Religie & Spiritualitate

Această carte are ca temelie premisa că vindecarea adevărată este posibilă. Vindecarea – lucrare duhovnicească nu este doar continuarea primei cărți, Vindecarea sufletului tău rănit. Volumul de față poate fi citit și ca un ghid de sine stătător în vederea vindecării, care vine în întâmpi­narea atât a celor cu suferințe emoționale adânci și vechi, cât și a celor care caută să îi ajute. Se cuvine să mai menționăm și că această carte a fost scrisă pentru persoanele care nu pot sau nu doresc să apeleze la psihoterapie. Mulți sunt reticenți în pri­vința soluțiilor de acest fel, poate pentru că au suferit dezamăgiri în ce privește psihoterapia sau din cauza unor convingeri personale.

Trăim într‑o epocă în care ne confruntăm zilnic cu realitatea judecării și osândirii aproapelui. Bârfa, vorbirea de rău, a te bucura de răul altuia, mărturia mincinoasă, calomnia, denigrarea, batjocorirea sunt doar câteva dintre simptomele acestei boli grave. Tu de ce îți judeci fratele? Despre clevetirea și osândirea aproapelui din cuvântul și fapta Părinților Pustiei ne oferă prilejul de a arunca o privire mai serioasă asupra uneia dintre cele mai de seamă probleme duhovnicești din viața Bisericii, dar și ale societății contemporane. Arătând de ce osândirea aproapelui este acea neghină, care încolțește mai des decât orice altceva pe ogorul sufletului nostru, autorul Ilias Voulgarakis ne oferă răspunsul și terapia propuse de marii nevoitori ai pustiei în vederea vindecării de aceste patimi, aparent nevinovate, prin care ne facem părtași lucrării demonilor nu doar spre pierzania noastră, ci și a semenului.

Rugăciunea este al doilea din cele patru volume apărute sub genericul Spiritualitatea Răsăritului creștin, tetralogie monumentală care rezumă eforturile de o viață ale părintelui Tomáš Špidlík (1919–2010) în vederea promovării experienței spirituale a Ortodoxiei în lumea contemporană.Situat în prelungirea ultimelor două capitole din Manualul sistematic (vol. I), volumul de față e un amplu tratat consacrat prezentării problematicii ridicate de miezul personal, concret, al vieții spirituale în Răsărit: rugăciunea. Pe baza textelor spirituale patristice și moderne, citate masiv, capitolele volumului înfățișează rugăciunea răsăriteană în toate formele ei: liturgică, contemplativă și mistică, isihastă. Redactate concis și concret, ele oferă atât o indispensabilă sinteză, cât și un util ghid practic — în spiritul faimoasei apoftegme a avvei Evagrie Ponticul: „Dacă ești teologhisitor, te rogi cu adevărat, și dacă te rogi cu adevărat, ești teologhisitor.”

Întreaga sa cugetare este, în esență, o exegeză aparte a Sfintelor Scripturi. Vlădica Nicolae își însușește întru totul descoperirile dumnezeiești, adevărurile biblice, făcându-le conținutul vieții sale, și le tâlcuiește lumii și vremii. Întemeindu-se pe istoriosofia biblică, el luminează „întâmplările istorice din vremea uciderii lui Abel până în zilele noastre,” după cum zice Mitropolitul Amfilohie Radovici. Atunci când abordează adevăruri și concepții nescripturistice despre lume, din nou le cântărește și cercetează prin lumina Evangheliei. Când tâlcuiește cuvintele veșnice, folosește cunoștințele sale enciclopedice și adesea se întemeiază pe tâlcuirile Sfinților Părinți. Metoda care predomină în exegeza sa este cea simbolică. Preot dr. Radovan Bigovici

Sfântul Ioan Maximovici, acest om micuț, adus de spate, cu părul încâlcit și hainele modeste, cu un defect de vorbire și o voce molcomă, odată ajuns arhiereu, a început a umbla adeseori desculț, chiar dacă unii au început să spună despre el că e smintit la minte. Grija de căpătâi a Sfântului Ioan era îndreptată către inima sa adâncă, de aceea a ajuns să-L odihnească pe Hristos cu o asemenea plinătate, încât sălășluirea Duhului Sfânt întru el s-a preschimbat într-o îmbrățișare desăvârșită, dăruită întregii firi omenești. Din această pricină, cei care iubeau Adevărul și cunoșteau puterea rugăciunilor și blândeții dumnezeiești ale Sfântului Ioan, nu se lăsau amăgiți de aparența exterioară, ci, apropiindu-se cu sfială și smerenie, descopereau că, sub firava sa înfățișare, se ascundea un colos de rugăciune și dragoste, un suflet nespus de mărinimos care purta întru el suspinul Duhului Sfânt pentru întreaga zidire.

Romanul-parabolă Sfânta Matrona urmărește des­tinul unor oameni din zilele noastre, care în tumultul durerilor și necazurilor au fost părăsiți de toți. Într-o lume în care nu mai au de la cine să aștepte ajutor și sprijin, rugăciunile către ­Sfânta Matrona din Moscova par să rămână ultima lor nă­dej­de. Evgheni și Sofia, personajele principale, ajung să creadă în Dumnezeu, trecând prin încercări grele, în urma cărora își înțeleg menirea și, totodată, greșelile. Autoarea Irina Ordînskaia împleteşte în ţesătura cărţii și istorisirea biblică despre izbăvirea lui Lot, spre a ne învăța că prin credință putem învinge deznădejdea și întunericul din noi.

Făpturile cugetătoare ale lui Dumnezeu, îngerii și oamenii, nu se opresc niciodată din urcușul lor duhovnicesc, ci sporesc mereu și în chip dinamic în cunoașterea lui Dumnezeu. În „vasul de lut” al trupului său, monahul își lucrează mântuirea ca și cum ar fi un înger pe pământ. Căci, după cum spunea Domnul, „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbește despre veșnica sporire dinamică a îngerilor și a celor mântuiți. Aceștia nu contenesc niciodată să crească de la o plinătate la o altă plinătate și mai mare a harului și a desăvârșirii vieții în Dumnezeu. Duhurile cerești sunt „slugile Sale”, sunt „pară de foc”. Ele sunt pline de Duhul Sfânt și au ca și trăsătură caracteristică iuțimea Sa fulgerătoare, fiind rânduite de Dumnezeu ca să slujească „pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii”. Atunci când ajunge la desăvârșire și la asemănarea cu Dumnezeu, omul devine și el duh, slujind la mântuirea fraților lui și a întregii lumi prin rugăciunea sa de mijlocire pentru întregul Adam. La fel cum Domnul Și-a vădit smerenia absolută luând chip de rob și nu a trăit pentru Sine, tot așa și îngerii și sfinții Lui sunt cu totul lipsiți de egoism și trăiesc doar pentru voia Sa cea mare și desăvârșită. Astfel, în îngeri și în sfinți putem observa o unitate a vieții și a duhului. Singura lor preocupare este slăvirea lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor,

Liniștirea minții nu înseamnă pasivitatea pe care o propovăduiesc religiile orientale. În starea de isihie, mintea omului se desprinde de orice lucru zidit. Ea devine precum fulgerul și se alipește numai de Dumnezeu. Se slobozește de orice alipire, iar duhul este liber să se avânte către cele de sus, tânjind să se unească cu Duhul lui Dumnezeu. Liniștirea minții este înfățișată prin următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El”1. Cei care se îndeletnicesc cu liniștirea minții pot părea leneși în ochii lumii, însă ei poartă înlăuntrul lor mai multă viață decât cel mai activ om de afaceri din lume. Nici chiar activitatea intelectuală a celor mai mari și iluștri profesori nu se poate asemăna cu ardoarea duhului celui ce năzuiește spre Dumnezeu. Pentru ca omul pământesc să „prindă” Duhul lui Dumnezeu, să „înhațe” Împărăția cea nezidită, trebuie să fie neîncetat într-o stare de extremă încordare. Cuviosul Sofronie spunea că până și trupul celui ce se roagă nu se relaxează, ci păstrează aceeași încordare ca și duhul. Chiar dacă boala sau bătrânețea îl țintuiesc la pat, el își ține trupul încordat, pentru ca și duhul să rămână în stare de tensiune. Numai dacă viețuiește în acest chip, va putea pătrunde în locașul minunat și plin de lumină al isihiei minții.

Adam și Eva au născut doi fii, pe Cain și Abel. În Abel a precumpănit harul ce rămăsese în părinții săi și el a urmat calea dreptății și a fricii lui Dumnezeu. În Cain însă s-a învârtoșat puterea căderii celor întâi zidiți. Astfel, Cain s-a sălbăticit ca o fiară și l-a ucis pe fratele său Abel. Din acești doi frați au izvorât două șuvoaie de-a lungul istoriei neamului omenesc: șuvoiul drepților, în cugetul cărora încă mai pâlpâia amintirea luminii harului primului rai și care se sârguiau să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu; și apoi șuvoiul uriașilor, adică al celor în care patimile luaseră proporții colosale și care se înstrăinaseră de legământul lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a pregătit calea în chip prorocesc prin șuvoiul celor drepți. Din când în când, Domnul le-a dat descoperiri și cuvinte de foc, pe care ei le-au făcut cunoscute generației lor, pentru ca să nu piară evlavia de pe pământ. Dumnezeu Își avea privirea ațintită asupra lor, să vadă „de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu”1, de „este cel ce face bine” în chip desăvârșit și unic. Și acel om s-a aflat în persoana Preasfintei Fecioare Maria. Maica Domnului a fost rodul rugăciunii Sfinților și Drepților Ioachim și Ana. Zămislirea ei nu a fost fără de sămânță, însă a fost fără patimă, din sămânța neprihănită a lui Ioachim2. Fecioara Maria a fost plină de har din clipa nașterii sale, căci a însumat în persoana ei sfințenia tuturor generațiilor de până la ea. De la o vârstă fragedă a fost afierosită Domnului la Templu, unde a dus o viață isihastă, petrecând în rugăciune și în cercetarea Scripturilor.

Cuprins: Partea întâi - Viața și învățătura Starețului Siluan Partea a doua - Scrierile Starețului Siluan "Cartea de fata, prin cuprinsul sau, este destinata unui cerc restrans de oameni, ale caror nazuinte se pleaca staruitor asupra nevointei crestine: drept aceea, grija de capetenie va fi nu arta literara, ci un cat mai adevarat «portret duhovnicesc» al Staretului. Intreaga mea grija in legatura cu dansul se marginea la chipul sau duhovnicesc, singurul meu tel fiind propria-mi «zidire». Niciodata nu m'am gandit a-i scrie biografia, si drept aceea multe din cele ce in chip firesc ar fi interesat pe un biograf mi-au ramas necunoscute. Despre multe sant nevoit sa tac, deoarece sant legate de oameni inca in viata. Voi infatisa aci doar un numar redus de intamplari din viata Staretului, povestite de dansul cu felurite prilejuri in vremea deselor noastre convorbiri sau auzite de mine de la alti nevoitori din Sfantul Munte, prieteni de-ai Staretului. Presupun ca putinatatea marturiilor privind viata sa din afara nu va constitui vreun neajuns esential al trudei noastre. As fi deplin multumit daca mi s'ar da, fie si in parte, a-mi implini o sarcina mai insemnata, si anume, a contura chipul duhovnicesc al Staretului pentru cei ce nu au avut fericirea nemijlocitei, viei partasii cu dansul. Pe cat imi este cu putinta a judeca, si in masura in care mi-a fost dat sa intalnesc oameni, acesta a fost singurul om nepatimas ce mi s'a dat a intalni in calea vietii mele. Acum, ca nu mai este printre noi, el imi apare cumva ca un neobisnuit urias al duhului." Sfântul Sofronie Saharov

El a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era o dimineață de iarnă foarte însorită. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo patru ani. Și mi-a spus: „Bună dimineața, Dumitraș, ce faci? Eu sunt tata mare”. Zic: „Nu, tata mare este aici în fotografiile acestea!”. Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân... Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegație” - fiindcă asta era, știam că el era în delegație și era o delegație care ținea ceva timp. Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, și nu am nicio problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost așa. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic. Dumitru Horia Ionescu

Asculta cu atentie! Dumnezeu iti vorbeste. Si e foarte posibil ca El sa-ti fi vorbit dintotdeauna. Neale Donald Walsch, autorul seriei revelatoare Conversatii cu Dumnezeu, te invita sa experimentezi intelepciunea lui Dumnezeu, in toate formele in care aceasta se manifesta, inclusiv prin imagini, idei, metafore, trairi si evenimente care iti pot schimba viata.

,,Dacă știința se opune religei, nu este din cauza a ceva din ceea ce conțin fie premisele, fie concluziile marilor teorii științifice. Acestea nu menționează nici un cuvînt despre Dumnezeu. Nu vorbesc despre vreo credință în afară de cea pe care ele însele o cer. Nu impun nici un ritual în afara ritualurilor obișnuite ale vieții academice, iar acestea nu implică nimic mai mult decît adorarea a ceea ce este adorat la scară largă. Afirmațiile încrezătoare ale oamenilor de știință care susțin că, în intimitatea camerei lor, au demonstrat că Dumnezeu nu există nu au nimic de-a face cu știința, și chiar mai puțin cu existența lui Dumnezeu.” David Berlinski

„Dupa accident, unii semeni mi‑au spus: Ce fel de pacate ascunse ai de a venit mania lui Dumnezeu peste tine? Daca nu ai venit la Dumnezeu cu maini si cu picioare, Dumnezeu te aduce asa. Deseori mi se invoca parabola unei oi care avea obiceiul de a parasi turma. Pentru a nu mai fi nevoit sa o caute ca sa nu o manance fiarele salbatice, pastorul i‑a frant piciorul. Cum o sa te descurci? Cum o sa mergi? Cum va fi viitorul tau? În urma cu cativa ani am escaladat Machu Picchu, am mers pe faimosul drum al matasii, am sarit cu parasuta in Chicago. Montez gresie si faianta, fara picioare ma catar pe schela. Toate lucrurile ii sunt cu putinta celui care crede.“ Costel Pirnau

Autorul intitulează acest volum „O biografie culturală” fiindcă a dorit să ilustreze profilul intelectual și orizontul cultural larg al marelui ierarh. Pornind de la această intenționalitate asumată și recunoscută încă în debutul volumului, materialele incluse ni-l relevă pe Andrei Șaguna drept un ctitor de instituții culturale care au asigurat românilor din Transilvania nu doar supraviețuirea identitară, ci și progresul cultural și chiar material al națiunii. Cartea acoperă o paletă mult mai largă de aspecte care învederează relațiile personale ale lui Andrei Șaguna cu împăratul Franz Joseph, cu alți politicieni de prim rang de la Viena, legături care i-au și asigurat ierahului sibian succesul în inițiativele culturale, ecleziastice și politico-naționale vizând propășirea poporului român. Toate studiile evidențiază o documentare solidă care include surse inedite, dar și edite, precum şi o bibliografie națională și internațională adusă la zi. Remarcăm talentul narativ al autorului, care trădează un spirit elevat, un intelectual cu reale aptitudini literare, atent la tot ce îl înconjură și-i marchează existența cotidiană, dar și preocupat să îmbrace realitatea istorică într-o formă atractivă și captivantă deopotrivă pentru istorici și publicul larg. Îi asigur pe toți că vor găsi suficiente pagini valoroase care să le completeze informațiile despre o epocă și o personalitate cu totul aparte în istoria secolului al XIX-lea.

Aceasta carte cuprinde o selectie atenta din cele mai cunoscute intamplari din Biblie, transpuse intr-un limbaj simplu, adaptat la intelegerea celor mici, precum si ilustratii color care vor face deliciul micilor cititori.

,,Teologul elvetian Hans Kung pledeaza [...] pentru o impacare intre rationalitate si credinta crestina. Oamenilor de stiinta le recomanda, in ce priveste "ultimele intrebari", sa-l ia in consideratie, cel putin ca ipoteza, pe Dumnezeu. Pe teologi ii indeamna sa nu ignore rezultatele recente ale cercetarilor stiintifice. De ce exista in genere ceva si nu exista nimic? Ce a fost inainte de inceputul timpului? Cum a aparut viata, cand a aparut omul? Pentru a raspunde la astfel de intrebari fundamentale se straduiesc deopotriva oameni de stiinta, teologi si filosofi. De aceea, Hans Kung intreprinde in cartea sa Inceputul tuturor lucrurilor numeroase excursii la granita cunoasterii umane, sustinand cauza unei noi comuniuni intre stiinta si teologie, in ciuda perspectivelor lor diferite." Thomas Kroll

Spiritul e nemuritor, el este etern; el este așa tocmai fiindcă el este infinit, fiindcă nu este acea infinitate a spațiului, acea înălțime de cinci picioare, două picioare lățime și densitate a corpurilor, nu este Acum al timpului, cunoașterea nu este-n el de țânțari făr’ de număr, iar voința lui, libertatea lui nu-i o mulțime nesfârșită de rezistențe, nici de scopuri și activități, orice rezistențe și obstacole-ar întâmpina. Infinitatea spiritului este propria-i Ființă-în-sine, abstractă ființă în sine pură, iar asta-i cugetarea sa, iar această cugetare abstractă este infinitatea reală, actuală, iar ființa sa în sine concretă este că această cugetare este spirit.

,,Din proiectul postum al lucrării intitulate Constantele filosofice ale fiinţei, numai patru capitole pot fi identificate ca inedite. Alte patru sunt rezultatul unor studii care, vreme de mai bine de un deceniu, au fost asiduu prelucrate şi adaptate pentru a căpăta vocaţie unitară. Din chiar voinţa autorului, ultimele două (capitolele IX şi X), redactate şi acestea cu o eleganţă a stilului deloc infatuată, însă cu atât mai remarcabilă, au fost destinate unui volum aparte care, în viitorul improbabil, ar fi urmat să poarte titlul Ateismul, greu de susținut. Astfel, la încununarea întregii opere, istoricul gândirii medievale face proba, dacă mai era nevoie, a unui elan doctrinal menit să fixeze identitatea spirituală a ilustrului autor." Cristina SĂVOIU

Într-o suită de reflecții articulate în jurul marilor curente filosofice, istorico-religioase și socioculturale care au modelat civilizația creștină, începând din secolul al IV-lea și până în zilele noastre, Chantal Delsol cercetează, cu o remarcabilă luciditate, cauzele destrămării Creștinătății, precum și consecințele acestui fenomen asupra celor două domenii fondatoare ale existenței umane: morala și ontologia. Sub asaltul modernității, al ideilor raționaliste din Epoca Luminilor și al mișcării nihiliste din a doua jumătate a secolului trecut, Creștinătatea devine simbolul cetății asediate, manifestând, deopotrivă, încercări de reconciliere cu societatea actuală, dar și atitudini retractile, în spiritul conservării propriilor principii fundamentale. Răsturnarea vechilor ierarhii morale, criza profundă a conștiinței, mutațiile ireversibile ale paradigmei de gândire, metamorfoza valorilor și a normelor ce jalonau relația dintre Biserică și Stat – toate acestea constituie, neîndoios, semnele inversiunii normative a noului timp. Deși umanitatea se înclină adesea în fața cântecului de sirenă al utopiilor și al falselor speranțe, conștiința sacrului se reanimă necontenit, sub forma unei noi spiritualități.

Într-un delicat florilegiu de ,,Anamneze", amintind de timbrul cald și inepuizabila expresivitate a marilor povestitori ai literaturii artistice, Preasfințitul Părinte Timotei Aioanei ne propune o suită de autentice modele de trăire duhovnicească, în mijlocul cărora se regăsește portretul luminos al Mitropolitului Bartolomeu Anania. Pe firul unui jurnal atipic, profilul acestui mare cărturar și slujitor al Bisericii reflectă, deopotrivă, chipul blând al părintelui spiritual, pentru care cuvântul întemeietor, scris sau rostit, reprezintă o formă de comuniune sufletească.

Într-o lume care pare că și-a pierdut orice speranță, chiar și creștinii – acești „profesioniști ai speranței” – traversează timpuri grele, de criză profundă. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie să reluăm lecția profetului Ieremia, privind disperarea în față, scrutând inima nopții. Vom descoperi astfel că adevărata speranță nu are de-a face cu optimismul, ci ne cere curajul de a renunța la iluzii și la falsele speranțe. De-a lungul acestei experiențe dureroase, doar cuvintele lui Dumnezeu – „Voi fi cu tine” – oferă temelia de nezdruncinat pe care putem să ne reclădim speranța. Pentru că speranța creștinilor are un singur lucru de oferit: viața veșnică. O viață care nu începe după moarte, ci care începe acum. Este un alt mod de a trăi, de a ne trăi moartea, de a ne muri viața. Fără îndoială, faptul de a renaște nu a fost niciodată expus atât de clar, dar și de tulburător ca în această carte.

Fie ca esti pasionat de mitologie si basmele populare, esti antreprenor care cauta o sursa de motivatie si inspiratie in povesti, sau esti fan Harry Potter, Lord of the Rings, Star Wars sau Game of Thrones, cartea Eroul cu o mie de chipuri te va inspira in calatoria personala si iti va oferi indrumare pentru in calatoria interioara a transformarii. Prezentand subiecte precum visele, mitul renasterii si multe alte provocari din calatoria eroului, Campbell analizeaza omenirea dintr-o perspectiva mitologica si simbolica, subliniind felul in care povestile din intreaga lume sunt de fapt o singura poveste: povestea noastra, a fiecaruia dintre noi.

Cu o prefață de George H. Williams

Poate că nici un cuvânt nu a stârnit atâta teamă, tulburare, pasiune și, din nefericire, nici un alt cuvânt nu a înălțat ruguri sau eșafoduri precum controversatul termen de „erezie“. La origine, erezia (în grecește haíresis) denumea o alegere rațională și pe deplin liberă – de aici și înțelesul de „școală filozofică, facțiune“. Chiar comunitatea primilor „creștini“ (evreii care credeau că Isus este Mesia și/sau Fiul lui Dumnezeu) era numită haíresis.

Dar cum s-a ajuns de la acest sens inițial, neutru și oarecum inocent, la acela de sectă diabolică, de conclav subversiv al unor oameni care răstălmăcesc credința adevărată, mânjind-o cu răutatea și fărădelegile lor vrednice de chinuri și de moarte? Dincolo de excesele instrumentalizării politice a ereziei, chiar există o credință originară, corectă, dreaptă și eternă, sau este vorba despre o alegere arbitrară din noianul de credințe ale creștinismului primitiv? Eruditul Harold O.J. Brown, specialist în istoria biblică și a Bisericii, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări dintr-o perspectivă teologică ecumenică, invitându-ne la o călătorie prin toate marile „erezii“ care au zguduit Biserica creștină, de la origini până în prezent.

Filozoful Daniel C. Dennett supune fenomenul religios unei analize cu adevărat ştiinţifice şi multidisciplinare, ţinând seama de imensa complexitate a aspectelor lui antropologice, psihologice, sociale şi istorice, și abordează frontal atât problema originilor, cât şi a semnificațiilor sale în lumea de azi. Ruperea vrăjii pornește de la convingerea autorului că, prin rolul pe care religia continuă să-l joace în conflictele sociale şi politice, ca şi în căutarea de către miliarde de oameni a sensului propriei vieţi, ea este „mult prea importantă pentru a ne putea permite s-o ignorăm“.

„Vraja“ din titlu este atât tabuul care planează asupra examinării obiective a religiei, cât și religia însăşi. Daniel Dennett își duce demersul la bun sfârşit cu un ireproşabil tact şi respect pentru adevăr.

„Surprinzător de precaut, Dennett este conştient de limitele cunoaşterii noastre actuale şi este interesat mai ales să dezvolte un plan de cercetare. Discutând ipotezele particulare cu privire la anumite religii, el se dovedește a nu fi câtuşi de puțin dogmatic.“ — American Scientist

„…Religia este naturală în sensul că nu este supranaturală, că este un fenomen uman alcătuit din evenimente, organisme, obiecte, structuri, tipare etc. care sunt supuse legilor fizicii sau biologiei și care astfel nu presupun nici un miracol… Exact asta vreau să spun. Să se observe că nu este negată existența lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu inteligent, conștient și viu care ne-a creat și care ne iubește pe noi toți – și totuși religia în sine, ca set complex de fenomene, rămâne un fenomen complet natural.“ — DANIEL C. DENNETT

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)

Dimensiune fundamentală a existenței omului, sacrul se infuzează în lume prin misterul său greu de elucidat cu instrumentele rațiunii și ale disciplinelor tradiționale. Nu întâmplător, astăzi, antropologia religioasă, hermeneutica biblică, fenomenologia și istoria religiilor, dar și o serie de științe din arealul psihanalizei ori al sociologiei diacronice acordă o deosebită importanță orizontului hierofanic în care Cerul și pământul, spiritul și materia se întrepătrund în lumina mirabilă a revelației.

Prezenta traducere a Psaltirii a fost facuta cu gandul de a pune la indemana seminaristilor, a sufletelor consfintite, ca si a tuturor credinciosilor dornici sa-si adanceasca necontenit cunostintele biblice o versiune cat mai apropiata de sensul genuin al originalului ebraic.

Omul s-a luptat dintotdeauna cu problema gasirii unui sens in istorie. Nu este surprinzator faptul ca, in calitate de crestin, Hans Urs von Balthasar gaseste sensul istoriei in Cristos, centrul si Domnul ei. Ceea ce ne poate surprinde si stimula este maiestria teologica cu care Balthasar urmareste efectele Domniei lui Cristos asupra istoriei si vietii de zi cu zi a crestinului. In aceasta carte avem una dintre sursele indispensabile pentru intelegerea sistemului cristocentric al lui Balthasar si tot aici gasim elaborarea afirmatiei ca Isus Cristos este "insasi Ideea concretizata, personala si istorica: universale concretum et personale" - ceea ce inseamna ca Isus Cristos este universal valabil aici si acum, indiferent de epoca. Caracteristic lui Balthasar, cartea inspira spiritual, la fel de mult cum informeaza teologic. Von Balthasar ii urmeaza pe Sfintii Parinti in abordarea teologiei prin prisma dramei istoriei si il prezinta pe Isus Cristos ca fiind norma dupa care trebuie interpretata intreaga istorie, atat istoria seculara, cat si istoria mantuirii. Astfel, cautand sa devenim una cu El, propria noastra istorie devine plina de sens si dobandeste un scop.

Doar un foarte mic numar de initiati l-au citit si-l cunosc pe Grigorie de Nyssa, pastrand insa cu strasnicie secretul doar pentru ei. Abia daca putem numara pe degete cateva studii despre el, destul de austere, aparute mai intai in Germania si cateva referiri despre el, raspandite ici si colo prin diferite articole, precum si o traducere a "Marelui Cuvant Catehetic", aparuta in limba franceza. Din punct de vedere critic, textul lucrarilor lui este cel mai neglijat din intreaga perioada patristica. Cine ar banui indaratul acestei aparente intristatoare, existenta celui mai profund filosof grec din epoca crestina, a unui mistic si poet incomparabil? Sfantul Maxim Marturisitorul insa il numea dascal ecumenic, iar Conciliul al II-lea din Niceea ii va confirma titlul de Parinte al Parintilor.