu poate face abstracție de câteva principii elementare de critică textuală și de tehnica edițiilor. Începând cu stabilirea textului de bază și clarificarea autenticității sale, cu elucidarea paternității și a filiației textelor, a aspectelor privind datarea și localizarea lor, și încheind cu modalitatea de transcriere și de constituire a aparatului critic sunt circumscrise tot atâtea chestiuni spinoase care stau în fața filologului. Altfel spus, descifrarea subtextului, a fațetelor adiacente ale textului care va fi editat, devine, în mod imperios, necesară în acest demers. Reperele disciplinei sunt fixate, în general, în câteva manuale de lucru utile, între care lucrările lui Louis Havet (1911), Paul Maas (1927) sau Alberto Chiari (1951) sunt adevărate modele în domeniu. În spațiul românesc, Demostene Russo (1912), Liviu Onu (1973) sau Ion Gheție și Alexandru Mareș (1974, 1985) se numără printre cei care au redefinit coordonatele unei ramuri esențiale de investigare genetică a textelor, care se suprapune, în fond, cu însăși accepțiunea primară a termenului de filologie.

Proiect editorial apărut la 100 de ani de la nașterea autorului sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud Ediție îngrijită de Ioan Pintea De la o glorie literară câștigată vertiginos, s‑a ajuns la subestimarea operei coșbuciene, explicabilă și printr‑o anume urbanizare a literaturii, fără să se înțeleagă că și Coșbuc a fost un poet, în bună parte, urban, trăsătură evidențiată de Mircea Zaciu. Depășind această perioadă de criză, de uitare, autorul Nunții Zamfirei a renăscut ca pasărea Fenix și și‑a reluat locul de frunte în istoria literelor românești. În ultimele decenii, opera lui a fost reeditată în zeci de ediții și în tiraje de sute de mii de exemplare; poetul este unul din cei mai citiți mari clasici ai noștri. Coșbuc a biruit timpul.

„Elogiu cititorului este o incitare la nesupunere, ba chiar o declarație de nesupunere a cititorului. După ce am citit cartea, am avut viziunea unei mari demonstrații, a unui mare miting, la care mii de cititori poartă în mâini pancarte cu un vers de Eminescu drept revendicare: Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?. Noi, cititorii, ieșiți din anonimat, fiecare cu numele său, vrem să ni se dea spre judecare și condamnare scriitorul anonim (Marele Anonim?): cel care ne-a scris viața și istoria. Îndemnul lui Zorin Diaconescu către cititorii participanți la miting este unul socratic: Citește-te pe tine însuți! și vei găsi textul care să facă minuni. Chiar dacă finalul căutării, spune autorul, ar putea fi unul amar: Ori textul acela nu există, ori vremea minunilor a trecut.” - Ion Mureșan

„De unde vine și încotro se îndreaptă istoria literară? Dinspre istorie – ar fi un răspuns; dinspre critica literară – ar răspunde alții, cei mai mulți. Pledoaria mea nu e o noutate. Ba ar putea fi înțeleasă ca o întoarcere la originile istoriei literare, la locuri prin care a mai rătăcit și la experiențe pe care le-a mai încercat. Acest nou expansionism al istoriei literare sau dorința de diversificare au mai fost duse până în pragul declanșării unei crize de identitate. Reacția de restrângere a câmpului său de aplicație la evoluția internă a literaturii, adică la o istorie estetică, a venit firesc după aventurile anterioare, dar i-a adus alt risc, acela de îngustare a orizontului. La noi, istoria literară a fost prea multă vreme numai estetică, menținută sub obediență călinesciană, și de aceea există pornirea firească de eliberare și expansiune.

Vom ști mult mai târziu dacă s-a pierdut ceva din sufletul oamenilor sau s-a câștigat. Eu cred că deocamdată zidurile astea frumoase, hainele oamenilor, zâmbetul și glumele lor sunt în realitate un fel de fețe ale tăcerii. - Augustin Buzura

Caietele și antologiile FestLit Cluj au avut teme precum: Școala Ardeleană și începuturile modernității românești și Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române (2016), Literatura română – începuturi și Literatură și feminitate (2017). În 2018, am editat, de Centenarul Unirii, antologia Transilvania din cuvinte. În 2019, volumul aniversar 70 (Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și Almanahul literar/Steaua). În anii pandemici, Istoriile literaturii române (2020) și Scriitorul și Lumea (2021). Le-am adăugat Cartea cuvintelor-madlenă, Rondul scriitorilor, Autoportrete în oglindă. Pentru ediția a 9-a: Petrecere cu stil. Literatură și gastronomie.

O istorie sincera a literaturii romane contemporane spusa in Biblioteca lui Gelu de 15 dintre cei mai importanti scriitori de azi: Catalina Balan, Radu Vancu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Ciprian Macesaru, Vasile Ernu, Bogdan‑Alexandru Stanescu, Doina Rusti, Cosmin Ciotlos, Sorin Despot, Cosmin Perta, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Claudiu Komartin, Razvan Tupa.

Exilul lucrează asupra oamenilor, îi schimbă în altceva decât erau înainte, îi supune cu deosebire unui lung șir de metamorfoze personale și intelectuale – este una dintre concluziile la care ajunge, în paginile acestui volum erudit, Constantin Eretescu, etnolog, antropolog și scriitor, recunoscut drept una dintre cele mai importante personalități ale exilului românesc din America.

Nu se poate și nu trebuie să ascundem faptul că textele acestor eseuri sunt niște notițe scrise de Nabokov pentru a fi prezentate în timpul cursurilor și că nu trebuie să fie văzute ca o operă literară încheiată, spre deosebire de cartea pe care a scris-o după ce și-a revizuit cursurile despre Gogol, cu scopul de a le publica. Cursurile se găsesc în diferite forme de pregătire și cizelare și inclusiv de structură finală. Cele mai multe au fost scrise de mână chiar de către el, cu anumite fragmente redactate la mașină de către soția lui, Vera, care îl ajuta să le pregătească. Fredson Bowers

Pericle și Cymbeline încearcă o formulă artistică nouă, pe care capodopera testamentară, Furtuna, o desăvârșește. Ultimele piese ale lui Shakespeare, așa-zisele romances, nu se mai preocupă doar de eroi sau de cupluri, ci de întregi familii; nu mai contează atât protagoniștii (goliți de psihologie, dar încărcați simbolic și alegoric), cât relațiile dintre ei. Cele trei drame explorează posibilitatea inversării antitragice a timpului prin acțiunea providenței: asistăm astfel la învierea morților, la regăsirea soților, părinților și copiilor înstrăinați și la recompunerea societății prin împăcare și iertare plenară.

Reputatul prozator, dramaturg, poet, critic și istoric literar, Constantin CUBLEȘAN, publică, în premieră absolută, la Editura Cuantic cartea Leonida Neamțu și Universul Fantezist al Aventurii. Lucrarea are un caracter biografic și cuprinde atât repere biografice, cât și rezumate condensate ale operelor lui Leonida Neamțu, cărora Constantin Cubleșan le conferă nume ce surprind esența acestor cărți. Exemplificăm aici cu selecții din cuprins:

„Pentru a scrie biografia unui personaj de anvergura lui Tolstoi, un autor trebuie să aibă un talent de dimensiuni tolstoiene. Henri Troyat este un asemenea autor, iar cartea sa ne oferă portretul ultim, complet al omului care a fost Tolstoi”, afirma Genêt în The New Yorker. Tolstoi și-a fascinat contemporanii, care au văzut în el una dintre cele mai mari figuri ale literaturii universale, dar și un om plin de contradicții. De altfel, scriitorul însuși spunea că în interiorul său există doi Lev, „unul voluptuos și unul sfânt, cusuți în aceeași piele și urându-se”. Aristocrat prin naștere, a predicat virtuțile sărăciei și ale vieții țărănești simple. Aspira să fie un ascet, dar a dus o viață îndestulată pe moșia sa de la Iasnaia Poliana. A fost un ortodox convins, pentru ca mai apoi să întoarcă spatele Bisericii. Era un singuratic, dar și-a dorit cu ardoare să fie aclamat de public. Sfâșiat între familie și propriile doctrine, între pasiuni și morală – astfel apare Tolstoi în această carte monumentală care nu de puține ori ne duce cu gândul la marile sale romane.

„Mană cerească au fost pentru mine anii 2020 și 2021, când am urmat sfatul interbelic dat de Mircea Eliade cum că vacanțele trebuie rezervate marilor lecturi sau recitiri de care, altminteri, nu-ți poți face vreme nicicând. Spre finalul lui 2020, doi buni prieteni, Oana Serafim și Mircea Mihăieș, mi-au smuls promisiunea colaborării lunare la site-ul Europei Libere și, respectiv, la revista Orizont, propuneri onorante, pentru care, odată cu sincera mea recunoștință, îmi permit să le dedic lor această carte care adună parte din textele cu pricina. Inițial, titlul visat ar fi fost La răspântie, în sensul că aveți sub ochi încă o carte din cărți, în locul unei construcții unitare despre epistolarele Eliade, Golopenția, Pillat, sau o sinteză despre scriitorii noștri de scrisori, de la Ghica și Caragiale până la Blaga, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Pop și Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu–Andrei Pleșu, Matei Călinescu–Ion Vianu – și alte amăgiri urzite în așteptarea trecerii de cuvenita răspântie. Cât despre titlul final al noii cărți de strânsură, mi-am dat abia acum seama că exact asta, adică mijlociri, am făcut de la debut până la «Omul care aduce cartea», ca și după. Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Viorel Mardare scria rar. Scria încet, măsurat. Avea simțul cuvintelor. Pregătea orice text ca pe o întâlnire – îI pieptăna cu gramatica (era pedant, mai ales Ia punctuație!) și îl parfuma cu ironie. Scrierile lui sunt o cronică vibrantă a primelor două decenii ale mileniului nostru, o frescă reprezentând vicii și virtuți, o satiră cu suflet, o iubire albastră «cu svarca varită din armatură pe tabla» vieții noastre. Viorel Mardare este o combinație uimitoare: pe de o parte, tranșant, fără compromisuri, iar pe de altă parte, plin de culori vii și optimism. Taie în carne vie și tămăduiește în același timp. Ca vinul bun, el trebuie gustat cu capul limpede, cu sorbituri mici, savurând aroma fiecărei figuri de stil, originalitatea fiecărei observații, sensul fiecărui semn de punctuație.” (Marcel Spătaru)