Publicistică & Critică & Istorie literară

Reeditand, dupa mai bine de douazeci de ani de la ultima publicare, eseul Poezia lui Eminescu, volumul de fata isi propune sa readuca in atentie o contributie de exceptie la exegeza eminesciana. Socotita astfel inca de la aparitia sa (1968), capodopera lui I. Negoitescu a avut parte totusi (aidoma celeilalte capodopere a criticului, Istoriei literaturii romane) de o receptare nelipsita de controverse, de neintelegeri si contestari. Chiar si dupa un sfert de veac de la editia princeps, criticul mai era taxat inca drept "demolatorul lui Eminescu", in timp ce Istoria sa era denumita un "cimitir literar".

Despre cunoastere si marele anonim in filosofia lui Lucian Blaga. Scurt eseu propedeutic Mi-am propus, scriind acest eseu, sa nu sacrific nimic din rigoarea pe care o implica un demers de exegeza filosofica, dar in acelasi timp sa pastrez un limbaj prietenos chiar si in mijlocul celor mai abstracte idei. Nu stiu in ce masura mi-a reusit acest lucru. Mizez pe finetea augusta a cititorilor mei si pe supletea lor speculativa.

Ce simbolizează balena albă din Moby Dick? Ce înseamnă fluxul conștiinței? Și ce au în comun Lolita și Portocala mecanică? Află răspunsurile în acest volum care analizează mișcări, teme și stiluri de scriitură esențiale în peste 250 de opere literare. Cu un limbaj accesibil, „LITERATURA. Idei fundamentale” elimină jargonul literar și cuprinde o mulțime de ilustrații istețe și de grafice clare, fiind introducerea perfectă în literatura lumii, de la epopei antice precum Iliada și Mahabharata la scrieri contemporane ale lui Salman Rushdie și Margaret Atwood. Indiferent dacă studiezi literatura sau ești doar un iubitor de cărți, vei găsi aici o bogată sursă de inspirație pentru viitoare lecturi.

„Rândurile noastre prezintă o carte consacrată în întregime studierii sacrului în opera lui Mircea Eliade. Wilhelm Dancă a recurs la o cercetare aprofundată, care-și conduce cititorii chiar la izvoarele gândirii tânărului universitar de la București, descoperind astfel terenul unde-și află rădăcinile concepția eliadiană asupra sacrului, înainte de a se dezvolta și de a se desfășura în totalitate. Lucrarea lui Wilhelm Dancă este lămuritoare și permite o mai bună înțelegere a sensului și articulației sacrului în metoda, ca și în opera marelui gânditor român care a adus un suflu nou în știința religiilor. Dancă a avut fericita inițiativă de a face o anchetă precisă asupra influenței lui Nae Ionescu – maestrul cel mai apropiat de Eliade – asupra aceluia care i-a fost discipol, admirator și asistent. În acest fel, știm acum că acel curs de filosofie a religiei ținut de Nae Ionescu l-a marcat pe tânărul universitar, făcându-l să conștientizeze semnificația dimensiunii religioase a existenței umane, precum și a experienței religioase.” Julien Ries

În completarea volumului de studii critice dedicate prozei, Daniel Cristea-Enache sistematizează, în Linia de contur – Cronici literare II, o valoroasă panoramă a poeziei românești din ultimul secol, de la creația lirică a lui George Bacovia până la antologiile autorilor contemporani. Sub lupa receptării meticuloase a textelor poetice, orientată printr-un exigent filtru axiologic, se dezvăluie impresionanta panoplie de tehnici hermeneutice ale cronicarului literar, precum și atenta explorare a contextelor istorice și culturale care au făcut posibile zonele de convergență tematică în interiorul diferitelor generații de poeți. Limpiditatea gândirii critice și rafinamentul spiritului analitic reliefează profilul unic al fiecărei cronici, articulând, în același timp, justa valoare a creațiilor examinate. Dincolo de curente și orientări, centre și grupări literare, poeziile pot rămâne simple exerciții de versificație sau, dimpotrivă, pot trece proba timpului, devenind puncte de referință într-o viitoare istorie a literaturii române.

„Din 1995 și până astăzi, aproape fără întrerupere, Daniel Cristea‑Enache a publicat cronică literară în reviste (Adevărul literar și artistic, Caiete critice, România literară și altele), adunată în câteva volume: Concert de deschidere, București Far West. Secvențe de literatură română, Timpuri noi, iar acum în ampla culegere de față. Niciunul dintre colegii lui de generație n-a dat dovadă de atâta consecvență, deși destui au început, ca și el, prin a scrie critică de întâmpinare, renunțând însă relativ repede, atrași de felurite miraje. Daniel Cristea-Enache rămâne cronicarul literar al generației 2000. Consacrate cu precădere, în primii ani, unor autori aparținând generațiilor vechi, cronicile lui se ocupă tot mai des de scriitorii tineri. Volumele succesive oferă un catalog cvasicomplet al poeților, prozatorilor și criticilor generației 2000, ca, de altfel, și al celor din generațiile anterioare.” Nicolae Manolescu (din Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a) „Volumul de față este dedicat prozei (romane, nuvele, povestiri) și literaturii subiective (non)ficționale (memorialistică, jurnale, epistolare, autobiografii, cărți de călătorii, volume cu documente din arhivele CNSAS, cărți de dialoguri, eseistică filtrată biografic, publicistică ficționalizată). Pentru prima oară într-o carte a mea de cronici, proza «obiectivă» e împletită cu literatura «subiectivă», în interiorul unei aceleiași generații, confruntată cu un context istoric.” Daniel Cristea-Enache

Pistolari, vampe, detectivi fără licență, supereroi și alte iconografii americane

Dacă munca autorului de ficțiune presupune reducerea greutății oamenilor și a corpurilor cerești, dobândirea unei lejerități menite să contracareze dificultatea de a trăi, așa cum consideră Italo Calvino în prima dintre conferințele lui americane, atunci criticul literar trebuie să identifice legile după care corpurile eliberate de gravitație se resping sau se atrag. Nu am multe certitudini, dar știu de ce pe Malecón, în Havana adolescenței lui Guillermo Cabrera Infante, se plimbă femei tinere ce seamănă cu Ada, personajul smaragdin al lui Nabokov. Ştiu ce lanț cauzal filigranat îl apropie pe Giordano Bruno de pastorala hippie și de proza psihedelică. Nu mă îndoiesc că Aristotel ar fi fost încântat să-și vadă confirmată teoria despre imitație în genul hard-boiled și că ochelarii cu lentile colorate ai lui Wittgenstein ne ajută să anticipăm anomalii climatice și să diagnosticăm maladia veacului nostru, carența de compasiune. Aș paria că regizorul Quentin Tarantino a citit un roman de Thomas Pynchon, dar și că Hiawatha, faimosul orator al poporului onondaga, are câțiva moștenitori printre scriitorii newyorkezi contemporani. M-am străduit să învăț limba cailor cu boturi andaluze, scăpați în prerie de puștii lui Cormac McCarthy, să surprind etosul ce aduce împreună venerarea pisicilor în Egiptul antic și costumul de Catwoman, și să demonstrez de ce fantezia literară disciplinată țintește mai bine adevărul istoric decât maligna teorie a conspirației. Chiar nu vreți să aflați cum a fost asasinat președintele Kennedy? Alexandru Budac

„Proiectul lui Mircea Eliade nu se definește doar în termeni de istorie a religiilor. Pornind de la hermeneutica materialului istorico-religios, Eliade vrea să ofere jaloanele pentru constituirea unei «antropologii filozofice». Este inutil să-i apreciem strădania după un alt etalon, și e la fel de inutil să-i prețuim rezultatele în lumina unor discipline sectoriale. Autorul acestei cărți a fost adesea expus riscului unor astfel de erori, reușind parțial să se corijeze cu timpul, întrucât este departe de a găsi în opera lui Eliade o summa definitivă, abstrasă de orice contingență și de aceea de neatins. Deși o consideră importantă pentru lumea modernă – și fără îndoială mai importantă decât alte opere de istoria religiilor, tocmai pentru că transcende limitele culturale ale acestui tip de opere –, el este convins și de necesitatea unei abordări noi și mult mai exigente, științific vorbind, decât cea eliadiană. Cartea de față este rodul unei îndelungi familiarități cu lucrările lui Eliade, însoțită de o meditație uneori extrem de critică. Înainte de a fi purces la lucrări autonome suficient de solide, am voit să ne lămurim noi înșine cât din perspectiva deschisă de Eliade rămâne valid și cât este menit să fie depășit. În fond, cel mai mare elogiu i l-au adus lui Eliade, în mod paradoxal, criticii lui…” (Ioan Petru Culianu)

Raportarea poetilor la roman este un demers care s-a facut diferit de catre fiecare autor si cu rezultate la fel de diferite. Cativa dintre ei s-au "convertit" in asa masura incat sunt perceputi acum mai degraba ca romancieri, altii isi pastreaza nealterat nimbul poetic. Chiar daca dreptul de a afirma ca romanele poetilor au adus mutatii esentiale in structurile epice sta sub o reala incertitudine, contributia lor ramane una de luat in seama, pentru ca nu au intrat intr-un domeniu, fie el si bogat (asa cum de altfel este!), ca oaspeti, ci ca fiinte creatoare active, intr-un teritoriu care este/devine si al lor. - Andrei Moldovan

Poetul de factura intelectuala Lucian Blaga aliaza in puternica sa personalitate o exceptionala capacitate de inventie metaforica, prezentand un nu mai putin remarcabil dar al constructiei poeziei. Imaginea ultima cu care ramanem este a unei lumi in care obiectele traiesc prin concretul lor material, dar, poate, cu si mai multa forta iese in prim-plan natura lor emblematica. Acestea par in acelasi timp noi si stravechi, reprezentandu-se pe ele insele, dar si un altceva ce le depaseste, aproximat in fata noastra intr-un ritual al rostirii, intr-o regie a miscarii, intr-o anume dispunere scenica. Dar nu libertatea jocului cu emblemele se impune, ci tocmai strictetea ordinii sale, severa disciplina a unei arhitecturi clasice... In evenimentele sale de extrema stilizare se lasa mereu intrevazuta figura pura a unei realitati spirituale paradigmatice, pe care o simtim inca foarte aproape de noi. - Ion Pop

Cartea perfectă pentru orice iubitor de cărți

Într-o clipă magică a copilăriei tale, pagina unei cărți – acel șir de simboluri confuze și străine – a căpătat sens și universuri întregi ți s-au deschis. Ai devenit, irevocabil, un cititor.

Cunoscutul eseist și editor Alberto Manguel pornește de la acest moment esențial pentru a explora conversația începută acum 6.000 de ani între cuvinte și acel erou fără de care cartea ar fi un obiect lipsit de viață: cititorul. Manguel abordează cu măiestrie cititul ca seducție, ca rebeliune și ca obsesie, urmărind istoria bizară și fascinantă a progresului cititorului de la tăblița de lut la pergament, de la codex la cărțile digitale.

Acest studiu al istoriei lecturii pornește de la cele mai vechi texte inscripționate pe tăblițe de lut în scrierea cuneiformă din Mesopotamia și hieroglifică din Egiptul antic, trece prin cluburile de lectură din Franța medievală formate ad-hoc la sesiunile de tors ale femeilor, inventarea tiparului în secolul XV, obiceiul pierdut al lecturilor cu voce tare (care și-au dobândit repede reputația de a fi subversive), apariția colecțiilor moderne de cărți, până la nașterea unui public cititor vast și revoluția digitală de astăzi.

Istoria lecturii este, astfel, o carte care își propune să provoace cititorul și să-l integreze într-o lungă tradiție a bibliofiliei.

 

„O minunată îmbinare de erudiție și eseu biografic... Manguel scrie atât de frumos și de încântător, încât ne molipsește neîncetat cu entuziasmul său.“
PHILIP LOPATE

„Manguel a abordat subiectul copleșitor al pasiunii noastre pentru cărți și a reușit să-l transforme într-o carte în care se întrevede propria-i pasiune.“
MICHIKO KAKUTANI, The New York Times

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

În șapte texte relativ independente, Milan Kundera își expune concepția despre romanul european, „arta născută din râsul lui Dumnezeu“. Volumul a fost publicat în 1986 și e cea dintâi carte scrisă de Kundera direct în franceză.

În epoca contemporană, epoca „paradoxurilor terminale“, romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea „uitarea fiinţei“. El trebuie să fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce la o uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea şi ambiguitatea lucrurilor omeneşti, dacă vrea să descopere porţiuni noi de adevăr – deci să-şi împlinească menirea, nu poate să o facă decât în răspăr cu progresul. Istoria romanului, ca operă a Europei, înseamnă succesiunea descoperirilor romaneşti, şi nu însumarea cantitativă a romanelor. Personalităţile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Joyce, Musil, Gombrowicz şi Broch. Concluzia finală a analizelor este că romanul, dacă vrea să supravieţuiască, nu mai poate trăi în pace cu spiritul timpului nostru, cel al uniformizării sub imperiul mass-mediei şi al kitsch-ului.

„Lumea teoriilor nu-mi aparține. Acestea sunt reflecțiile unui practician. Opera fiecărui romancier conține o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul. Tocmai această idee, inerentă romanelor mele, încerc eu să o exprim.“ — MILAN KUNDERA

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.

Simbol al feminității eliberate, relațiile neconvenționale ale lui Simone de Beauvoir au inspirat și au scandalizat o generație. Filosof, scriitoare și simbol al feminismului, a câștigat premii literare prestigioase și a transformat modul în care gândim despre gen odată cu Al doilea sex. Dar, în ciuda succesului ei, nu a putut să nu se întrebe dacă nu cumva s-a vândut prea ieftin. Legătura ei cu Jean-Paul Sartre a fost considerată una dintre poveștile de dragoste legendare ale secolului XX. Dar pentru Beauvoir aceasta a venit cu un preț: vreme de decenii, a fost considerată un gânditor lipsit de originalitate care aplica ideile lui Sartre. În ultimii ani au ieșit la lumină noi materiale care au scos în evidență ingeniozitatea filosofiei proprii lui Beauvoir și importanța celorlalte iubiri din viața ei. Această biografie inedită folosește jurnale și scrisori nepublicate până acum pentru a spune povestea fascinantă a modului în care Simone de Beauvoir a devenit ea însăși.

În cadrul culturii digitale globale în care trăim, folclorul poate părea unora un subiect mai aproape de tradiție și de istorie decât de contemporaneitate și de noutate. Studiile și analizele de etnografie și folclor ale lui Constantin Eretescu, reunite în volumul de față, arată cât de importante, de revelatoare și de actuale sunt producțiile folclorice mai vechi și mai noi și cum acestea se află într-un proces continuu de transformare și de adaptare. Explorarea acestuia aruncă o nouă lumină asupra legăturilor multiple și ramificate între fenomene sociale și culturale care se întind adesea dincolo de granițele geografice și temporale în care trăim. De la bine-cunoscutele cântece epice Miorița și Meșterul Manole la colinde, descântece, obiceiuri de naștere și de moarte, de la doine, basme și proverbe la bancuri, zvonuri și legende urbane, cercetările și analizele producțiilor folclorice din acest volum se adresează atât specialiștilor în domeniu, cât și celor interesați de cultura populară.

Când scrie, Mihai Pleșu se ține bine de un principiu: „Io pot să scriu, iar voi puteți alege să nu citiți.“ Așadar, acordându-i potențialului cititor, din capul locului, maxima libertate, autorul și-o acordă implicit lui însuși. Foarte des, asta înseamnă că Mihai Pleșu scrie neținând cont de sensibilitățile unuia sau ale altuia. De fapt, nu ține cont de sensibilitățile nimănui. Loial până la capăt își rămâne doar sieși. Dar nu ca eu răzleț prin timpul care i-a fost dat, la cheremul hazardului, ci puternic ancorat în ceea ce a primit de la predecesori – părinți, prietenii părinților, profesori, mentori – și se consideră dator să le transmită generațiilor următoare.

E o cheie de lectură pe care o propun cititorului liber ca pe un îndemn la neîmpiedicare în aparențe și concluzii pripite. Scrisul lui Mihai Pleșu e un scris-scrâșnet, care încastrează clocotul clipei în care a izbucnit și îl asumă până la capăt, dincolo de clipă. Textele lui, viscerale și puse în mișcare de un acut discernământ, depun mărturie pentru un fel de obrăznicie care nu este altceva decât golănia bunului-simț.

Pagină cu pagină, vom coborî tot mai adânc în stradă și în noi.

 

Anca-Maria Pănoiu

 

Avertisment pentru cititori! Ce-i aici e o aglomerare de furie, deznădejde, neputință, dorință, speranță, sterilitate. Sunt gândurile cuiva care și-a petrecut ultima jumătate de secol căutându-se fără să își găsească locul, modelând în lut fără să știe de ce, pictând fără să aștepte recompensă, restaurând fără să participe la inaugurare. Nu veți găsi o eleganță cursivă presărată cu umor elevat și profunzime erudită. Sunt gânduri răzlețe, țâșnite din viață, întâmplări brutale prin care trecem toți, un drum întru aflarea drumului. Descoperiți un alt Pleșu, Mihai de această dată, frust, cinstit, disecat și în pielea goală. Bon courage, cititori!

– Mădălina Rădulescu

Autorul acestor pagini nu își propune să educe pe cineva, nici să informeze ori să disece lumea în care trăim. Ci doar să o surprindă din unghiul celui care nu își cenzurează mirarea, emoția, neputința, stările sau exprimarea și să o treacă prin filtrul unui om liber, sincer cu el însuși și cu cititorul său. Asta iese când vrei să te iei în serios neluându-te în serios: texte cu vedere la stradă, la oameni, la viață. Fiecare generație merită un Pleșu.

– Rafael Marinescu

Scriitorii adevărați se avântă pe pârtiile scrisului asemenea schiorilor pe pârtii nebătătorite de nimeni înainte – este de părere criticul și eseistul Alex. Ștefănescu. Acești scriitori fac uz de reguli, dar sunt reguli inventate chiar de ei.

Criticul literar Alex. Ștefănescu face în această carte o pledoarie pentru scris inedit, scris așa cum nu s-a mai scris, după niște reguli inexitente până acum. El compară scriitorul care scrie fără reguli anumite, fără să urmeze un traseu dinainte delimitat de înaintași, cu schiorii care merg pe cărări nebătute, creându-și propria pârtie, una pe care nu s-a mai schiat înainte. 

Ediția originală îngrijită de Luis Rodríguez Pastor

O conversație uitată, de la începutul carierei celor mai mari nume ale romanului latinoamerican, care au marcat literatura ultimului secol și începutul secolului XXI, Două singurătăți aduce față în față și contrapune doi scriitori de geniu, două viziuni artistice, două modalități de a spune și imagina povești. Îmbogățit cu mărturii ale literaților prezenți, cu interviuri și cu fotografii, volumul îi atrage pe cititori în laboratorul unde realitatea și biografia se transformă în ficțiune și mit.

În 1967, când are loc întâlnirea dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez, scriitorul columbian oferise lumii Un veac de singurătate. În doar câteva luni, romanul căpătase un statut legendar, la fel ca misteriosul și fabulosul sat Macondo, și adusese în lumina reflectoarelor literatura latinoamericană. La acel moment, Mario Vargas Llosa publicase deja Orașul și câinii, și primise Premiul Rómulo Gallegos pentru Casa Verde. Termenul de „realism magic“ încă nu fusese inventat, dar stilul pe care avea să îl descrie sintagma, da. Iar ambii scriitori știau că fac parte dintr-un spectaculos boom literar. În timp, operele lor aveau să fie răsplătită cu două Premii Nobel. Primul, în 1982, acordat de Academia Suedeză lui Gabriel García Márquez, pentru „roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o bogată lume imaginară, reflectând viața și conflictele unui continent“. Al doilea, acordat lui Mario Vargas Llosa, în 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului“.

„Au mai avut loc, de atunci, nenumărate discuții literare [...], dar această conversație, purtată acum mai bine de o jumătate de secol, oferă chei de înțelegere fundamentale.“ — Sergio Ramírez, El País

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

Visul unei nopți de vară și Cum vă place folosesc aceeași schemă dramatică: refugiul în pădure, rezolvarea conflictului, revenirea în civilizație, nunțile necesare. Natura nu e însă doar balsam pentru cei oropsiți în cetate. Mortalitatea s-a insinuat și în Arcadia din Arden, ceasul ticăie, nebunia omenească e doar atenuată. În pădurea din marginea Atenei, noaptea înșelătoare e bîntuită de spirite: amorul se face și se desface ca o vrajă, nălucile sînt la tot pasul, pe umeri de idioți cresc țeste de măgar, pasiunile sînt fantastice și crude. Noaptea din Vis e bezna minții, ignoranța neînstelată a celor care nu realizează că, rîzînd la comediile lui Shakespeare, rîd de propria nebunie. Aceasta este valoarea terapeutică a teatrului, pe care o teoretizează melancolicul Jaques în Cum vă place, dublul pastoral al comediei fantastice din toiul unei nopți de vară.

 

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare.

Preocupat de tema ratării, care, în opinia sa, „are relevanța unei cunoașteri de sine“, Angelo Mitchievici o studiază într-o serie de eseuri pornind de la exemple din literatură, filme, bandă desenată. Cum te instalezi în eșec? Cum îți asumi ratarea, cu voluptate, ori blazat sau resentimentar? De la Cioran la Voltaire, de la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de la Locul unde nu s-a întâmplat nimic la Marele Gatsby, Deșertul tătarilor, Macbeth, de la decadența gurmandă (din Marea crăpelniță al lui Marco Ferreri) și erotică (din Pasiune fatală al lui Louis Malle) la aventurile lui Corto Maltese și parabola Fiului Risipitor, asistăm la o defilare a (anti)eroilor ficționali care se instalează și persistă în eșec. Evitând orice sistematizare, încercare de pedagogie negativă sau lecție de morală, autorul pornește în mod frecvent de la reflecțiile lui Emil Cioran, cu care împărtășește „atracția inavuabilă față de ratare“ și care deschide seria rataților ficționali cu cei din propria panoplie biografică.

„Cartea lui Angelo Mitchievici este un exerciţiu rafinat şi somptuos de lectură. Un obiect delicat al investigaţiei intelectuale, ratarea, este alcătuit, treptat, dintr-o suită de instantanee: o panoramă nostalgică, ce uneşte artele într-o sinteză de culori şi de parfumuri. Cei ce adoră tihna visării vor descoperi în acest volum memorabil un ghid  al propriilor călătorii. Dincolo de paginile ei se află întinsul fără de capăt al imaginaţiei eliberate.“ — IOAN STANOMIR

Cum a fost omul Eminescu? Cine, dacă nu contemporanii lui, ar putea răspunde la această întrebare?Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“

Lista autorilor în ordinea apariţiei în volum:Matei EMINESCU, Corneliu BOTEZ, Ioan SBIERA, Vasile VÎRCOL, Ioan MIHU, Teodor V. ŞTEFANELLI, Ioan COTTA, Iacob ONEA, Alexandru UILĂCANU, Petru UILĂCANU, Nicolae PETRA-PETRESCU, Nicolae DENSUŞIANU, Elie Damian DOMŞA, Ioan ORGA, Ştefan CACOVEANU, Dimitrie TELEOR, Mihai PASCALY, Ieronim BARIŢIU, Ioan SLAVICI, Samoil ISOPESCU, Iosif VULCAN, George PANU, Nicolai Andriescu BOGDAN, Ion CREANGĂ, Livia MAIORESCU-DYMSZA, Heimann Hariton TIKTIN, Moses GASTER, Augustin B. SÎNCELEANU, Constantin MEISSNER, Ioan S. IONESCU, Iacob NEGRUZZI, Nicolae GANE, Cleopatra POENARU LECCA, Grigore PĂUCESCU, Zamfir C. ARBORE, Mite KREMNITZ, Ioan Al. BRĂTESCU-VOINEŞTI, Sofia ŞTEFANOVICI, Titu MAIORESCU, Constantin POPAZU, H. OBERSTEINER, A. CHIBICI-RÂVNEANU, Petru MISSIR, Alexandru VLAHUŢĂ, Miron POMPILIU, A. C. CUZA, Eugeniu SPERANŢIA, Gheorghe BOJEICU, Artur GOROVEI, Ion PĂUN-PINCIO, Nicolae IORGA, Ioan SIMIONESCU, Ioan N. ROMAN, M. V. MAVRODIN, Alexandru VLAHUŢĂ, Mihail BRĂNEANU, Leon Gheorghe NICOLEANU, Nicolae PETRAŞCU, Alexandru ŞUŢU, Zaharia PETRESCU, Ioan RUSSU-ŞIRIANU, Septimiu Sever SECULA, Maria GAVRILESCU, I.L. CARAGIALE, Alexandru OBEDENARU, Gheorghe EMINESCU, Ionel TEODOREANU, Andronic ŢĂRANU, Vasile SCÂNTEIE, State DRAGOMIR, Nicolae ZAHARIA.

Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin CIOABĂ

„Lectura ideală a lui Finnegans Wake ar trebui să fie una instantanee, în care toate cele 628 de pagini ale cărţii să fie parcurse simultan. Doar astfel, prin expunerea la luminozitatea extraordinară a literelor ce o compun, se pot atinge profunzimile pe care scriitorul pretindea că le cunoaşte.
Cartea lui James Joyce se bazează pe un procedeu de recreare mentală a unor situaţii inaccesibile altfel decât prin observarea felului în care funcţionează mintea. Din acest motiv, metoda de lectură pe care am adoptat-o, mai degrabă intuitiv decât printr-un proces raţional, e aceea concentrată pe cuvânt. E tehnica maşinii de cusut, care străpunge materialul şi, totodată, îl leagă, prin ţesături dese, de fragmentul anterior şi de cel ulterior.
Ceea ce se impune prin lectură e un straniu sentiment al diferitului. Am înţeles în ce constă limbajul nopţii, idiomul unic în care a ales Joyce să comunice: e mai mult vibraţie decât sens, într-o încercare de a transmite în forme în aparenţă obscure frumuseţea lumii.
Finnegans Wake nu e doar groparul întregii literaturi de până la el, ci şi o casă de naşteri în care îşi aşteaptă venirea pe lume noile forme de exprimare a perplexităţii omului în faţa destinului. Pe un ton zeflemitor, Joyce retrimite arta la etern-ambarasanta dilemă a fi sau a nu fi. Răspunsul provizoriu se traduce în logica circulară care-i domină cartea: nu se poate să nu mai fii, din moment ce ai fost, chiar dacă la un moment dat s-a întâmplat să nu mai fii...” (Mircea Mihăieş)

La Dostoievski, în centrul tuturor evenimentelor stă Omul frământat de îndoieli, sfâșiat de patimi, însetat de iubire, putere și bani, căutând credința și pe Dumnezeu. Urcușurile și coborâșurile relațiilor, caracterele descrise zguduitor și descărcările electrice dintre personaje, maniera contradictorie în care acestea sunt construite generează un anumit „efect al complicității“ asupra cititorului: ajungem să privim lumea prin ochii personajelor și s-o percepem simultan cu bătăile inimii lor. Și parcă tot nu este îndeajuns. Dostoievski pare că ne provoacă să ne întrebăm: putem să garantăm pentru gradul nostru de „normalitate“ sau al altcuiva? Cât purtăm în noi din Raskolnikov, Svidrigailov, Lujin, Stavroghin, Piotr Verhovenski, Fiodor Pavlovici, Smerdiakov sau Ivan Karamazov și cât din starețul Zosima, Mîșkin, Arkadi Dolgoruki, Dmitri sau Alioșa Karamazov? Care dintre noi este Aliona Ivanovna, Sonia Marmeladova, Aglaia Epancina, Polina Aleksandrovna, Katerina Ivanovna, Nastasia Filippovna sau Grușenka? Dostoievski te face să te îndoiești și să te înfricoșezi nu doar de ceilalți, ci și de tine însuți.

Cuvânt-înainte, text îngrijit și editat de Mircea Anghelescu

Din peisajul eclectic al literaturii române, structurat la confluența dintre marile curente de gândire și generațiile care le-au asimilat în mod creator, reputatul critic și istoric literar Alexandru Ciorănescu recuperează cu acribie operele unor scriitori de certă valoare, dar pe nedrept ignorați de memoria culturală a posterității. Minuțiosul volum Scrieri despre literatura română ilustrează, cu o rară eleganță argumentativă, impresionantul efort de arheologie textuală, menit să restituie nu doar monografiile unor autori uitați, precum Alexandru Depărățeanu, sau prea puțin înțeleși la timpul lor, precum Ion Barbu, ci și un corpus de documente inedite, adevărate monumente literare culese cu asiduitate din arhivele vremii. Încercând să descopere „unitatea profundă a cunoașterii”, Alexandru Ciorănescu ne invită la o pasionantă incursiune în orizontul studiilor culturale, cercetând poezia esențelor, reverberațiile timpului în opera lui Mihai Eminescu, dar și consecințele marilor idei care au modelat spiritul european și, implicit, scrierile unor prozatori precum Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu și Mircea Eliade.

Carte de memorialistică, biografie şi, totodată, un erudit exerciţiu de istorie şi critică literară, Trei inele spune poveştile a trei scriitori exilaţi care, analizând opere clasice ale literaturii, au creat la rândul lor capodopere: Erich Auerbach, filologul evreu refugiat din Germania lui Hitler la Istanbul, unde şi-a scris principalul studiu asupra literaturii occidentale, Mimesis, François Fénelon, arhiepiscopul francez din secolul al XVII-lea care a fost repudiat din cauza Peripeţiilor lui Telemah, o ingenioasă continuare a Odiseei şi cea mai citită carte în Europa timp de o sută de ani, şi W.G. Sebald, romancierul german autoexilat în Anglia ale cărui naraţiuni sinuoase explorează temele odiseice ale dislocării, nostalgiei şi despărţirii de casă. Acestor trei istorii li se adaugă povestea celor două cărţi scrise de Daniel Mendelsohn despre saga familiei sale marcate de Holocaust şi de aceeaşi Odisee. O carte despre exil şi destin ca temă literară, despre felul cum experienţa personală a exilului se transformă în poveste, într-o naraţiune exemplară.

„Trei inele aminteşte de Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Walter Benjamin şi Hannah Arendt. Mendelsohn este unul dintre foarte puţinii specialişti şi critici care acordă aproape aceeaşi importanţă cunoaşterii şi sentimentelor. Rezultatul e o carte pe atât de subtilă, profundă şi bine documentată pe cât e de sinceră, directă, dureroasă şi emoţionant de umană.” (The Times Literary Supplement)

„Trei inele nu este doar o continuare a volumului O odisee, simplă dezvoltare a unei teme. Ceva s-a schimbat. Putem spune că între O odisee şi Trei inele construcţia circulară se transformă dintr-o preocupare literară într-una metafizică. Aici miza e mai mare: nu vorbim numai de mecanismele povestirii, ci şi de alcătuirea cosmosului.” (James K.A. Smith, Literary Hub)

În anul 2020, la cererea revistei Paris Match și a altor publicații internaționale, Bernard-Henri Lévy realizează o serie de reportaje pe opt teatre de conflict care, inclusiv din cauza pandemiei de Covid-19, au trecut în planul doi al știrilor. Călătorind în Nigeria însângerată de acțiunile teroriștilor Boko Haram, în Kurdistanul sirian și cel irakian, în Ucraina, în Somalia pradă războiului civil și în Bangladeshul amenințat de schimbările climatice, în insulele grecești cu tabere de refugiați, în Libia și în Afganistan, filosoful și jurnalistul francez ne reamintește că în toate aceste locuri uitate oamenii continuă să lupte, să sufere și să moară.
Ca o introducere la aceste reportaje dramatice, prima parte a cărții cuprinde câteva eseuri în care autorul arată cum au luat naștere gustul pentru aventură, convingerile și idealurile ce l-au făcut să devină un filosof care cutreieră lumea pentru a da mărturie despre războaie uitate sau ignorate.