Publicistică & Critică & Istorie literară

Cât vezi cu ochii este o culegere de studii de semiotică a vizualului.

Destinată celor interesaţi de domeniu, mai ales studenţilor, urmăreşte să demonstreze că ochiul, şi creatorul de artefacte vizuale, construieşte imaginile, oricât de simple ar părea unele dintre acestea.

O retorică a vizualului poate revela multe frumuseţi discrete ale lumilor în care ne mişcăm; înţelese, ele ne fac mai bogaţi.

Viaţa e mai mult decât scrisul, îmi spun asta practic în fiecare zi, dar, îmi spun şi asta, eu nu pot percepe viaţa decât prin scris, e diformitatea, monstruozitatea mea. De-asta nu pot renunţa la literatură, cum am vrut de-atâtea ori. Leapădă-ţi pielea, e cel mai greu organ al corpului tău, nu vezi cât te gârboveşte? Fără piele ai fi mult mai dezinvolt şi mai fericit, poate-ai putea chiar să zbori.

Da, dar fără piele n-aş putea trăi.

În anii de imediat după cel de Al Doilea Război Mondial s-a instalat la noi o perioadă a opresiunii proletcultismului și apoi a realismului socialist.

Producția literară era astfel supusă comandamentelor ideologice partinice, astfel încât s-au creat mult prea numeroase opere literare - poezie, proză, dramaturgie - teziste, cu valoare mai degrabă propagandistică.

Totuși, au existat nu puțini scriitori, mai ales din generațiile tinere, care au căutat să depășească aceste constrângeri, găsind soluții și mijloace de exprimare artistică în așa fel încât esteticul să prevaleze dincolo de solicitările programatice ale politicului.

Generația șaizecistă a fost aceea care a debordat cerințele realismului socialist, astfel încât orizonturile de creație s-au deschis luminoase, iar poezia a devenit un veritabil fanion în această privință.

În volumul de față am căutat să surprind, prin eseuri condensate, câteva profiluri - cele pe care le consider cu totul semnificative - de poeți care au ilustrat prin operele lor fața adevăratei creații lirice.

Sunt poeți aparținând diferitelor generații, fapt ce dovedește cu prisosință că a existat la noi, dacă nu neapărat o literatură protestatară, cu siguranță una liberă în cugetare și expresie artistică.

Ce legătură ar fi putut să aibă Arghezi cu cineva pe nume Pauker? De ce Caragiale le ura adversarilor săi să aibă măcar un copil „literat român”? Ce fel de mici strategii folosea Camil Petrescu pentru a-și promova cărțile – sau cum era el însuși folosit în scopuri similare? Acestea sunt doar câteva dintre temele atinse în istorioarele care alcătuiesc volumul de față. Radu Pavel Gheo își construiește discursul cu pasiunea celui care nu doar citește, ci și trăiește printre pagini, ediții rare și istorii literare, Viața de după carte devenind, întâi de toate, un manifest discret pentru păstrarea valorii culturale a cărții și un spațiu al memoriei culturale, în care simpla evocare a unei ediții sau a unui autograf se transformă într-o aventură cu iz polițist, iar la final într-o invitație de prețuire a cărții-obiect. Folosind instrumentele unui detectiv literar experimentat, descâlcind fire și limpezind ape ale unor povești uitate sau neștiute, Radu Pavel Gheo ne propune un volum care confirmă că pasiunea pentru lectură poate deveni ea însăși o formă de creație.

Radu Pavel GHEO (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 a emigrat în Statele Unite, dar a revenit în ţară după un an. În perioada petrecută în SUA a muncit ca vânzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble, experienţă relatată în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003, 2004, 2013, 2023). A debutat cu Valea Cerului Senin (Athena, 1997). La Polirom a mai publicat: Românii e deştepţi. Clişee mioritice (2004, 2006, 2014), Fairia – o lume îndepărtată (2004, 2016), DEX-ul şi sexul (2005, 2016), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord., cu Dan Lungu, 2008; tradus în italiană), Numele mierlei (2008), Noapte bună, copii! (2010, 2017; tradus în italiană şi spaniolă), Disco Titanic (2016, 2022; tradus în sârbă și germană), Un drum cu Ceapă (2020). A scris și piesa de teatru Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Este inclus în mai multe antologii de proză din ţară şi din străinătate. Printre distincţiile literare obţinute se numără premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi (2011), Premiul pentru Proză acordat de Observator cultural (2017), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (2004, 2006, 2011, 2017, 2020). În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 membru al PEN Club România. În prezent trăieşte în Giroc, lângă Timişoara.

„Cred că prima întâlnire cu Eminescu i-a schimbat lui Ștefan Munteanu structura atomilor destinului. A scrutat de atunci opera eminesciană, investind resurse hermeneutice de o inocență doldora de metafizic. A înviorat credința în Eminescu și i-a determinat pe mulți să-l țină și mai aproape de suflet. A aruncat punți peste prăpastia care desparte limbajul filosofic de cel poetic și ne-a trimis, cu noi argumente, către perceperea condiției fericite a poeziei care se aventurează prin imperiile seducătoare ale filosofiei. Ne-a spus că Eminescu a împăcat filosofia cu lumea, că ne-a convertit la înțelepciune cu poezia care emoționează și zări cosmice. Deloc întâmplător, discursul său, consacrat ca o critică a criticii eminesciene, a cucerit, și prin traduceri, orizonturi europene.“

Ion FERCU

Am lansat la sfârșitul anilor ’90 conceptul de himerism poetic pentru a descrie un mod de a trăi poezia dincolo de simpla ei practică literară. Pentru mine, poezia este o experiență de viață alternativă, în care biografia, boala, călătoria, imaginația și universul științific se întâlnesc într-un spațiu existențial paralel celui cotidian.

Textele din acest volum – manifeste, articole, interviuri și ecouri critice – urmăresc formarea și implicațiile acestei perspective, cu ezitări și căderi, dar și cu unele victorii. În centrul ei se află personajul Himerus Alter, heteronim de tip pessoan și instrument de mediere între viața trăită și viața imaginată.

Așa cum l-am gândit, în paralel cu scrisul poemelor propriu-zise, într-un moment de tranziție, se pare, al literaturii europene de la sfârșitul secolului XX, după etapa textualist-optzecist-postmodernistă a literaturii române, himerismul poetic a fost pentru mine mai întâi o aventură de explorare. Pe parcursul ei aveam să descopăr mobilitatea identității, biografia ficționalizată și circulația transnațională a imaginarului. Privind acum în urmă, după mai bine de treizeci de ani de drum literar și existențial, îl înțeleg ca pe o încercare de a regândi relația dintre poezie și viață și de a vedea în ce fel poezia poate modela însăși experiența de a trăi.

Nu știu, poate că unii dintre poeții de azi și din viitor vor găsi în himerism o posibilă ancoră: un mod de a ridica privirea din lumea obișnuită și de a o îndrepta spre un orizont mai larg al lumii. Dacă se va întâmpla astfel, aceasta va însemna că aventura mea poetică își va fi găsit încă un rost și, cine știe, poate chiar o reconfigurare cu efecte nebănuite.

Vasile Baghiu

Această colecție de studii succesive presupune nu doar strângerea laolaltă a exegeților, ci, mai cu seamă, aruncarea pe câmpul de luptă „Pro & Contra Cioran” a unor modele hermeneutice care își propun, în chipuri și lumini diferite, înțelegerea operei. Autorii acestui prim volum, dincolo de importanța pe care o au în calitate de exegeți ai operei lui Emil Cioran, propun, așa cum au făcut și în studiile lor anterioare, o trecere de la opinare, cu privire la operă, la hermeneutică. Fiecare dintre articolele ce se regăsesc între coperțile acestui volum sunt puncte de ancorare în operă. Pentru cultura noastră, punerea laolaltă a acestor articole reprezintă un punct de plecare pentru exegeza cioraniană.

Lucrarea este intemeiata pe teoretizarile clasice ale genului politist si pe modelele canonice reprezentate de Arthur Conan Doyle, Agatha Christie si Georges Simenon, volumul propune o analiza critica a romanelor semnate de Rodica Ojog-Brasoveanu, cu accent asupra ciclurilor Minerva Tutovan si Melania Lupu.

Studiul evidentiaza raportul dintre respectarea conventiilor clasice (crima, ancheta, enigma) si strategiile de reconfigurare a acestora prin umor negru, constructie tipologica diversificata si personaje memorabile. Supratema romanului politist, crima, se articuleaza pe un fundal realist ce reflecta societatea romaneasca din perioada comunista si postdecembrista, surprinsa intre idealizare si degradare, violenta si coruptie, pasiune si tradare.

Se adreseaza atat mediului academic, cat si cititorilor interesati de paraliteratura, oferind un cadru teoretic si interpretativ pentru intelegerea dinamicii dintre literatura si paraliteratura in contextul romanului politist romanesc. (Autoarea)

Dorina-Nela Trifu este doctor în filologie, în prezent fiind profesor în învățământul preuniversitar. Rezultatele activității sale științifice s-au concretizat în studii publicate în reviste și volume colective de specialitate, indexate în baze de date internaționale, precum și în participări la conferințe naționale și internaționale dedicate studiilor literare. Activitatea sa didactică reflectă preocuparea pentru cultivarea unei perspective critice fundamentate științific asupra textului literar. Prin articole academice a adus contribuții relevante în analiza romanului polițist, în studiul structurilor narative și al raportului dintre studiul literaturii și alte forme de expresie artistică.

Cartea de față nu este propriu-zis interesată de cazurile de incorectitudine în raport cu normele limbii literare, cu toate că, inevitabil, atinge o asemenea problematică (de exemplu, în folosirea neologismelor). Cartea de față își propune să se ocupe de un fenomen manifest în spațiul public, aparent benign, care nu atrage de obicei atenția și care, cel mult, atunci când o face, provoacă mai curând amuzament și stârnește zâmbete: este vorba despre kitsch-ul verbal. În fapt, ca și alte tipuri de derapaj de la un uz corect al limbii, kitsch-ul verbal are un impact perturbator asupra comunicării, iar o asemenea constatare reprezintă punctul de plecare al demersului nostru. Gabriela Duda

„Andrei Țurcanu privește în urmă, fără menajamente, la istoria literaturii române din Basarabia, la viața literară și la gustul public din provincia înstrăinată, văzute din perspectiva integratoare a culturii române (…). Criticul a reprezentat la Chișinău, și înainte de 1991, și după, intransigența criteriului estetic, într-o literatură nu numai ideologizată, ci și deznaționalizată. A făcut-o, adesea, cu prețul retragerii într-un refugiu poetic – avanscena critică fiind ocupată de primadonele oficiale și de campionii «moldovenismului» –, din care a câștigat optzecismul basarabean, care a avut în Andrei Țurcanu o valoare sigură, chiar dacă a mers pe o poetică personală, divergentă față de cea a grupului. Din când în când, conștiința sa morală și estetică a răbufnit însă prin cărți ca Bunul-simț (1996) ori Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești (2000), care au așezat o oglindă necomplezentă în fața intelighenției basarabene.” (Răzvan Voicu)

Prezenta ediție a dicționarului selectiv Critici literari și eseiști din Basarabia (1990-2020) ilustrează, într-o formulă incompletă, evoluția demersului metaliterar interriveran în perioada 1990-2020. Criteriul de selecție a autorilor a fost stabilit în funcție de anul când li s-a produs debutul editorial – 1990. Elaborarea unui asemenea dicționar a pornit de la ideea că, la sfârșitul secolului trecut, în contextul modificărilor esențiale înregistrate în literatura română din stânga Prutului, tinerii critici și eseiști anunță o sensibilitate estetică nouă și o perspectivă inedită de receptare a operei literare. Scrierile lor, cronici de întâmpinare, articole critice și studii monografice, conectate de urgență cu fenomenele literare în derulare, profilează o altă manieră de abordare hermeneutică – estetizată și intelectualizată. Ca urmare a intervențiilor rapide din partea nou-veniților, se configurează un nou spirit reflexiv, noi grile de comprehensiune și interpretare a fenomenelor literare, noi principii de redactare a discursului.

„Mai mult de 50 de ani, numele lui Klaus Bochmann este asociat cu dezvoltarea studiilor romanice, în special a studiilor românești, în Germania. Cu cele circa 35 de cărți și peste 200 de articole științifice publicate în limbile germană, franceză, italiană, română, engleză și prin prelegerile susținute în toate țările latine din Europa, dar și în Austria, Elveția, Rusia, Ungaria, Polonia, precum și în Cuba și Canada, Klaus Bochmann și-a creat o reputație internațională impresionantă, domeniul său de excelență fiind sociolingvistica limbilor romanice. ​

Prezentul volum reunește o serie de eseuri, ce ilustrează în mod exemplar perspectiva autorului asupra istoriei limbii și asupra politicilor lingvistice, concepute ca o interacțiune strânsă a faptelor social-politice și lingvistice. Textele (traduse  din limba germană) se adresează unui numeros public vorbitor de limba română.” (Sabine Krause)

„Literatura română este una și indivizibilă”, afirmă Mircea V. Ciobanu încă de pe prima pagină a sintezei sale, refuzând enclavizarea „literaturii basarabene”, pe care destui critici și istorici literari au comis-o și încă o comit, dacă nu intenționat, cel puțin rezidual. Dar uneori normalitatea, chiar în formele ei evidente, trebuie documentată și promovată. Lucrarea de față, care favorizează „o perspectivă a cititorului”, ne pune în fața unei panorame ample, în care sunt înregistrate în primul rând cărțile relevante apărute în ultimii 35 de ani. Accentuez: cărțile, nu grupările, curentele literare, autorii cu plasările lor ideologice într-un câmp cultural vast, cel „regional”, al „literaturii basarabene”, angajat permanent în căutarea unei identități, simultan cu naturalizarea în câmpului mai vast al literaturii române în ansamblul ei. Iar alegerea este cea mai potrivită, pentru că, după ce a ieșit din cadrul geo-politic sovietic, după ce și-a asumat la nivel tematic, dar și structural relația cu trecutul recent, traumatizant adesea, după ce a reconstruit literar o identitate abuzată decenii la rând, literatura care s-a scris în stânga Prutului a livrat opere de neignorat pentru întregul sistem, fie el identitar sau ideologic, fie estetic sau stilistic al literaturii române contemporane. Mircea V. Ciobanu oferă, prin această lucrare, un ghid esențial de lectură, care ne pune în fața unei evidențe: cărțile scrise în ultimele trei decenii și jumătate în Republica Moldova alcătuiesc o parte consistentă a literaturii române contemporane. E un prilej pentru cititorii și criticii din țară să conștientizeze definitiv această realitate. Bogdan Crețu

Vasile Voiculescu a fost un om extrem de cultivat. A adunat carte cu carte, românească şi străină, beletristică, artistică, ştiinţifică şi a întemeiat celebra bibliotecă personală despre care s-a afirmat în mod greşit că a stat la baza constituirii dosarului penal. Cu ce sentimente a trebuit să se despartă de o parte din cărţi în 1958? Ce sentimente a trăit atunci când la întoarcerea de la Aiud, n-a mai găsit nimic? Un scriitor care cunoştea toate tendinţele literare moderne, deosebit de activ la Radio şi la Fundaţie, dar în acelaşi timp, profund angajat în spiritualitatea creştină.

Ca scriitor, dar şi ca medic, a căutat rădăcinile civilizaţiei noastre şi a militat pentru păstrarea tradiţiilor. Ca să asigure familiei confortul material, muncea mult, modest, discret, atent şi la nevoile celorlalţi. Un adevărat creştin de pe Valea Buzăului.

Mizând pe originalitate conceptuală, ideatică și stilistică, autorul volumului De la divin la divan e perfect conștient de riscurile pe care și le asumă oferind o listă de nume canonice aproape exclusiv masculine (singura excepție fiind Virginia Woolf). Dar Cătălin Ghiță nu scrie pentru a evita riscuri, ci din nevoia de a le confrunta, dintr-o profundă convingere că istoria culturii nu poate fi distorsionată prin interpretări contrafactuale, motivate ideologic. Spre deosebire de unii dintre criticii și teoreticienii contemporani, care investighează literatura de pe poziții exclusiv ideologice, Cătălin Ghiță preferă să pornească de la textul literar pentru a reconstitui ulterior diferitele lui contexte și, în special, pentru a pune sub semnul întrebării locurile comune ale interpretării. - Carmen Mușat

Deși Cătălin Ghiță se erijează într-un „nomenclator” menit să ne reamintească figuri importante din literatura canonică europeană, se dovedește mult mai mult: un excelent povestitor, un eseist- comentator al lumii, al ideilor, al culturii, un arhitect al textului care rânduiește tensiunea, simbolurile, temele și relațiile dintre personaje, un ghid cultural și istoric, un critic social și un antreprenor de intertextualitate capabil să creeze o rețea de sensuri și referințe. - Camelia Dinu

Anatomia genurilor, apărută în engleză în 2022, duce mai departe modelul anatomic de analiză și creație a poveștii propus de John Truby în Anatomia poveștii (apărută în traducere în limba română la Editura Presa Universitară Clujeană în 2024), aplicându‑l celor mai importante genuri de povestiri: Horror, Acțiune, Mit, Memorii, Maturizare, Science‑Fiction, Crimă, Comedie, Western, Gangster, Fantastic, Detectiv, Thriller și Dragoste. Este o muncă „de o viață” – cum spune însuși autorul – ce are ca scop nu doar instruirea și ghidarea celor care își câștigă existența din scris, ci și conturarea unei Noi Poetici care să explice prin intermediul poveștilor cum funcționează lumea.

John Truby este unul dintre cei mai respectați și solicitați consultanți de povești din industria filmului, iar studenții săi au scris unele dintre cele mai de succes filme de la Hollywood, printre care Sleepless in Seattle (Nopți albe în Seattle), Scream sau Shrek. Bazată pe prelegerile premiatului său curs intitulat Great Screenwriting, Anatomia poveștii dezvăluie toate secretele pentru a scrie un scenariu captivant. Cartea schițează o gamă amplă de concepte și arhetipuri ce provin din filozofie și mitologie, oferind tehnici inedite și anecdote pline de sens, alături de abordarea unică pe care Truby o are pentru a construi o poveste multifațetată de impact. Fundamentele poveștii pe care el ni le așează în fața ochilor sunt atât de general valabile încât ele se pot aplica – și sunt esențiale – tuturor scriitorilor, de la nuveliști sau scriitori de proză scurtă, la jurnaliști, memorialiști sau cei interesați în poveștile de nonficțiune.”

O carte extrem de actuală în contextul cultural autohton

Publicată în 1994 și dezvoltând la proporții gigantice și strivitoare pentru scriitori slabi de înger și nu numai teoria anxietății influenței care l-a făcut celebru pe Bloom încă din 1973, Canonul occidental se dovedește astăzi a fi fost o profeție adevărată în contextul actualelor direcții critice și teoretice din studiile postcoloniale și de world literature, dar și din perspectiva programelor de literatură comparată și world literature din SUA. Faptul că timpul i-a dat dreptate nu poate decât să îl bucure pe vizionarul Bloom, care a rămas până astăzi un solitar în peisajul spațiului academic american printr-o virulentă și neobosită, chiar dacă uneori împinsă la extrem, apărare a esteticului. Fascinantă prin puterea de persuasiune și forța limbajului proprie lui Bloom, această carte stârnește reacții dintre cele mai diverse: iubită de adepții esteticului și de fanii lui Shakespeare, dar și puternic criticată de așa-numita Școală a Resentimentului care îi include pe urmașii lui Barthes, Foucault, Derrida, studiile postcoloniale și feminismul pentru respingerea radicală a oricărei forme de politică în ceea ce privește fenomenul literar, această carte nu va lăsa indiferent pe nici un intelectual cu adevărat interesat de literatură.

Construiți după chipul și asemănarea lui Bloom, cei câțiva aleși care apar în paginile acestei Biblii a literaturii– fie că e vorba de Dante și Joyce sau de Emily Dickinson și Virginia Woolf – devin personaje de dimensiuni uriașe fantastic de vii. Pictat de Bloom în culorile Apocalipsei, peisajul literar actual poate învăța ceva de la Joyce însuși: că orice final este un început, așa cum autorul romanului Finnegans Wake pe care îl numea “my abookalypse” sfârșește istovitoarea călătorie prin 16 limbi și cel puțin tot atâtea literaturi prin începutul frazei de deschidere a cărții, al cărei început este finalul aceleiași fraze.

„Dovedind un curaj eroic și o uluitoare erudiție, Canonul occidental este un tur de forță care explică de ce unii scriitori au reușit să învingă uitarea căreiaîi cad pradămai toate eforturile umane. Această carte constituie o speranță că ceea ce umanitatea a prețuit vreme îndelungată, și posteritateava prețui." The New York Times Book Review

„Lista lui Bloom este cea care va atrage atenția cititorilor, însă textul care o precedă este cel care oferă adevărata plăcere a lecturii." Entertainment Weekly

„Cu o calmă voioșie, Harold Bloom are îndrăzneala de a-și pune propria amprentă asupra întregii literaturi de la Geneză la Ashbery, rivalizând prin proporții cu eroii săi, criticii Sainsbury, Curtius sau Auerbach, deși mult mai atras de aventuri periculoase decât aceștia. Într-un fel, adevăratul erou al acestei cărți, ca și în cazul celorlalte cărți ale sale, este Bloom însuși, care este îndrăzneț fără emfază, polemic, dar prietenos, făcându-și o dogmă din nerespectarea dogmelor, mereu mult prea absorbit de o mulțime de lucruri și fiind gata oricând să ne împărtășească ce crede despre toate."Frank Kermode, The London Review of Books

Dintotdeauna Ulise mi s-a părut cel mai atrăgător – ca să nu spun simpatic – personaj de epopee. De ce? Răspunsul l-am aflat abia acum, din cartea Alexandrei Ciocârlie: pentru că el se află încă printre noi, e contemporanul nostru, e „unchiul nostru“, vorba lui Jiří Marek. Autoarea o dovedește cu erudiție, farmec și suplețe hermeneutică.

Materia primă folosită aici nu este Odiseea, ci romane sau dramatizări și pagini memorialistice care o valorifică în fel și chip. Vă veți întâlni cu o seamă de autori îndrăgiți, de la Margaret Atwood, Sándor Márai, Milan Kundera, Ismail Kadare, până la Gabriela Adameșteanu (din Întâlnirea). Uneori epopeea e recompusă din perspectivă feminină și feministă, astfel că devine o Penelopiadă, alteori Circe și Calypso se transformă în naratoare cu viziuni pline de noutate asupra întâmplărilor. Nu puteau lipsi atât de actuala temă a exilului și abordările rebele.

Concluzia? Cea din toate cărțile remarcabilei clasiciste Alexandra Ciocârlie: „trecutul are însemnătate în măsura în care se răsfrânge asupra noastră“. Iar povestea lui Ulise ne include, într-un fel sau altul, pe noi toți. IOANA PÂRVULESCU

„Bine v-am regăsit, prieten cititor, și sinceră mulțumire dacă v-ați hotărât să ridicați această carte în biblioteca de acasă.

După cinci decenii de recenzită contra timp și pe spații tipografice drastic îngrădite, îmi făgăduisem un interval de viață în care să-mi îngădui câteva texte scrise în mers de voie și pe spații nelimitate. De câțiva ani încoace, viitorul are pentru mine doar o perspectivă lunară, trăiesc, adică, până la fiecare zi de 20 a lunii, când trebuie să-mi trimit articolul pentru «feuda» mea (cum îi zice prietenul Mircea Mihăieș) de la revista Orizont din Timișoara.

Ei bine, singurele pagini scrise în mers de voie, adică păcălindu-mi adicțiile prin tândălire hedonistă, au rămas primul și ultimul text din cele cuprinse aici. Tot scriind nesățios și cu nemăsură, am căzut iarăși în dependența de claustrofilie și «deadline» și m-am obrăznicit să croiesc sumarul în pasul ștrengarului. În plus, tot scriind pentru Orizont, am încheiat încă o carte pentru anul acesta și am împins-o către 2026. Îi sunt recunos­cător proniei că-n locul viitorului lunar mi-a dăruit o perspectivă anuală. Iar domniei voastre îi doresc vrednicie, rodnicie și bucurie.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Un tablou dinamic al domnilor: bărbați pe cal, în tren, în aeroplan, bărbați cu enigmă, nopți de dragoste, când „înăuntrul lor se face lumină“, riscurile prieteniei și riscurile meseriei, clinchetul ispititor al banilor, proști unul și unul, îndrăgostitul preferat – Rică sau Hyperion? –, un ghid al cavalerilor de ieri pe înțelesul tinerilor de azi și multe alte fețe, mustăcioase sau nu, ale bărbăției.

Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei. Comparația între domni și doamne este, de cele mai multe ori, explicită.

O tipologie a personajului masculin din literatura română modernă, de la Artist la Ziarist. Sperăm să le delecteze pe doamne și să-i intereseze pe domnii care se vor zări în oglinda paginii.