Religie & Spiritualitate

Daruind izbavire dintr-o multime nesfarsita de ingrijorari si necazuri, tamaduind suspine, dureri si boli, Sfanta Xenia cea nebuna pentru Hristos s-a facut tuturor toate, aducand nespusa alinare si bucurie celor care isi indreapta spre ea cererile si lacrimile. Vaduva fiind, pana azi ajuta celor care vor sa se casatoreasca; neavand casa, vine in ajutorul celor care-si cauta o locuinta; neavand nici un ban, poarta de grija de cei care nu mai au din ce sa traiasca ori isi cauta un loc de munca; avand la batranete ca acoperis bolta cerului, este acum sprijin grabnic pentru cei varstnici, cei insingurati sau cuprinsi de nevoi. A ramas necunoscuta celor mai multi dintre contemporanii ei, iar azi le vine in intampinare si acelora care nu o cunosc. Dragostea ei statornica lumineaza, ocroteste si intareste dragostea din familie, dar si prietenia si pretuirea dintre semeni. Delicatetea ei se imbina cu fermitatea dumnezeiasca, iar din impletirea acestor trasaturi, deslusim portretul unei uimitoare si deopotriva umile personalitati, care L-a odihnit desavarsit pe Hristos si ne imbratiseaza pe fiecare dintre noi, fie ca o cunoastem, fie ca inca nu am aflat despre ea. Izvorul nesfarsit al minunilor sale stau marturie a stralucirii zambetului sau vesnic, ale carui raze infiripa mangaiere si binecuvantare in inimile tuturor.

Fara iertare – asa cum stim din insasi Rugaciunea Domneasca – nu se poate intra in vesnicia cea fericita de dincolo.

Enervarea seamănă în mare măsură cu o alergie ­cronică. La început, o provoacă doar un număr restrâns de situaţii, dar, dacă întârziem să ne luptăm cu înclinarea noastră spre mânie, sfera posibilelor motive se poate extinde asupra tuturor aspectelor vieții noastre.

Cu cât ne enervăm mai des, cu atât mai obsesivă devine necesitatea de a ne descărca enervarea pe cineva sau ceva.

Totuşi, e important să ţinem minte că nu se poate scăpa de emoţiile negative pur şi simplu exteriorizându-le în permanență și fără discernământ. Enervarea se ascunde şi va aştepta doar momentul potrivit ca, prinzând puteri noi, să se facă simţită de toată lumea.
Obişnuinţa de a-ţi „vărsa” mereu nervii are o influen­ţă cât se poate de negativă asupra relaţiilor noastre cu cei din jur şi mai ales asupra relaţiilor noastre cu copiii.

Se știe că „Educatorul enervat nu educă, ci doar enervează”. Părintele aflat într-o stare de acest fel îşi poate atinge, pe termen scurt, scopul; to­tuşi, el imprimă în sufletul de copil un model ­vi­cios de comportament emoţional.
Înainte de a intra în luptă cu această deprindere, ­trebuie neapărat înţeleasă natura ei.

Aşadar, ce trebuie să ştim de­spre enervare?

Cartea de faţă, al cărei autor este unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi ortodocşi din Rusia, ne oferă explicaţii clare şi sfaturi practice pentru lupta cu această patimă – una dintre cele mai distructive pentru relaţiile familiale şi sociale şi pentru întreaga noastră viaţă duhovnicească, dacă ar fi să luăm seama la mărturia din Pateric: „Mâniosul, chiar de ar învia vreun mort, nu e primit la Dumnezeu.”

Vieţile sfinților sunt cele mai iubite lecturi ale cre­din­­cioșilor. Viața cuviosului Gheorghe Karslidis ne întă­reşte, ne oferă leacurile de trebuință pentru vindecarea de patimi, ne călăuzeşte fără înşelare pe calea îndumnezeirii şi ne învaţă cum poate omul să se facă asemenea lui Hristos. Cuviosul Gheorghe L-a iubit cu toată puterea pe Domnul și, urmând din tinereţe calea cea strâmtă şi anevoioasă și trecând prin multe întristări, s-a învrednicit a primi cununa cea bună a mărturisirii de la Mântuitorul Hristos.
Cuviosul Gheorghe priveghea mereu, liturghisea cu zdrobire de inimă și evlavie; spovedea scoţând la iveală bolile ascunse ale inimilor, tămăduia bolile sufletești, întărea creștinii cuprinși de frică, sporindu‑le credința. A fost un adevărat dar trimis de Dumnezeu în acele vremuri grele. Neobosit și cu un zâmbet discret, îi primea și îi asculta cu răbdare pe toți care veneau cu o pocăință sinceră, dornici de a primi învățătură. Dădea fiecăruia sfaturi potrivite și duhovnicească merinde pentru a‑și continua lupta, îndepărtând durerea din inimile celor întristați într‑un fel pe care el singur îl știa, întărindu‑i duhovnicește și sufletește, astfel încât să poată pune din nou început bun.

„Duminică dimineața ne‑am trezit pentru Dum­nezeiasca Liturghie. Cu harul Preabunului Dumnezeu, gheronda era din nou în întregime luminat, strălucea. Nu vă pot descrie cele ce am văzut. Zbura! Nu pășea pe pământ. Stăteam în spatele pangarului, privind altarul și icoanele de pe iconostas. Am văzut‑o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu lacrimi în ochi. Nu‑mi puteam crede ochilor... M‑am uitat din nou la icoană. Lacrimile continuau să curgă. Nu am spus însă nimic nimănui. Părintele liturghisea, dar se afla, fără doar şi poate, în altă lume. Nu era pe pământ... Strălucea... și totul în jur era luminos.”

Alfabetul duhovnicesc, alcătuit cu multă iscusință și dragoste de către Sfântul Dimitrie al Rostovului, este o carte care a stat la temelia sfințirii vieții multor oameni însetați de Dumnezeu și de lumina Sa cea veșnică.

Închegat pe structura literelor alfabetului, toate învățăturile mântuitoare de suflet sunt înfățișate într-un mod limpede și practic, fiecare mijlocind luminare lăuntrică și fiind gândită să ne aducă o tot mai mare deschidere către dobândirea bucuriei și a adevărului dumnezeiesc.

Însă meritul cel mai mare al acestei cărți este faptul că ne însoțește în creșterea interioară și ne deslușește toate cele care ne sunt de trebuință în viața sufletească, așa precum, atunci când eram copii, învățam puțin câte puțin literele alfabetului pentru a putea, mai apoi, scrie și citi cuvinte întregi. În acest fel, Alfabetul duhovnicesc ne ajută să purcedem pe calea sporului lăuntric pe care îl agonisim atât prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cât și prin tainica însoțire rugătoare a Sfântului Dimitrie al Rostovului.

Și, pentru că sfințenia, bucuria și adevărul le rodesc întotdeauna pe cele asemenea, nu este deloc de mirare că această carte a fost mult îndrăgită și recomandată, încă de la începuturile vieții sale monahale, de către Sfântul Ioan Iacob, pustnicul român de pe valea Hozevei, proslăvit de Dumnezeu prin sfinte moaște făcătoare de minuni.