Religie & Spiritualitate

Viața este grea, iar pe parcursul ei întâlnim tot felul de capcane. Nicăieri nu găsim o cronică mai copleșitoare a vremurilor de restriște decât în ​​Biblia însăși. Vechiul Testament este o lungă cronică a dezamăgirilor și dezastrelor care au venit asupra poporului Israel, strămoșii noștri în credință. Prin urmare, iată adevărata poveste...

Cel mai bine vândut autor catolic și un remarcabil teolog contemporan, dr. Scott Hahn ne ajută să găsim calea în această nouă carte, invitându-ne la 30 de minute de reflecție în fiecare zi, însoțiți de pasaje biblice esențiale și călăuziți de marii sfinți ai Bisericii.

Dr. Scott Hahn este cel mai cunoscut autor catolic american cu peste patruzeci de titluri de carte, incluzând Cina mielului și Argumente pentru credință. Profesorul Hahn deține Catedra „Fr. Michael Scanlan” de teologie biblică și noua evanghelizare de la Universitatea Franciscană din Steubenville, unde predă din 1990. Ca fondator și președinte al Centrului de teologie biblică „Sf. Pavel”, este redactor-șef al Editurii Emmaus Road. De asemenea, este McEssy Distinguished Visiting Professor de teologie biblică la Seminarul Mundelein.

Dr. Hahn are șase copii și treisprezece nepoți. Locuiește în Steubenville, Ohio.

Intrand in posesia acestui volum, ne punem intrebarea: „Inca o carte despre Gita? Chiar avem nevoie de atat de multe?” - Rev. Dada J. P. Vaswani ne raspunde pe loc: „Avem nevoie de inca si mai multe!”. 
Gita, asa cum o descrie Sadhu Vaswani, este Biblia Umanitatii, Scriptura Universala, ea nu este menita doar pentru savanti si filosofi, ci si pentru noi, muritorii de rand. Scopul lui Dada, de a ne oferi Gita pe intelesul tuturor, este acela de a o face mai accesibila, mai clara, pentru toti. 
In acest sens, Rev. Dada ne ofera rezumate succinte din fiecare capitol, adaugand comentariile sale, dar si exercitii ce ne pot conduce sa reflectam singuri, sa facem alegerile potrivite in viata personala. 
Lecturarea acestei carti va fi doar inceputul, deoarece veti ramane surprinsi atunci cand veti incepe sa aplicati ritualurile Gitei, traind astfel invataturile Domnului, in faptele vietii de zi cu zi. 
Sub indrumarea lui Rev. Dada, veti descoperi Gita ca pe un manual de intelepciune practica, menit sa ne ghideze prin calatoria vietii!

„Amenințarea tuturor lucrurile vii prin activitatea omului, despre care astăzi se vorbește pretutindeni, a dat o nouă urgență tematizării temei creației. În mod paradoxal, se poate însă constata că, în același timp, mesajul despre creație este aproape cu desăvârșire absent din cateheză, din predicare și chiar din teologie.” Astfel, în cadrul a patru omilii pe marginea relatărilor biblice despre creație și a unei prelegeri despre consecințele credinței în creație, Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea), își propune în această carte să aducă din nou, în conștiința contemporanilor, această temă fundamentală și „să ofere o încurajare pentru dezvoltarea acestui subiect în cadrul proclamării mesajului creștin și a teologiei.”

Confruntând în permanență ideea creștină despre creație cu marile idei științifice și filosofice care au adus în discuție această temă, Joseph Ratzinger reușește, în același timp, să aducă la lumină atât pericolele implicate în viziunile despre lume care resping ideea creației, cât și semnificația și consecințelele mesajului creștin despre creație și despre locul omului în lume.

Creația își atinge sensul, și omul devine desăvârșit, adică răscumpărat, doar atunci când creația și răscumpărarea sunt gândite împreună, iar credința este trăită în totalitatea ei.

Joseph Ratzinger

Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea ne oferă niște meditații profunde cu privire la ceea ce ar trebui să fie viața noastră întru Cristos trăită în acord cu marile sărbători ale anului liturgic. Astfel, acestă carte cuprinde gânduri despre probleme de maximă actualitate, precum cele ale păcii, sărăciei, nefericirii, alienării, dar și despre ce înseamnă respectul față de mediu, cum ar trebui să arate un bun conducător sau cum să dăm sens timpului nostru – toate acestea văzute din perspectiva semnificației sărbătorilor creștine. Prin aceasta el ne oferă un adevărat ghid de orientare spirituală în lumea de astăzi.

„Sărbătorile creștine sunt atât de indispensabile vieții noastre deoarece ele nu reprezintă numai un prilej de timp liber. Prin ele putem să întâlnim, atunci când deschidem ochii, ceea ce este total în afara experienței comune, pe Cel absolut Altul, respectiv rădăcinile istoriei noastre, experiențele fondatoare ale umanității, iar de-a lungul lor putem experimenta iubirea eternă, care este adevărata sărbătoare a omului.” Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea.

Benedict al XVI-lea (n. 16 aprilie 1927, Marktl am Inn, Bavaria), a fost papă al Bisericii Catolice, ales la 19 aprilie 2005 în urma Conclavului din 2005, ca succesor al papei Ioan Paul al II-lea. În același timp, a deținut funcția de episcop al Romei și suveran al statului Vatican. Este al 265-lea papă în istoria Bisericii Romano-Catolice și primul papă german după 482 de ani. Înaintea alegerii sale ca papă, cardinalul Ratzinger a fost decan al colegiului cardinalilor, prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și președinte al Comisiei pontificale teologice internaționale. După anunțul retragerii, făcut pe 11 februarie 2013, a renunțat la funcție în data de 28 februarie 2013. Noul său titlu este acela de „papă emerit”.

Am scris aceste gînduri, adunate sub semnul unei uși deschise, în diferite stări: bucurie, supărare, admirație, ambiție, de drag sau respect. Chiar și din revoltă. Acasă, pe drumuri, în cer și pe pămînt, fără a avea un punct stabil sau o masă de lucru preferată, gîndurile mele au exprimat stările de moment -- și unele se pot traduce prin întrebări, iar altele prin răspunsuri.

Pregatirea acestei carti a durat multi ani de zile, pentru ca, netrecand prin experenta divortului, mi-a fost si imi este greu sa inteleg pe deplin acest subiect. (Este ca si cum un mirean ar vorbi despre monahism sau un calugar despre intemeierea unei familii, fara sa aiba o experienta directa.)
Pe masura ce scriam, constatam ca problema este mult mai ampla decat mi-am imaginat. Nu ma asteptam ca atat de multe familii sa se confrunte cu tensiuni care pot degenera in divort.

Daca veti deschide aceasta carte si va veti uita la cuprinsul ei, cred ca veti gasi articole care va intereseaza. Pentru ca acest volum a fost scris si rescris si umbunatatit tocmai in urma feed-back-ului primit de-a lungul unor ani intregi de la cititorii diferitelor variante ale manuscrisului electronic...

Danian Vasile

Un roman despre viața cuvioasei Parascheva, o mare nevoitoare a perioadei bizantine, cunoscută drept „Sfânta Balcanilor”.

Cum poate ajunge un suflet la Dumnezeu? Până unde poate merge călătoria sa și unde se va opri, după ce va învinge orice opreliște care amână întâlnirea cu El, adăparea din dragostea – ce ostoire nu cunoaște – a lui Dumnezeu?
Călătoria tinerei Parascheva spre Dumnezeu începe în locurile natale, cărora le urmează Țarigradul și pelerinajul la Locurile Sfinte, unde nevoința pustnicească, sub călăuzirea lui Ioan Bo­te­­zătorul și a Mariei Egipteanca, a preschimbat‑o pe Parascheva (Petkana, Sfânta Vineri) într‑una dintre cele mai iubite sfinte panortodoxe, pentru ca apoi și sfintele sale moaște să devină loc de pelerinaj de o importanță covârșitoare pentru evoluția istorică a Balcanilor, fie că amintim de Târnovo sau Belgrad, fie că ne gândim la Țarigrad sau la Iașii Moldovei.

* * *

„Mi se părea că râul Iordanului trece prin mine. Că spală mâlul adunat în sufletul meu. Că mă spală pe dinăuntru. Şi că, odată ieşită din râu, nu voi mai fi aceeaşi. Iar când în mână mi‑a ajuns pietricica, rotundă şi albastră ca o bucăţică ruptă din cer, am fost sigură că El mi‑a trimis‑o. M‑am uitat în sus, deasupra mea, spre El, să‑I mulţumesc, aşa cum și El se va fi uitat spre a vedea calea Tatălui. Am început să plâng mişcată de atâta dragoste şi am simţit cum inima mi se umple de pace.”

Originând din dinamica liturgică și sintaxa scripturistică, lucrarea aceasta vine din zona mărturisirii apologetice, din vitalitatea și validarea unor foi de parcurs ale unei curse de apărare prin Cuvânt a demnității Ortodoxiei, cum o definea însuși autorul, cu altă ocazie. Sunt pagini-îndemn construite în jurul unui demers de tâlcuire a textelor Apostolelor duminicilor de peste an, meditații apărute pe parcursul anului 2016 în saptămânalul local Sibiu 100%. Intervenții scurte, circumscrise spațiului alocat (2.500 de semne, în adecvare a tehnicii editoriale), însă care poartă în ele indicatorii previzionari ai conștiinței și proprietății termenilor de certitudine ai Bisericii.

Romeo Petrașciuc

Pe la începutul anilor ’80, cînd am avut șansa și bucuria de a-l cunoaște pe Petre Țuțea, cei care vedeau de el cu precădere erau Marcel Petrișor, Ion Coja și Aurel-Dragoș Munteanu (Dumnezeu să-l odihnească). Îl frecventau și alții, dar fără să se implice în aceeași măsură în viața și nevoile lui curente. Deja octogenar, bătrînul era pe cît de spectaculos, pe atît de dificil: neputințele și hachițele bătrîneții se făceau tot mai simțite, iar a-i sta în preajmă nu mai era doar un privilegiu intelectual, ci o adevărată cruce a smereniei și a răbdării. Mai tîrziu au pus umărul la această nobilă corvoadă – cooptați de profesorul Ion Coja (altminteri un personaj destul de controversat, dar sincer dedicat lui Țuțea și ideii naționale) – tinerii din grupul lui Marian Munteanu. Abia după 1989 i-a stat alături (probabil în perioada cea mai dificilă), timp de vreo jumătate de an, încă și mai tînărul Radu Preda.
Profesorul, scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor (n. 1930) a fost însă, mai tot timpul, „vioara întîi” în această veghe asistențială. Îl cunoștea pe „nea Petrache” încă din tinerețe, au trecut amîndoi prin temnițele comuniste [1] și i-a rămas aproape pînă la punerea în mormînt (decembrie 1991, nu mult după ce împlinise 89 de ani [2]). Prin el l-am cunoscut și eu pe Țuțea, pe care l-am întîlnit de fiecare dată fie în garsoniera din Șipotul Fîntînilor, fie în primitoarea casă a soților Dana și Marcel Petrișor din Intrarea Știrbei Vodă.
Așadar, ții în mînă, cititorule, o carte scrisă de unul dintre oamenii care i-au fost cei mai apropiați și care i-a vegheat cu răbdătoare iubire ultimii ani de viață. După Jurnalul cu Petre Țuțea al teologului Radu Preda, cartea de față – cu textul lui Marcel Petrișor și cu trei texte ale lui Petre Țuțea însuși – este cea mai vie și mai autentică evocare a „țăranului imperial” care a murit „chiriaș la stat” în garsoniera „paideică” din coasta Cișmigiului [3]…

***

Mai mult, mai puțin sau deloc înțeles, pe Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al românilor”, cum i-au spus unii, sau acest „ţăran imperial”, cum i-au spus alţii, lumea românească postcomunistă îl mai păstrează în memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate că el şi părintele Stăniloae – amîndoi trecuţi prin temniţe, în calea lor spre Rai – au fost, aici acasă, ultimii mari interbelici în viaţă. Dar marele teolog era în primul rînd om de condei, nespectaculos în agora, pe cînd Petre Ţuţea a fost prin excelenţă un geniu al oralităţii, un om-spectacol, care-i fascina chiar şi pe cei care nu înţelegeau mai nimic din ce spunea („Nu pricep, dar e grozav!” – ar fi exclamat, în închisoare, un ţăran care se înghesuia să-i asculte peroraţiile).
Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrînul Tertullian, nişte „patriarhi ai ereticilor” [4]. Ei dizolvaseră cîndva Olimpul, iar acum stau să dizolve şi Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor „autonom”, zeilor/Zeului, relativizează adevărurile de credinţă, prefac în viciu nevoia întrebării. Paradigmei Căutătorului (filosoful, ca şi omul de ştiinţă – care, zicea el, nu-i decît „filosoful căzut în empirie”) îi opunea cu ostentaţie paradigma Misticului (omul religios, întruchipat suprem în omul creştin – cruciatul Adevărului revelat).
Creştinismul, „nebunia Crucii”, sfidează biata noastră raţiune autonomă, logica noastră formală, pragmatismul nostru empiric. Dar ce e, pînă la urmă, creştinismul, domnule Ţuţea? Păi uite, îţi răspund cu Chesterton: să crezi ceea ce nu este de crezut, să nădăjduieşti ceea ce nu este de nădăjduit, să iubeşti ceea ce nu este de iubit! „Rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov”, zicea Nae Ionescu, dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea.
Vindecat repede de stîngismele primei tinereţi [5], Petre Ţuţea şi-a asumat crucea şi a trecut cu ea prin toate bolgiile veacului. Crucii şi Neamului le era recunoscător că îi făcuseră onoarea să sufere pentru ele în temniţele comuniste [6]. Între Dumnezeu şi Neamul meu... [7]
Dar neamul acesta îl binemerită, oare, pe cît l-a fost el iubit? E posteritatea lui Petre Ţuţea vie, cuviincioasă, creatoare? Cînd să-l îngroape în cimitirul satului natal, au constatat că sicriul era mai mic decît trupul neînsufleţit, iar groapa era mai mică decît sicriul! Cînd să fie sărbătorit la centenarul naşterii, în octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul… nu era gata [8]!
Cartea de față – cu care autorul își împlinește o datorie de suflet – încearcă să netezească, fără lungimi și fără ditirambi, calea unei posterități mai bune, pe care Petre Țuțea, „sacerdotul fără parohie”, o merită cu prisosință – și care ne obligă pe toți cei care l-am cunoscut.

Răzvan CODRESCU

[1] Petre Țuțea a fost închis între 1948 și 1953, apoi între 1956 și 1964. Marcel Petrișor a fost închis din 1952 pînă în 1964 (cu o întrerupere de doar cîteva luni, din primăvara în toamna lui 1956).
[2] Nu i-a fost dat să se îngroape la Blaj, cum pretinsese la un moment dat că și-ar fi dorit, „ca să pun de acord rasa cu religia”, ci la Boteni, în satul natal (unde i-au ridicat în urmă și o statuie, care... nu seamănă deloc cu el).
[3] A sperat pînă la moarte ca Emil Cioran (pe care-l ţinea de prieten apropiat, chiar dacă-l ştia „certat cu Sfîntul Apostol Pavel”) să-l ajute cu garsoniera de lîngă Cişmigiu în care şi-a petrecut ultimele decenii de viaţă, dar pînă la urmă i-a fost dat să moară „chiriaş la stat”. Moşia lui spirituală a fost însă mai presus de vremuri, iar pe ea a fost şi rămîne de-a pururi stăpîn...
[4] A se vedea, în „Anexele” acestui volum, textul intitulat „Despre filosofi și filosofie”.
[5] Cînd trecuse chiar printr-o fază marxistă, cot la cot cu Petre Pandrea (cel rămas pînă la capăt, chiar şi în timpul experienţei penitenciare, „tovarăşul de drum” al comuniştilor). Mai tîrziu se acoperea cu celebra formulă: „Cine nu-i comunist pînă la 30 de ani, ăla nu are inimă; cine-i comunist după 30 de ani, ăla nu are minte”.
[6] Mai ales la Aiud.
[7] Este şi titlul celei mai populare cărţi apărute sub semnătura lui Petre Ţuţea după decembrie ’89 (culegere eteroclită de interviuri şi eseuri, îngrijită de Gabriel Klimowicz şi prefaţată de Marian Munteanu, co-editată de Fundaţia Anastasia şi Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992).
[8] Iar cînd a fost în sfîrşit gata, mai toată lumea a căzut de acord că mai bine n-ar fi fost gata niciodată!

Nebunia pentru Hristos rămâne una dintre cele mai grele și mai mărețe ne­voin­țe ale evlaviei ortodoxe, pe care, din iubire de Dumnezeu și de oameni, au luat‑o asupra lor unii dintre creștinii cei mai râvnitori. Nebunia pentru Hristos este o nevoință creștinească pe cât de rară, pe atât de anevoioasă și de înaltă, la care sunt chemați de Domnul Dumnezeu numai bărbați și femei dintre cei mai aleși, puternici cu trupul și cu sufletul.
Părintele Teofilact Avdeev și iero­schi­mo­na­hul Sera­fim sunt doi dintre acești apropiați ai Împără­ți­ei lui Dumnezeu, în ale căror cuvinte și fapte cău­tă­to­rului de cele nepământești i se descoperă din plin strălucirea cea mai presus de minte a vieții harice.
Călătoria lor duhovnicească pe acest pământ ne este zugrăvită în culori vii prin condeiul ves­titului Serghei Nilus, ucenicul de o viață al Stareți­lor Optinei și pictorul neobosit al priveliștilor sfințeniei.

Într‑un colţ de rai din împrejurimile Kievului – numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu – s‑a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX‑lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă l‑a canonizat în anul 2011, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul.
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria Ortodoxiei trăite și despre grija pentru suflet – „lucrul cel nemuritor”, cea mai mare avuție a noastră.

Medicina Isihastă prezentată de părintele Ghelasie de la Frăsinei are caracteristicile unei tratări cuprinzătoate a problemelor omului contemporan în varietatea planurilor lor de manifestare. Putem astfel vedea un demers terapeutic de refacere a memorialului comunicîrii cu Dumnezeu prin alipirea la Trupul lui hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii şi dialogul viu cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii (sacroterapia) în împletire cu un demers de tămăduire a puterilor sufletului afectate de patimi şi de cultivarea virtuţiilor (psihoterapie) un demers de recuparare prin dinamismul mişcărilor fizice a energiilor blocate (mobiloterapia) şi un demers de regândire a hranei din perspectivă iconică (dietoterapia) în care primează aspectul comunicărilor între memorialuri vii cu finalitatea asumării de către om a naturii spre a o duce ca dar şi a o asimila euharistic în taina Împărăţiei lui Dumnezeu.

Fundamentala carte a cunoscuților psihologi ortodocşi din Sankt-Petersburg – specialiști cu vastă experiență profesională și totodată profund atașați de experiența creștinismului ortodox – se impune prin coerenţa, precizia şi deplinătatea expunerii, comparând şi îmbinând acolo unde este cazul, într-o manieră caracteristică, acumulările ştiinţei psihologice şi multimilenara experienţă, încuviinţată şi însuflată de Dumnezeu, a asceticii ortodoxe.
Atât pentru specialiştii care doresc să-şi pună cunoştinţele şi talentul în slujba vindecării şi mântuirii sufletelor, cât şi pentru toţi cei ce vor să obţină o perspectivă cât mai completă asupra problemelor sufleteşti, perspectivă care să întrunească tot ce este mai bun din tradiţie şi din modernitate, cartea de faţă reprezintă o lucrare de referinţă în domeniul de tot mai mare interes al psihologiei şi psihoterapiei ortodoxe.

"Revistei Lumea Credinţei i se datoreaza, în buna măsură, cartea de faţă, care strânge rezultate ale pelerinajelor şi investigaţiile "reporterului" Razvan Bucuroiu la locuri din Muntenia şi Dobrogea (teritoriu care compune una din Mitropoliile române, sediu şi al Patriarhiei). Presiunile sunt adesea mari, căci trebuie să te întorci cu reportajul la redacţie la timp, pentru a nu periclita apariţia punctuala a numarului respectiv. Ca atare, Razvan Bucuroiu este în destule cazuri pelerin numai de o zi, cum singur se defineşte. Dar deschiderea lui, cultura bisericeasca, acuitatea observaţiei fac ca lucrurile să se împlineasca frumos şi cele esenţiale sa ajungă a fi puse în pagină. Căci autorul nostru reuşeşte să intre rapid în duhul locului. Are totdeauna o relaţie personala, simpatetică şi empatică cu acesta. Dacă nu ar fi fost concepute şi scrise ca reportaje pentru revista Lumea Credinţei, textele cuprinse în aceasta carte ar putea fi încadrate foarte bine şi la ceea ce numim îndeobşte însemnari de călătorie"

Costion Nicolescu

Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană [...].
Întotdeauna boala pune în discuţie, mai mult sau mai puţin, fundamentele, cadrul şi formele existenţei noastre, echilibrele dobândite, libera dispoziţie de facultăţile noastre somatice şi psihice, valorile noastre de referinţă, relaţia noastră cu ceilalţi şi însăşi viaţa noastră [...].
În cartea de faţă ne‑am străduit să dăm la iveală bazele unei teologii creştine a bolii şi a suferinţei, dar şi a modalităţilor de vindecare şi a sănătăţii, sprijinindu‑ne în esenţă pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.
Jean-Claude Larchet

Autorul oferă o perspectivă asupra sănătăţii, bolii şi vindecării, uitată de lumea secularizată în care trăim. Ne redescoperă adică adevărata perspectivă, cea care ţine seama de condiţia noastră de făpturi ale lui Dumnezeu şi care ne revelează nemărginita Sa iubire de oameni.
Pr. Vasile Mihoc

Aceste convorbiri au apărut ca un strigăt de disperare la vederea a tot ceea ce se întâmplă în familia din zilele noastre. De unde capătă tinerii cunoștințe despre familie și căsnicie? Privindu-i pe proprii părinți, gata întotdeauna de scandal, de pe micile ecrane și din filme. Ei pot numai să viseze la faptul că o căsnicie poate fi eternă, că iubirea adevărată și fidelitatea se pot întâlni și astăzi, întrucât nu văd întâmplându-se aceste lucruri în realitatea în care trăiesc.
Sarcina pe care mi-am propus-o, mergând la conferințele organizate pentru elevii clasei a XI-a, era una foarte simplă: să le mărturisesc că toate acestea sunt cu putință și în realitate, că vor putea iubi cu adevărat și că, la rândul lor, pot fi iubiți în aceeași măsură. Dar iubirea presupune, bineînțeles, strădanie.
Mi-aș dori să cred că, într-o bună zi, va fi reintrodusă în școli o materie care s-ar putea numi Etica și psihologia vieții de familie (dar care, spre deosebire de vechea disciplină comunistă, ar fi o variantă a viziunii ortodoxe asupra familiei). Până la urmă, fizicieni și chimiști vor deveni unul dintr-o mie, deși aceste discipline sunt studiate ani la rând. O familie însă vor întemeia aproape toți, iar în școli nu li se vorbește nimic despre lucrul acesta, în cel mai bun caz (de fapt, în cel mai rău caz) le este introdusă Educația sexuală.
Convorbirile de față au fost adresate elevilor din clasa a XI-a dintr-un liceu din orașul Taldom. Însă unele subiecte legate de latura intimă a căsniciei au putut fi abordate abia cu elevii claselor absolvente.
Textele convorbirilor din această carte sunt mai ample decât orice conferință reală ținută la școală. În funcție de auditoriu și de întrebările adresate, discuțiile se axau doar pe o anumită parte a subiectului. Cartea conține și ceea ce s-ar fi putut spune și nu s-a spus acolo.

Minunile cuprinse în acest volum sunt asemenea unui buchet înrourat a cărui mireasmă se revarsă spre noi, umplându-ne viețile cu parfumul și lumina strălucirii cerești a Preacuratei Fecioare. De aceea, suntem încredințați că toate aceste mărturii ale minunilor vor încălzi și alina inimile tuturor celor care caută sprijin și ajutor de la cea prin care Dumnezeu S-a făcut om. Ea a cunoscut și a purtat în inimă pătimirea Fiului său, iar toată durerea și suspinul i-au fost înveșmântate mai apoi cu slava Învierii din morți a Domnului Iisus Hristos. De aceea, prezența ei în viețile noastre aduce mângâiere, ostoiește lacrimile și durerile, dăruiește vindecări și înfăptuiește lucruri mai presus de fire, peste toate așezând ca semn atotbiruitor surâsul Învierii din morți al Fiului său.

Părintele Arsenie Papacioc este unul dintre cei mai mari duhovnici pe care neamul românesc i-a avut în secolul XX şi la începutul secolului XXI. În cartea de faţă sunt adunate câteva interviuri în care părintele vorbeşte despre importanţa mărturisirii dreptei credinţe în aceste vremuri de apostazie.Cei care nu l-au cunoscut pe părintele faţă către faţă se vor bucura să se hrănească din cuvintele sale, pline de putere. Iar cei care l-au cunoscut vor avea bucuria de a-l regăsi, regăsindu-i cuvintele.

Testamentul său e simplu, şi l-a repetat de sute şi poate de mii de ori în faţa mulţimii de pelerini veniţi să ia binecuvantare. E vorba de îndemnul de a apăra Ortodoxia fără teamă, şi dacă este nevoie chiar cu preţul vieţii…

Cartea Testament – Cuvinte de folos conţine mai multe interviuri cu părintele Arsenie Papacioc. Tema principală este mărturisirea credinţei ortodoxe. Titlul volumului, Testament, a pornit chiar de la titlul unuia dintre interviuri, luat cu mai mult de trei ani înainte de trecerea părintelui la Domnul (Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc – „Moartea nu înseamnă moarte”).

S-a respectat oralitatea stilului părintelui. Ideile care se repetă au fost lăsate ca atare tocmai pentru că arată o preocupare deosebită a părintelui faţă de subiectele abordate.

Din paginile Evangheliei cunoaştem puterea pildelor rostite de Mântuitorul Hristos. Valoarea pildelor în educaţia copiilor este foarte mare. De aceea, în volumul de faţă sunt adunate o mulţime de pilde şi istorisiri care înceracă să pună în faţa celor mici cât mai multe repere.

„În Rusia există multe mănăstiri, dar o singură Optina.” Mănăstirea Optina s-a arătat – mai ales în secolul al XIX-lea – drept leagăn al renașterii tradiției creștine pravoslav­nice a Rusiei, tărâm neostoit al minunilor și maică a nenumărați nevoitori și părinți îmbunătățiți, rămânând până astăzi călăuza purtătoare a speranței reînvierii duhovnicești, făclia din sfeșnic care luminează spre slava lui Dumnezeu.
Sfaturile marilor stareți de la Optina, ce au biruit nu doar timpul, ci și pe toți potrivnicii văzuți și nevăzuți, se află adunate în acest volum, organizat alfabetic și tematic, pentru a picura în sufletele cititorilor harismele, spre tămăduire, ocrotire, luminare și mântuire, din cămara cea fără de preț a isihiei agonisite întru „Domnul păcii” (II Cor. 13, 11), „pe calea păcii” (Rm. 3, 17) și pentru „Evanghelia păcii” (Ef. 4, 3).

"Există ceva ce am regăsit atît la tatăl meu ateu, cît și la duhovnicii bătrîni, iar mai apoi, în experiența cu pușcăriașii, la oamenii care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții după gratii. Există principii elementare de conduită care te fac să rămîi în picioare, indiferent de mediul în care nimerești. Dincolo de experiența personală, am întemeiat fiecare dintre cele 20 de capitole ale cărții pe pasaje biblice din Vechiul și Noul Testament și am ilustrat de multe ori cele relatate cu pilde din viețile marilor bărbați biblici. O carte scrisă în stilul textelor milenare, în care un cititor instruit va recunoaște respirația din cărțile lui Solomon, Iisus Sirah sau Analectele lui Confucius. Patericul Egiptean este o altă carte de căpătîi care adapă această carte mică adresată bărbaților. O lectură ușoară și densă, cu pasaje memorabile, adresată oricărui bărbat, indiferent de vîrstă, origine, cultură sau credință". (SB)

Viața Sfintei Iuliana e mai mult decât un roman de dragoste. Și de ce n-ar fi? Doar orice viață este o poveste de dragoste, care urcă și coboară mai multe trepte, se poate deschide către marea Dragoste ce le cuprinde și dă sens tuturor celorlalte sau, dimpotrivă, se închide în sine, rătăcind în labirintul unui ego iubitor doar de sine, și devenind idol, monstrul care se devorează pe sine. Fie­care viață este, așadar, o poveste de dragoste, împlinită sau nu, conștientizată sau nu, cu happy-end sau nu.
Dragostea Iulianei pentru Mirele ceresc este izvorul din care se adapă toate celelalte – cu atât mai mult dra­­­gostea pentru logodnicul ei, pe care vrea să-l facă părtaș marii Dragoste, singura adevărată și nesupusă efe­me­rității. Mirele pă­mân­tesc însă, pradă unui eros nă­val­nic, nu poate primi, nici înțelege dragostea iubitei sale pentru Mirele ceresc.
Atunci erosul lui năvalnic se preschimbă într-un thanatos sângeros. Dacă vreți, acest roman este un Quo vadis fără un happy-end în plan omenesc, dar cu unul veșnic fericit în plan dumnezeiesc.
Tatiana Petrache

…volumul Foaie de Practica Isihasta reuneste seria de reviste cu acelasi nume aparuta in Colectia Isihasm in perioada iulie 1998-iulie 1999.

Adunand laolalta momente importante ale misticii iconice, antropologiei si cosmologiei iconice, precum si ale medicinii isihaste dezvoltate in opera sa, parintele Ghelasie de la Frasinei creeaza printr-un relief divers, ondulat, o matrice carpatina de asimilare a revelatiei crestine.

Regasim acelasi spirit viu si patrunzator, capabil sa confrunte viziunea crestina revelata cu cele mai diverse pareri din campul cunoasterii umane, cu un discernamant de chirurg si restaurator duhovnicesc.

Opera Cuviosului de la Frasinei raspunde la intrebarea cu privire la existenta unui specific romanesc al crestinismului, constituind o excelenta apologie a isihasmului de nuanta carpatina. in aceasta abordare, isihasmul este eliberat din chingile unui simplu formalism metodologic, ce ingusteaza atat conceptul de rugaciune a inimii, cat si pe cel de icoana.

Dimpotriva, la parintele Ghelasie atat icoana, cat si rugaciunea, intrupate in gest, se largesc mistic pana la a intalni intr-o tainica imbratisare chipul dumnezeiesc si chipul creat. Gestul iconic devine un nod de semnificatii dintru care se developeaza arcul de bolta durat in Cuvantul intrupat, intre creatie si eshatologie…

• Aceasta carte reuneste un triplu studiu: o teologie a icoanei impreuna cu istoria ei; o estetica a icoanei impreuna cu structurile sale; si, in cele din urma, o tehnica a icoanei impreuna cu etapele sale. Lucrarea nu se doreste numai o prezentare teoretica a icoanei, ci si un instrument de lucru pentru iconografi si pentru toti cei care vor sa picteze icoane.

Din cuprins:
Canoanele Sfintilor Apostoli
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431)
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon
Sinodul Trulan (692)

Nu un „concept” − conceptul de slavă − urmează a fi „analizat” aici, ci un cifru al plenitudinii se vrea integrat în această plenitudine. Interesul nostru este sintetic; tocmai de aceea ultima teologie neotestamentară, cea ioanică, ne va fi mereu punctul de fugă și destinația, deși toate teologiile neotestamentare rămân într-o permanentă mișcare de avansare (în meditația mereu deschisă a Bisericii) și de înălțare (spre Dumnezeu). Importante  pentru noi sunt viitorul și gura de vărsare, iar nu categoriile ce-au trebuit integrate în stadiul în care erau încă sursă, material, condiție. Ci doar unicul lucru ce vrea să se exprime prin toate acestea: pe el îl urmărim, fără să ne închipuim că l-am fi cucerit (Filipeni 3,12 sq.).

Vechiul Testament este și rămâne introducerea teologică și prin urmare și epistemologică pentru înțelegerea celui Nou. Chiar apostolul păgânătății nu-și poate scuti ascultătorii de o sinopsă a istoriei mântuirii, oricât de mult le-ar lua altminteri din povara vechilor observanțe. Câtă credință veterotestamentară trebuie să le atribuie Pavel cititorilor săi din Roma, în majoritate păgâni, dacă trebuie să lupte simultan pe două fronturi, unul iudaist și altul antilegalist! Tocmai prin frângerea ei la mijloc Scriptura își oglindește conținutul unic, indivizibil: mântuire trecând prin judecată. Vechiul Testament este, la capătul său, un singur strigăt cerând împlinirea, incapabil de a contura câtuși de puțin forma acestei împliniri pe care o postulează prin întrega lui structură. Retrospectiv însă, de la împlinirea în Hristos, se poate arăta că tocmai această formă, și numai ea, corespunde celor postulate, dar se vede totodată că, din fragmentele disponibile Vechiului Testament, această formă nu s-ar fi putut rotunji niciodată în întregimea ei. Căci întregul nu exista în fragmente ca în piesele unui puzzle prea dificil pentru un copil, căruia un adult îi ajută să-l compună; ci el a rezultat abia printr-o sinteză posibilă numai lui Dumnezeu și absolut de nedescoperit pentru om. Și totuși omul avea toate piesele, ea se afla în acele fragmente, astfel încât, retrospectiv, omul a putut s-o recunoască, dar a trebuit s-o recunoască în același timp ca opera unică a lui Dumnezeu în istorie.

Totul depinde de ceea ce rezultă din auzirea, vederea și mai ales din atingerea Cuvântului vieții, și în cele din urmă din punerea degetului pe rana din coastă: „că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 39). Tocmai această carne și aceste oase sunt importante, „duh” există destul în toate celelalte religii și concepții despre lume. Ceea ce este distinctiv creștin, este faptul că sensibilul-corporal nu este numai materialul religios „pornind” de la care se pot face abstracțiunile necesare, ci se rămâne tocmai la vederea, auzirea, atingerea și gustarea plăcutei mâncări a acestei cărni și-a acestui sânge, care au purtat păcatele lumii și le-au îndepărtat.

Frumusețea trebuie să fie primul nostru cuvânt. Frumusețea este ultimul lucru de care cutează să se apropie intelectul cugetător, pentru că numai ea înconjoară, cu aureola splendorii ei de neînțeles, dubla constelație a adevărului și binelui în asocierea lor inseparabilă, frumusețea dezinteresată, fără de care lumea antică refuza să se înțeleagă pe sine, dar care, imperceptibil și atât de evident, și-a luat adio de la lumea noastră nouă, a interesului, ca să o lase pradă lăcomiei și tristeții ei. Frumusețea, care nu mai este iubită și ocrotită nici de religie, dar care, ridicată ca o mască de pe chipul aceleia, lasă să se vadă sub ea trăsături care amenință să devină incomprehensibile pentru oameni. Frumusețea, în care nu mai îndrăznim să credem, din care am făcut doar o aparență, ca să ne putem despărți mai ușor de ea; frumusețea care (după cum se dovedește astăzi) cere pentru sine cel puțin tot atât curaj și putere de decizie ca și adevărul și binele, și care nu se lasă nici separată, nici izgonită de cei doi frați ai ei, fără să-i ia cu sine în exilul ei, într-un act de răzbunare misterioasă. Poți fi sigur că acela care strânge din buze cu dispreț la auzul numelui ei, de parcă ea n-ar fi decât podoaba unui trecut burghez, nu mai știe nici să se roage – fie c-o recunoaște, fie că nu – iar curând nu va mai putea nici să iubească.

Forma centrală de evidență, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiești obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezută”, ci „văzută” (oricât de mult am crede în Hristos); în această formă strălucește slava obiectivă a lui Dumnezeu, ea este slava finală (kabôd), trimisă și chemată să-și arunce umbra peste tabernacolul întregii creații. Toate armoniile cercetării teologice iradiază din această slavă și aduc mărturie despre ea, în măsura în care sunt justificate obiectiv și științific.

Hans Urs von Balthasar (1905 –1988), preot catolic elvețian considerat unul dintre cei mai mari teologi apuseni ai secolului XX. Prin influența ideilor sale nu doar asupra papei Ioan Paul al II-lea, cât și asupra Card. Joseph Ratzinger, cu care a fondat revista Communio și asupra Catehismului Bisericii Catolice, care au consolidat mai târziu învățătura Conciliului și a papilor postconciliari, creația lui Balthasar pe aproape la fel de monumentala  operă a maestrului său, Cardinal Henri de Lubac, a contribuit, fără îndoială, la modelarea catolicismului și a direcției sale de dezvoltare propice noului secol.

Căutarea spirituală a persoanei umane după adevăr, bunătate și frumusețe poate fi amânată și chiar negată o vreme. Poate fi trunchiată și zădărnicită de lipsa educației, de influențe sociale corupte, ori de slugărnicia față de idolii banilor, statutului și altor forme de reușită lumească. Însă nu poate fi eradicată. Sufletele noastre nu se vor mulțumi cu simple informații, de parcă foamea noastră de cunoaștere s-ar putea potoli încărcând date. Google furnizează un număr infinit de fapte, disponibile într-o fracțiune de secundă. Însă noi vrem înțelegere, intuiție și înțelepciune. Vrem să știm de ce și pentru ce. Dorim să percepem totul în lumina nemărginită a ceea ce este și nu poate să nu fie. Inimile noastre sunt neastâmpărate din dorința de a cunoaște adevărul.

►Thomas Joseph White e unul dintre cei mai străluciți și mai articulați teologi actuali. Această carte reprezintă o introducere inteligentă și spirituală în principalele teme ale teologiei catolice. Atât începătorii, cât și publicul academic vor gusta savoarea aleasă a acestor pagini.

-Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles

►În 1968 Joseph Ratzinger publica marea sa Introducere în creștinism. Lucrare greu de egalat, aceasta are azi, după 50 de ani, o continuare pe măsură. Lumina lui Cristos combină profunzimea academică cu stilul angajat, în prezentarea ce-ului și a de ce-ului credinței catolice, cu o claritate și grație excepționale.

-Charles Chaput, OFM Cap., arhiepiscop de Philadelphia

Ce cred catolicii cu adevărat? Dacă vrei să afli asta, poate că nu este cea mai bună idee să întrebi un catolic oarecare, întrucât, unii catolici s-ar putea să nu-și cunoască nici măcar elementele fundamentale ale credinței lor, sau, unii dintre ei, să se afle sub influența dezinformării care ne bombardează pe toți. Albert Einstein spunea: este mai ușor să scindăm (aici în sensul de „distruge” – n. tr.) atomi decât prejudecăți? De aceea trebuie să pătrundem mai adânc nu doar să zgâriem la suprafață.

Voi încerca să prezint lucrurile cât mai clar posibil în această carte. Într-o ordine mai degrabă aleatorie, voi analiza cele mai populare mituri și minciuni despre catolicism. Le poți citi fie consecutiv, fie consultând Cuprinsul și identificând anumite subiecte. În orice caz, voi încerca să separ adevăratele convingeri și credințe catolice de cele false, astfel încât să te poți pregăti și singur pentru a discuta cu aceia care îți atacă credința. Scopul meu este mai degrabă corectitudinea informațiilor de factură religioasă, iar nu corectitudinea politică.