Publicistică & Critică & Istorie literară

Subiectul acestui roman pornește de la o întîmplare reală petrecută într-un orfelinat din Moldova pe care mi-au povestit-o doi copii de acolo, deveniți personaje în roman. De copiii din orfelinate mă leagă o poveste de peste treizeci de ani. La redarea scenelor sensibile m-au ajutat și cei cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare. A scrie despre cele văzute și trăite împreună cu acești oameni respinși am considerat că este o datorie morală. E cea mai tulburătoare, poetică, veselă, tristă, frumoasă și urîtă carte a mea.  SAVATIE BAȘTOVOI 

Chiar şi pentru cineva care cunoaşte bine peisajul uman şi social post-sovietic din ­Moldova lectura acestui roman poate fi un şoc. În orice caz, este imposibil să termini cartea fără să nu simţi un gust amar. De la primele rînduri cititorul înţelege că întîmplările narate de Savatie Baştovoi nu ţin de ficţiune, ci de o lume pe care o cunoaşte bine, pe care o observă şi pe care o „zugrăveşte” cu ajutorul cuvintelor, aşa cum alţii au pictat scene ale infernului pe ziduri de mănăstiri cu pensule şi culori. 
Savatie Baştovoi a mai publicat un roman la Editura pariziană Jacqueline Chambon, în 2012, este vorba de "Iepurii nu mor", şi are toate şansele să intre treptat în circuitul autorilor „gustaţi” de marele public francez. Îl consider de altfel pe Savatie Baştovoi ca fiind la fel de puternic şi interesant precum Andrei Kurkov, scriitor ucrainean de limbă rusă, care a avut un mare succes în Occident cu romanele sale. MATEI Vișniec / Radio France International 

Nu este permis să fie abuzați copiii. Adulții sînt deja incorigibili. Poate tocmai de aceea Baștovoi a preferat societății lor chemarea Cerului. Le Point / SYLVAIN TESSON (Laureat al premiului Goncourt pentru literatură) 

Îmi place Savatie Baştovoi, un român din Republica Moldova. E şi ieromonah. Sper că va înţelege că rolul său este de a scrie în continuare, pentru că cel mai mare teoretician al teologiei din secolul al XIX‑lea era Dostoievski. Deci, de ce nu un călugăr venit din Moldova pentru acest secol? RFI / JEAN‑FRANÇOIS COLOSIMO / Președintele Centrului Național al Cărții din Franța 

Un geniu polivalent care scrie o operă deopotrivă poetică, romanescă și dramatică. Astrid de Larminat / Le Figaro 

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

O carte de sinteza critica indispensabila elevilor de gimnaziu si liceu care doresc sa inteleaga subiectele Mihail Sadoveanu pentru capacitate si bacalaureat (Fratii Jderi; Baltagul; Nicoara Potcoava; Nunta domnitei Ruxanda; Creanga de aur; Soarele în balta sau aventurile sahului; Ostrovul lupilor; Divanul persan; Povestile de la Bradu-Stramb). Un volum pe care orice profesor de romana trebuie sa-l citesca inainte de „ora Sadoveanu“. Mihail Sadoveanu. Afinitati bizantine reprezinta un model sistematic de interpretare a prozei sadoveniene in vederea intelegerii circulatiei si resemnificarii motivelor si simbolurilor din cultura bizantina. Fara a argumenta pozitiile pe care Sadoveanu si literatura lui le-au detinut si le-au pastrat in campul cultural autohton, Suzana Miron determina teritoriul formelor literare pure, un spatiu cu reminiscente mitice; capitalul bizantin al fictiunii este aici capabil sa dea legitimitate actului artistic, iar largirea zonelor de interpretare ne ofera satisfactia unei imersiuni pe care doar un hermeneut veritabil o putea genera. Lucian Pricop Semnificatia evocarii narative a Bizantului in opera lui Sadoveanu este aidoma cu fresca din pictura religioasa, marturie (document) a (al) cetatii milenare pastrata in amintirile unor personaje din creatia sa, despre „Tarigradul cu minunile lumii“ (Amfilohie Șendrea din Fratii Jderi). Sadoveanu insusi imbraca haina calatorului doritor sa descopere din memoria timpului obiecte, mici vestigii, cu disponibilitatea de a reconstitui ceva din imaginea lumii pierdute, peste care s-a suprapus Istanbulul secolelor urmatoare. Sa ne amintim inceputul nuvelei Roxelana: „Cautam in Hipodrom si la bazilicile vechi prefacute in geamii urmele Bizantului.“ Suzan Miron

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

 

„O istorie emoționantă despre iubirea fraternă.” Kirkus Reviews

 

„Fără Theo, lumea nu l‑ar fi avut pe Vincent.” Așa își începe cartea Deborah Heiligman, care mărturisește că l-a iubit pe Vincent van Gogh încă din copilărie, când a și citit Bucuria vieții, romanul lui Irving Stone inspirat de destinul pictorului. Mulți ani mai târziu, aflată în vizită la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, a descoperit că Vincent avusese un frate pe nume Theo, despre a cărui existență nu știuse până atunci. După ce a citit corespondența dintre Vincent și Theo, apoi pe cea dintre Theo și viitoarea lui soție, Johanna, autoarea și-a dat seama că are în față o poveste frumoasă și complexă, marcată de iubire și sacrificiu, care până în acel moment rămăsese nespusă: povestea relației profunde și agitate dintre doi frați, care în adolescență făcuseră un legământ de a rămâne apropiați și devotați unul altuia, indiferent de ceea ce le-ar fi rezervat viitorul. 

Nicolae Velimirovici s’a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană, la 5 Ianuarie 1880. A urmat cursurile Seminarului Sfântul Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema „Filosofia lui Berkeley,” în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei. În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către guvernul Serbiei în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor Slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este numit episcop al Ohridei. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către Gestapo pe când se afla în Mănăstirea Jicea, fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia. Mai târziu a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944. La 14 Decembrie 1944, a fost trimis în lagărul de la Dahau, împreună cu Patriarhul Sârb Gavriil, unde a avut parte de un tratament deosebit de aspru. După război imigrează în Statele Unite ale Americii. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminarii Creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sfântul Sava din Libertyville, Illinois, Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Tihon, din South Canaan, Pennsylvania şi Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956. La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jicei în sinaxarul sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Rus al San Francisco-ului, care a fost o vreme profesor la Seminarul Ortodox din Bitolia, spunea despre el că este „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)… Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe.”

Emilia Zăinel s-a născut în 1990, în Craiova. A debutat cu volumul de poezie În afara timpului, editura Tracus Arte, 2015. Este prezentă cu versuri în mai multe antologii și reviste literare din România și din străinătate. Este Growth Hacker, Behavioral Designer și Content Creator.

„N-ar fi fost rău nici dacă aş fi putut plasa atîtea poete măcar în clase tipologice, folosindu-mă, eventual, de tripartiţia lui Vladimir Streinu (lirism salomeic, saphic şi didonic), la care mi-am permis să mai adaug două categorii (dianic şi magdalenic). Dar ar fi fost un dezechilibru strivitor, căci mai toate poetele de aici sînt nişte Didone. În orice caz, poetele române par părăsite în masă şi asta produce drame absolute, căci (mai) toate sînt nişte radicale cînd e vorba de iubire: ori dragoste, ori moarte. Puţine înţeleg iubirea la modul paulinic. Aşa că toate, după cîteva anotimpuri sentimentale mai euforice, dacă nu abrupt, trăiesc într-un mormînt. E un harem bacovian neaşteptat de populat în poezia noastră feminină." (Al. Cistelecan)

„Un eseist briant, combinând cu dexteritate instrumentaţia teoretică şi graţia scriiturii." (Paul Cornea)

„Frumuseţea eseurilor constă tocmai în credibilitatea şi originalitatea ipotezei teoretice şi în eleganţa argumentării ei." (Marian Papahagi)

ALEXANDRA CIOCÂRLIE a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia de limbi clasice şi este doctor în filologie cu distincţia summa cum laude. În prezent este cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“. A predat cursuri de literatură latină şi literatură comparată la Universitatea din Bucureşti şi la Institutul de Teologie Romano-Catolică „Sfânta Tereza“ din Bucureşti. A urmat studii aprofundate la Universitatea „Michel de Montaigne“ din Bordeaux. A beneficiat de numeroase burse de studiu: „New Europe College“; „Vasile Pârvan“ la Accademia di Romania din Roma; „Petre Ţuţea“; bursă postdoctorală a Academiei Române. A publicat volumele Iuvenal, 2002 (premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi premiul pentru debut al revistei România literară); Şi totuşi, clasicii…, 2007 (nominalizare la Premiul Naţional pentru Arte, secţiunea literatură, şi la Premiul pentru critică şi istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România); Cartagina în literatura latină, 2010 (premiul „Petru Creţia“ pentru filologie clasică, acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române); Ecouri ale clasicismului greco-latin în literatura română, 2013; În dialog cu anticii, 2014; În oglinda Antichității: scriitorii români și cultura greco-latină, 2016.

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga“, MILAN KUNDERA era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorităti cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.

Opere scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman

Opere scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu

Despre opera lui Milan Kundera: Kvetoslav Chvatik, Lumea romanescă a lui Milan Kundera; Éva Le Grand, Kundera sau memoria dorinţei; Jocelyn Maixent, Secolul XVIII al lui Milan Kundera; Maria Nemcova Banerjee, Paradoxuri terminale; François Ricard, Ultima după-amiază a lui Agnes, eseu despre opera lui Milan Kundera; Guy Scarpetta, Vârsta de aur a romanului; Guy Scarpetta, Variaţiuni asupra erotismului

Nicolae Balotă (26 ianuarie 1925- 20 august 2014).
Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie la Sibiu (în refugiu) şi la Cluj (1943-47). Licenţă în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză. Doctoratul în literatură comparată. Asistent la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj. Cariera universitară îi este retezată de prima arestare şi detenţie (1948-49). A doua arestare în temniţele comuniste (1956). Îşi ispăşeşte condamnarea în 1962; este eliberat în 1964, în urma graţierii generale a tuturor deţinuţilor politici, după nouă ani şi jumătate de detenţie.
În 1979 părăseşte ţara ca profesor invitat al Universităţii Wilhelm-Maximilian din München. Între 1979-1990 este profesor de literatură comparată la universitatea müncheneza, apoi la Universitatea François-Rabelais din Tours. În 1990, după căderea dictatorului, se întoarce în ţară. Ţine cursuri în calitate de profesor invitat de literatură comparată la universităţile din Cluj şi Bucureşti, precum şi cursuri şi conferinţe la universităţi din străinătate. Universitatea din Cluj îl numeşte profesor asociat.
În 1999 i se decernează Premiul Naţional pentru Literatură. În 2003 i se acordă titlurile de Doctor honoris causa ale Universităţilor din Cluj şi Sibiu, iar în 2005 cel de Doctor honoris causa al Universităţii din Baia-Mare.

Dintre cărţile publicate în ţară menţionăm Euphorion, 1969, 2000; Urmuz, 1970; Lupta cu absurdul, 1971 (Premiul Haşdeu al Academiei Române), 2000; Labirint, 1971; Despre pasiuni, 1971; Umanităţi, 1973; Jakob Burckhardt, un umanist modern, 1974; De la Ion la Ioanide – Prozatori ai secolului XX, 1974 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Introducerea în opera lui Al. Philippide, 1974, 1999; Universul prozei, 1976; Arta lecturii, 1978; Opera lui Tudor Arghezi, 1979, 1997); Scriitori maghiari din România, 1981; Mapamond literar, 1983; Parisul e o carte, 1994; Calea, adevărul si viaţa, 1995, 1999; Caietul albastru, 1998, 2000, 2007; Eminescu, poet al iniţierii în poezie, 2000 ş.a.
La Ideea Europeană, Anul 2007 a fost Anul Nicolae Balotă. Cu acest prilej, marele cărturar a publicat la noi în Colecţia Ediţii definitive Caietul albastru, Literatura germană, De la Homer la Joyce.

Ion Ianoși (Ioan-Maximilian Janoși) (1928-2016) a urmat școala primară și liceul la Brașov, iar studiile universitare – la Cluj (filologie) și Leningrad (filosofie). Doctor în filosofie (1955). A predat estetica și filosofia culturii, în principal, la Facultatea de Filosofie a Universității București. A condus doctorate timp de patru decenii.
Domenii de interes: estetică, filosofia culturii, istoria ideilor, istoria și teoria literaturii.
Axa preocupărilor: interacțiunile dintre filosofie și arte, îndeosebi dintre filosofie și literatura, dar și relația dintre literatură și morală, literatură și religie – cu aplicații la culturile rusă, germană, romană.

A publicat și memorialistică. Printre cele 40 de cărți de autor se numără: Dostoievski (1968, 2000, 2004); Tolstoi (1991, 1998); Dostoievski și Tolstoi (1978, 2000, 2004); Sankt Petersburg (1972, 2004); Thomas Mann (1965, 2002); Hegel și arta (1980, 2005); O istorie a filosofiei romănești (1986, 1996); Constantin Noica (1998, 2006); Schiță pentru o estetică posibilă (1975); trilogia Sublimul (1983, 1984, 1987); dilogia Nearta – artă (1982, 1985); Alegerea lui Iona (1974, 1994); Izvoare biblice (1994); Vîrstele omului (1998); Prejudecăți și judecăți (2002); Autori și opere – Culturi occidentale (2007); Autori și opere – Cultura rusa (2009); Secolul nostru cel de toate zilele (1980); Opțiuni (1989); Idei inoportune (1995); eu – și el (2003, 2006).

Ion Ianoși – membru de onoare al Academiei Române (2001).

Critic literar, doctor în ştiinţe filologice, Corina Ciocârlie trăieşte în Luxemburg din 1991. Predă limba română la Curtea Europeană de Justiţie, literatură comparată la Universitatea din Luxemburg, teoria şi practica editării la Universitatea din Bucureşti. Dirijează colecţia „Afinităţi” a Editurii Phi din Luxemburg. Redactor-şef al suplimentului literar Livres-Bücher Tageblatt. Volume în română: Pragmatica personajului (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fals tratat de disperare (1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), Femei în faţa oglinzii (1998), În căutarea centrului pierdut (Art, 2010, Premiul Observator Cultural), Un ţărm prea îndepărtat (Cartea Românească, 2013), Dicționar de locuri literare bucureștene (Humanitas, 2019, scris împreună cu Andreea Răsuceanu, Premiul AgențiadeCarte.ro). Volume în franceză: Un miroir aux alouettes (Phi, 1999), Laissez-passer. Topographie littéraire d’une Europe des frontières (Phi, 2004), Il n’y a pas de dîner gratuit (Ultimomondo, 2011, Lëtzebuerger Bicherpräis; apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte, 2012), Prendre le large (Centre national de littérature, 2014).

Universitar și eseist, George Banu a practicat „critica de proximitate”, situându-se consecvent „aproape de scenă” și „aproape de artiști”. El a publicat un număr important de volume consacrate unor mari regizori moderni ca Peter Brook, Tadeusz Kantor, Antoine Vitez, Krzysztof Warlikowski și de dialoguri cu figuri de referință ale scenei contemporane precum Patrice Chéreau, Luc Bondy, Thomas Ostermeier – texte traduse în numeroase limbi. La festivalurile de la Avignon și Sibiu, a animat ani de-a rândul dezbaterile cu artiști invitați ca Robert Wilson, Krystian Lupa, Peter Stein, Pippo Delbono, Andrei Șerban. El reunește aici portrete și mărturii intime ale acestor creatori pe care i-a însoțit în timp. Povestirile lui Horatio – o panoramă personală a protagoniștilor care au marcat teatrul european. Autor, de asemenea, al unor eseuri reputate apărute la editurile Nemira și Polirom: Spatele omului, Livada de vișini, teatrul nostru, Japonia, imperiul teatrului, Parisul personal, Scena lumii. Membru de onoare al Academiei Române, laureat al Marelui Premiu al Academiei Franceze (2014). A primit premiul pentru „opera omnia”  al revistei Observator cultural, premiul de excelență UNITER și premiul fundației Anonimul. Doctor honoris causa al mai multor universități europene. Colaborator al festivalurilor de la Avignon, Sibiu, București, Craiova. Asigură lunar rubrica „Scena lumii” în Dilema veche.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

DELIA BODEA JACOB s-a născut în 2 noiembrie 1952 la Mociu, județul Cluj.
A urmat cursurile Liceului de Muzică și pe cele ale Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După absolvire, a făcut parte, timp de zece ani, din corpul Filarmonicii din Târgu-Mureș, ca violonistă, iar în paralel a fost profesoară de vioară la Liceul de Artă din același oraș. În anul 1985, după căsătorie, a emigrat în Israel și s-a stabilit în orașul Haifa. Și-a continuat cariera muzicală în Orchestra Simfonică din Haifa, dar s-a dedicat în special învățământului, ca profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv.
Scrie de la vârsta de nouă ani povești, povestiri, poezii, însă niciodată nu a încercat să publice nici măcar în revistele școlare. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici a participat la un concurs inițiat de Al. Mirodan în cadrul căruia a fost premiată și în a cărui revistă a publicat proză.

Simon Winchester este un autor și jurnalist britanic, care trăiește în Statele Unite. Deși a studiat geologia la Oxford, unde a obținut licența în 1966, cea mai mare parte a vieții profesionale și-a petrecut-o fiind corespondent special. De-a lungul carierei sale jurnalistice a făcut reportaje pentru The Guardian și The Sunday Times și a scris numeroase articole pentru reviste precum National Geographic, The Spectator sau Smithsonian. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără, alături de Profesorul și nebunul, The Map that Changed the World, The Man Who Loved China și The Perfectionists: How Precision Engineers Created the Modern World (în pregătire în Colecția Sapiens).

CONSTANTIN CUBLEȘAN (n. 16 mai 1939) este critic și istoric literar, prof. univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” (Universitate de Stat), Alba Iulia.
VOLUME DE CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ: Miniaturi critice (1968); Teatrul. Istorie și actualitate (1978); Opera literară a lui Delavrancea (1982); Teatrul, între civic și etic (1983); Opera literară a lui Ion Lăncrănjan (1993); Eminescu în conștiința critică (1994); Ioan Slavici comentat de… (1994); Eminescu în perspectivă critică (1997); „Luceafărul” și alte comentarii eminesciene (1998); Opera literară a lui Pavel Dan (1999); Caragiale în conștiința critică (1999); Eminescu în orizontul criticii (2000); Romancierul Rebreanu (2001); „Moara cu noroc” de Ioan Slavici (2001); Eminescu în oglinzile criticii (2001); Antologia basmului cult românesc (2002); Caligrafii „Caligrafului” (Foiletoane critice, 2002); Dicționarul personajelor din teatrul lui I.L. Caragiale (coordonator, 2002); Eminescu în reprezentări critice (2003); Clasici și moderni (studii critice, 2003), N. Filimon. Micromonografie (2003); Romulus Cojocaru, poetul (2004); Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga (coordonator, 2005); De la tradiție la postmodernism (2005); Eminescu în privirile criticii (2005); Efigii pe Nisipul vremii (2005); M. Eminescu. Ciclul schillerian (2006); Mihail Sebastian. Teatrul. Dicționar de personaje (coordonator, 2007); Serile cu Bartolomeu (2007); Din Mansarda lui Cioran (2007); Pavel Dan. Prozatorul Câmpiei Transilvane (2007); Pasiunea lecturii (2008); Eminescu în comentarii critice (2008); Conferințe literare (2009); Lucian Blaga, dramaturgul (2010); În jurul începuturilor romanului românesc (2010); Eminescologi clujeni (2011); Escale în croazieră: Constantin Virgil Gheorghiu (2011); Curente, mișcări, grupări literare și artistice în sec. XX (2012); Dicționarul personajelor din teatrul lui I.L. Caragiale (coordonator, 2012); Nuvelistul Rebreanu (2012); Lecturi confortabile (2012); Liviu Rebreanu. Zece ipostaze ale romanului (2013); Opera literară a lui Nicolae Filimon (2013); Lectura – profesiune și delectare (2013); Urmuz în conștiința criticii (2014); Mihail Sadoveanu. Actualitatea în rezonanță istorică (2014); Eminescu în exegeze critice (2015); Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane (2015); Ion Druță: conștiință a istoriei basarabene (Chișinău, 2015); Poezia, mereu poezia (2016); Constantin Virgil Gheorghiu. Aventura unei vieți literare (2016); Poezia de toate zilele (2017); Eminescu în reflexii critice (2017); Augustin Buzura. Prozatorul sondărilor abisale (2018); Mihai Eminescu. Lecturi analitice (2018); Poezia de zi și noapte (2019); Memoriile memorabililor (2019); Candele de veghe (2019); Poeții „Stelei” 70 (2019); Valeriu Anania. Dramaturgul (2020); Poezia în lumini și umbre (2020); D.R. Popescu. Teatrul politic (2020); Poezia de azi pe mâine (2021); Bartolomeu Valeriu Anania. Cărturarul (2021); Ion Creangă, clasic al artei naive (2021).

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător, Ajdar Ol este un scriitor notoriu și un reprezentant marcant al generației ’80 din Azerbaidjan.
Deținător al premiului Cărții Naționale.
A publicat peste 30 de cărți. Piesele Molla Nasreddin și elefanții lui Emir Teymur, A fost odată… și Ultima scrisoare au fost montate pe scenele multor teatre din Azerbaidjan.
Povestirile „O poveste nouă despre Kadîr”, „Întâlnire cu ucigașul”, „Kemanceaua lui usta Yosif” au fost ecranizate.
Cărți semnate de Ajdar Ol au fost publicate în Iran, Turcia, Rusia, Polonia, Germania și Georgia.
Volumul de poezii Trăiește a fost recompensat cu Marele Premiu pentru poezie „Cuvântul de Aur” al Ministerului Culturii și Turismului din Azerbaidjan.
Povestirea „Maimuța comandantului de campanie” a obținut Marele Premiu „Mahmud Kashgari” în cadrul Concursului Internațional de Literatură din Țările Turcice (2012).

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător, Ajdar Ol este un scriitor notoriu și un reprezentant marcant al generației ’80 din Azerbaidjan.
Deținător al premiului Cărții Naționale.
A publicat peste 30 de cărți. Piesele Molla Nasreddin și elefanții lui Emir Teymur, A fost odată… și Ultima scrisoare au fost montate pe scenele multor teatre din Azerbaidjan.
Povestirile „O poveste nouă despre Kadîr”, „Întâlnire cu ucigașul”, „Kemanceaua lui usta Yosif” au fost ecranizate.
Cărți semnate de Ajdar Ol au fost publicate în Iran, Turcia, Rusia, Polonia, Germania și Georgia.
Volumul de poezii Trăiește a fost recompensat cu Marele Premiu pentru poezie „Cuvântul de Aur” al Ministerului Culturii și Turismului din Azerbaidjan.
Povestirea „Maimuța comandantului de campanie” a obținut Marele Premiu „Mahmud Kashgari” în cadrul Concursului Internațional de Literatură din Țările Turcice (2012).

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător, Ajdar Ol este un scriitor notoriu și un reprezentant marcant al generației ’80 din Azerbaidjan.
Deținător al premiului Cărții Naționale.
A publicat peste 30 de cărți. Piesele Molla Nasreddin și elefanții lui Emir Teymur, A fost odată… și Ultima scrisoare au fost montate pe scenele multor teatre din Azerbaidjan.
Povestirile „O poveste nouă despre Kadîr”, „Întâlnire cu ucigașul”, „Kemanceaua lui usta Yosif” au fost ecranizate.
Cărți semnate de Ajdar Ol au fost publicate în Iran, Turcia, Rusia, Polonia, Germania și Georgia.
Volumul de poezii Trăiește a fost recompensat cu Marele Premiu pentru poezie „Cuvântul de Aur” al Ministerului Culturii și Turismului din Azerbaidjan.
Povestirea „Maimuța comandantului de campanie” a obținut Marele Premiu „Mahmud Kashgari” în cadrul Concursului Internațional de Literatură din Țările Turcice (2012).