Sociologie & Antropologie

Pentru a ajunge la niște „instrucțiuni de utilizare a lumii”, trebuie să înțelegem mai întâi cum funcționează lumea. Iar în acest scop, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra istoriei, să surprindem marile evoluții economice, tehnico-științifice, geopolitice, civilizaționale produse de-a lungul epocilor și să identificăm mecanismele care stau la baza lor. Doar înțelegând „mersul lumii” vom putea să facem previziuni pertinente și recomandări.
Ca prim termen al predicțiilor sale, Attali alege anul 2050. Acesta va aduce schimbări spectaculoase, așa cum o demonstrează dezvoltarea în ultimele trei decenii a telefoniei mobile și a internetului, schimbările climatice și amenințarea pandemiilor, noile migrații de populație și conflicte internaționale. Pericolele ce ne stau în față le întrec cu mult pe cele din trecut. Există totuși o cale îngustă care duce la un viitor armonios pentru toți și durabil pentru întreaga planetă: „Intenționez să dezvălui modul de utilizare a lumii și, în special, să le explic celor mai tineri că, atunci când vor ajunge la vârsta mea, ar fi posibil ca planeta să nu fi devenit un iad, că umanitatea ar putea evita tripla sinucidere care o amenință și că s-ar putea să dispunem de toate mijloacele necesare pentru ca întreaga omenire să trăiască bine, în armonie cu tot ce este viu. Cu condiția să nu mai stăm pe gânduri. Timpul ne este măsurat”.

Povestea omului este abia la început. Istoria scrisă a umanității se întinde pe o perioadă de numai 5 000 de ani, însă viitorul nostru încă nescris ar putea dura încă milioane de ani — ori s-ar putea sfârși chiar mâine. Căci prin ceea ce facem putem pune generațiile viitoare în mare pericol, și nu doar din cauza schimbărilor climatice — inteligența artificială ne-ar putea închide într-o distopie perpetuă, iar pandemiile provocate de om ne-ar putea condamna la uitare. În cartea sa Ce datorăm viitorului, filosoful William MacAskill dezvoltă o perspectivă pe care o numește longtermism, arătând că influențarea pozitivă a viitorului îndepărtat este o prioritate morală esențială a timpului nostru. Din această perspectivă, nu este suficient să atenuăm schimbările climatice sau să evităm următoarea pandemie. Trebuie să ne asigurăm că civilizația își va reveni în cazul în care se va prăbuși, să cultivăm pluralismul valorilor, să contracarăm sfârșitul progresului moral și să ne pregătim pentru o planetă unde cele mai sofisticate ființe sunt digitale și nu umane. În viitor, un număr de oameni extraordinar de mare ar putea avea parte de fericire sau de suferințe inimaginabile, în funcție de ceea ce alegem să facem astăzi. După cum arată MacAskill, soarta lumii și a viitorului este în mâinile noastre.

„O carte instructivă și inteligentă, care ne învață multe despre istorie și viitor, despre riscurile neglijate și miopia morală.“ Boston Review

„MacAskill oferă o analiză cuprinzătoare a pericolelor ce amenință societatea contemporană, sondând cu măiestrie intersecțiile dintre tehnologie, știință și politică și oferind în același timp o perspectivă fascinantă asupra viitorului posibil al umanității. Un apel urgent la acțiune care va inspira și va neliniști în egală măsură.“ Publishers Weekly

„O explorare palpitantă din punct de vedere intelectual a filosofiei morale și a istoriei umane realizată de un gânditor foarte priceput și un scriitor talentat.“ Charter

„Absolut optimistă și extrem de realistă, cea mai însuflețitoare carte despre «viața etică» din câte am citit vreodată.“ The Guardian

„După ce reușise acolo unde modernismul mimetic ratase, realizând prin ontologia etnică o sinteză între autohtonism și europenism, antimodernismul nostru radical a lăsat în urmă preocupările pentru limba perfectă și spațiul perfect, concentrându-se pe omul perfect. Iar pentru asta a ajuns, asemeni altora, la eugenism, rasism și genocid. Este istoria spusă de această carte fundamentală.” (Sorin Antohi)

„Cartea lui Marius Turda, rezultată în urma unei excelente cercetări și la fel de bine scrisă, provoacă o regândire a perioadei de glorie a intelectualității și culturii românești într-o lumină critică necesară, arătând nivelul generalizat de interes față de teorii eugeniste și politici de excluziune în jurul unor noțiuni rasiale despre identitate, societate și stat.” (Maria Bucur)

„Marius Turda pune în lumină fața mai puțin cunoscută a dezbaterilor identitare ale românilor care în perioada interbelică mizează pe biopolitică și eugenism, la un moment dat chiar pe rasism. Este o carte fascinantă despre naționalism, avatarurile biologizării națiunii și pericolele modernității; este, în cele din urmă, o carte avertisment pentru noi, cei de astăzi, un manual de vânat demoni.” (Constantin Bărbulescu)

O panoramă a artei și arhitecturii occidentale de la prăbușirea Imperiului Roman și până la izbucnirea Primului Război Mondial, Civilizația lui Kenneth Clark narativizează literar cele treisprezece episoade ale serialului BBC montate de autor în 1969. Considerând că o civilizație poate fi, mai presus de toate, judecată prin arhitectura pe care a lăsat-o în urmă, Clark călătorește prin insulele Irlandei din secolul al VI-lea, prin Florența renascentistă și New Yorkul modern și arată efortul colectiv al oamenilor care au vrut să spună adevărul despre societatea lor. Se desfășoară astfel o distribuție impresionantă de personaje care și-au dăruit toată energia pentru a ne lărgi înțelegerea lumii și a civilizației noastre. De asemenea, Kenneth Clark scoate în evidență capodoperele pe care le-au creat — în arhitectură, sculptură și pictură, filosofie, poezie și muzică —, de la Școala din Atena a lui Rafael și până la podurile lui Brunel.

Renumitul sociolog, profesor și autor al bestsellerului Irațional în mod previzibil ne prezintă cea mai importantă și mai convingătoare carte a sa – o explorare revelatoare a laturii umane a crizei dezinformării –, analizând ce îi determină pe oamenii altminteri raționali să adopte convingeri profund iraționale.

Dezinformarea ne afectează pe toți în fiecare zi – de la rețele de socializare, la probleme politice mai ample, de la conversații ocazionale în magazine până la relațiile noastre cele mai apropiate. Deși recunoaștem pericolele pe care le reprezintă dezinformarea, problema este complexă – mult dincolo de ceea ce poate realiza doar controlul rețelelor de socializare – și de prea multe ori soluțiile noastre limitate sunt modelate de politici partizane și de interpretări individuale ale adevărului.

După doi ani de muncă de teren printre locuitorii unui sat din România, Radu Umbreș oferă o cheie de lectură a interacțiunilor dintr-o societate dominată de neîncredere.

Sătenii văd viața ca pe o luptă pentru resurse limitate, o luptă care duce adeseori la înșelăciune, exploatare sau prădare. Universul lor se împarte între relațiile morale puternice și suspiciunea profundă față de restul societății. Această cercetare antropologică ne explică și în ce fel apare încrederea reciprocă – prin acordul social în jurul unor instituții codificate cultural – și cum supraviețuiește doar prin cooperare corectă. Deși reprezentarea binelui comun este rar întâlnită, societatea rurală funcționează într-un echilibru dinamic între colaborare și conflict.

Din cele mai vechi timpuri până azi, sătenii au ales încrederea în familie, în defavoarea altor relații sociale, ca strategie optimă împotriva riscurilor existențiale.

„Cartea lui Radu Umbreș începe ca un thriller, continuă ca un roman de Balzac și se încheie ca un tratat de economie. Dincolo de aparatul teoretic și de inteligența speculativă a antropologului, Neîncrederea este o poveste pasionantă și esențială despre noi. Radu Umbreș a trebuit să-și suflece mânecile, la propriu, și să se angajeze ucenic constructor într-un sat din România ca să facă antropologie de-adevăratelea. Mai găsim în paginile sale și catehismul real al ortodoxiei rurale românești, un manual de televiziune fără cameră pentru pasionantele jocuri-concursuri de la cârciuma satului și un manual de campanie electorală nescris niciodată până acum, dar aplicat cu scrupuloasă lipsă de scrupule de toate partidele care au câștigat alegeri în România. Și nu numai.“ — IULIAN COMĂNESCU

„«Omul total» nu este niciodată complet desacralizat, şi avem toate motivele să ne îndoim chiar că o desacralizare totală este posibilă. Secularizarea repurtează succes la nivelul vieţii conştiente. Dar nici un om normal nu poate fi redus la activitatea sa conştientă, raţională, căci omul modern continuă să viseze, să se îndrăgostească, să asculte muzică, să meargă la teatru, să vadă filme, să citească – pe scurt, el nu trăieşte numai într-o lume istorică şi naturală, ci şi într-o lume existenţială, privată şi într-un univers imaginar.“ — MIRCEA ELIADE

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

In varful Dealului Arsenalului din Bucuresti, pe un mare santier, se lucreaza zi si noapte. Catedrala Mantuirii Neamului trebuie terminata pana in decembrie 2018, cand este prevazuta inaugurarea ei. In apropiere se inalta fosta Casa a Poporului, astazi Palatul Parlamentului. Trecutul socialist al Romaniei si renasterea religioasa contemporana se invecineaza. Prin prisma construirii noii catedrale, volumul lui Giuseppe Tateo examineaza relatiile complexe aparute intre Biserica si stat in ultimii treizeci de ani, utilizarea politica a apartenentei religioase, strategiile prin care Biserica Ortodoxa Romana isi afirma importanta in Romania contemporana, dar si noile forme de anticlericalism aparute in opozitie cu ea. Caci, fapt extrem de semnificativ, cea mai inalta catedrala ortodoxa din lume este doar una dintre cele 4.000 de biserici si catedrale ridicate in tara noastra dupa 1989.

Cercetând cum trăiesc aceste popoare, constat în primul rând o anumită unitate aparentă şi superficială datorată influenţei unui ansamblu de idei generale comun întregii civilizaţii albe, sau, cel puţin, celei europene. Dar dacă, scobind sub pojghiţa ideilor conştiente, voi încerca să pătrund în zona ideilor subconştiente, a instinctelor, a reacţiilor fireşti şi primare în faţa vieţii, voi constata cum la fiecare dintre aceste trei popoare se afirmă o atitudine distinctă, un complex idee-sentimente-forță caracteristic pentru fiecare în parte, care va fi în acelaşi timp norma moralei sale, cheia emoţiilor şi motorul actelor pure. Aceste complexe caracteristice sunt următoarele: Pentru englez, fair-play; pentru francez, ledroit; pentru spaniol, el honor.

Ceaiul a început ca doctorie şi a ajuns cu vremea o băutură. În China, el a pătruns prin al VIII-lea secol în hotarele poeziei, ca una
din desfătările de lume. În secolul al XV-lea, Japonia l-a ridicat până la o religie a estetismului – ceismul. Ceismul e un cult întemeiat pe închinarea la frumos în mijlocul întâmplărilor de rând ale vieţii de toate zilele. El vorbeşte de neprihănire şi armonie, de taina iubirii între oameni, de romantismul ordinii sociale. El e, în fiinţa lui, o credinţă a nedesăvârşirii, precum e şi o gingașă încercare de împlinire a ceva cu putinţă în lucrul acesta cu neputinţă căruia îi zicem viaţă.

„Impactul lui Mill asupra gândirii politice a fost imediat şi a lăsat urme de durată. Tratatul lui rămâne pledoaria clasică pentru libertatea individuală.“ (ISAIAH BERLIN)

„Voința poporului înseamnă, practic, voința unei părți, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorității, sau a acelora care au reușit să se facă recunoscuți drept majoritate; poporul, așadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauțiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca și precauțiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere… «Tirania majorității» este în general inclusă printre pericolele împotriva cărora societatea trebuie să vegheze.“ (JOHN STUART MILL)

Istorie culturală presărată cu amintiri și anecdote, povestea cozonacului e o fereastră spre istoria României. Trecut prin numeroase avataruri – pâine îndulcită, pâine rituală dospită, aluat boieresc preparat după rețete străine de Paști și de Crăciun, prăjitură sofisticată de familie, specialitate etnică, simbol național –, cozonacul e legat de evenimente, oameni, locuri și întâmplări care au marcat generații de români. Deliciul acestei cărți e în îmbinarea dintre harul povestirii și bogăția documentării. Atras de parfumul trecutului din memorii, jurnale, opere literare, și pus pe gânduri de întrebări, ipoteze și etimologii, cititorul e purtat într-o pasionantă căutare a bucuriei de a plămădi, din chipurile cozonacului, un acasă personal sau colectiv.

„Treptat, poveștile despre cozonaci au început să-mi vorbească altfel: erau capsule ale intimității ocrotitoare, lecții despre pofta de viață în siguranța unui cămin, despre răbdare, încredere, dragoste, tărie de caracter și despre o pașnică întregire a omului în timp, care, în secolul tuturor vitezelor și al tehnologiei digitale, a devenit cu atât mai rară și mai prețioasă.“ — TATIANA NICULESCU

Neobosit în cercetările sale, Tudor Dinu documentează, cu aceeași erudiție cu care și-a obișnuit cititorii, un subiect prea puțin studiat până acum: evoluția băilor în Țara Românească și Moldova din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea, atunci când are loc trecerea de la stilul de viață de inspirație orientală la cel occidental.

Pornind de la mărturiile călătorilor străini din epocile trecute și de la puținele vestigii ale vechilor hammamuri și feredeie păstrate în zona noastră, autorul a ajuns să exploreze structuri similare din regiunea balcanică, să scoată la lumină piese autohtone din recuzita băilor, ascunse de ochii publicului în depozitele muzeelor ori în colecții private, și, pe urmele primilor vilegiaturiști, să bată drumurile în căutarea celor dintâi izvoare minerale descoperite în Principate și a stațiunilor balneare înființate în jurul lor, majoritatea cufundate în uitare azi.

În urma acestor ample expediții întreprinse de-a lungul mai multor ani, a rezultat o splendidă istorie ilustrată, o incursiune într-o epocă în care ritualurile îmbăierii și procedurile balneare alcătuiau un întreg univers, bine codificat social, al bunăstării trupești.

Prefață de Thierry Wolton

Traducerea prefeței de Mona Antohi

„Cartea lui Kai Strittmatter răspunde unei întrebări de care ne temem: ce ar deveni lumea dacă Occidentul ar renunța să lupte pentru libertate? Iar răspunsul este acesta: uitați-vă la China. Alianța dintre Partidul Comunist și Inteligența Artificială construiește o societate în care supravegherea este permanentă, iar autocenzura este continuă; o societate în care prioritatea fiecărui cetățean este să nu fie catalogat ca «trădător al încrederii». În acest regim insidios, care funcționează deja și despre care știm atât de puține, omul este transformat deopotrivă în victimă și în propriul torționar.“ — MIHNEA MĂRUŢĂ

„Nu se pune problema că în cele din urmă China va face să triumfe cu forța modelul ei politic, ci că lumea va avea tendința să-i semene, mai cu seamă în materie de guvernare. Aceasta e perspectiva cutremurătoare pe care o lasă să se întrevadă cartea lui Kai Strittmatter. Orizontul cu pricina nu se referă la ideologie – cine poate crede că Beijingul ar face să triumfe comunismul la scară mondială? –, ci la influența tehnologică, altfel spus la mijloacele oferite de acum înainte de instrumentele digitale pentru a supraveghea, încadra, condiționa, distra o populație, astfel încât puterea care le folosește să devină stăpână în toate domeniile. Sovietele plus electrificarea, spunea Lenin în legătură cu socialismul; pentru conducătorii chinezi, această formulă a devenit partidul-stat plus digitalizarea. Dictatura 2.0 descrisă de Strittmatter îți îngheață sângele în vine.“ — THIERRY WOLTON

„Competiția dintre sisteme a revenit. Va crea oare China statul care să întreacă Occidentul și democrația liberală a lumii și va ajunge ea la vârf? Dacă dictatura se redefinește, atunci aici, la Berlin, la Atena, la Praga, la Londra și la Washington, sarcina noastră cea mai urgentă trebuie să fie redefinirea Occidentului, redefinirea Europei, redefinirea democrației. Taiwanul se află în prima linie. În cele din urmă nu va conta cât de puternică este China, ci cât de puternici suntem noi înșine. Sau mai degrabă: cât de slabi suntem, cât de mult ne lăsăm divizați, cât de mult ne lăsăm pradă fatalismului și resemnării. Mai avem un as în mânecă. Să îl folosim. Nu de China trebuie să ne fie teamă, ci doar de noi înșine.“ — KAI STRITTMATTER

„În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul său se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare.

Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit pe Cătălin Pavel în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.“ — ANDREI PLEȘU

„Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru câini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.

Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiță și mandibulele de arici de-puse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de câini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricât de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Fotografia de pe copertă: Cutie cu statueta unui șoim din lemn pictat și aurit, cuprinzând pene în pânză de in. Lykopolis, Egipt, sec. 4–1 a.Chr. (Metropolitan Museum of Art, New York; Rogers Fund, 1912)

Ceea ce ne intereseaza pe noi nu este cum socoteste si cum denumeste taranul roman tim­pul si unitatile lui, ci ne intereseaza ce este tim­pul pentru el, ce inseamna acest fenomen atat de prezent in viata sa. Pentru a putea face aceasta cercetare a trebuit sa mergem acolo unde puteam gasi datele necesare, adica in constiinta omului, viata sa interioara. Cercetarea noastra merge catre cunoasterea mecanismului de gandire al taranului, catre elementele intelectuale si emo­tionale care stau la temelia timpului asa cum traieste si il exprima in deosebite forme satul romanesc. In prima parte am incercat sa facem pe cat ne‑a fost posibil mai stransa o descriere a fenomenului timp, asa cum se infatiseaza el in viata spirituala a taranului, asa cum se prezinta obiectivat in formele si expresiile firesti ale satu­lui. In partea a doua am incercat sa patrundem mai adanc; mai adanc daca analizam pe un plan abstract despicand realitatea dupa unele libertati ale mintii noastre poate sa insemne o mai pre­tioasa contributie la rezolvarea problemei decat prezentarea concreta si vie a fenomenului asa cum am facut in prima parte. - Ernest Bernea

O carte despre cultura japoneza.

Cum a reusit o antropologa americana care nu a pus niciodata piciorul in Tara Soarelui Rasare sa scrie una dintre cele mai influente lucrari despre cultura acestui loc, volum cumparat chiar de japonezi in milioane de exemplare?

Elaborat la cererea Biroului de Informatii de Razboi al SUA si publicat in 1946, studiul Crizantema si sabia pune in lumina conceptele si ideile ce constituie chintesenta spiritului nipon, dar si contrastele dintre aceasta societate si cea americana, opozitii care i-au bulversat pe marii Invingatori ai Razboiului din Pacific. Aceasta analiza extrem de nuantata, agreabila chiar si in pasajele ei mai tehnice, ramane si azi o referinta esentiala a antropologiei culturale in ansamblul sau.

Fiecare epocă s-a considerat mai cunoscătoare decât cele de dinaintea ei. Urmașii Renașterii au privit Evul Mediu ca pe o eră a întunericului, gânditorii Iluminismului au încercat să înlăture superstiția prin rațiune, statul modern al bunăstării e hotărât să ucidă gigantul ignoranței, acum, când lumea e hiperconectată la informație fără limită.

Ce ne facem însă cu toată cunoașterea pierdută de-a lungul secolelor? Suntem cu adevărat mai puțin ignoranți decât strămoșii? Povești remarcabile despre nenumăratele forme de ignoranță – în religie și știință, în război și pe timp de pace, în politică, în afaceri, în artă, în catastrofe și în bunăstare –, ignoranță autentică sau studiată, conștientă sau incon­știentă, povești despre modurile în care obstacolele, uitarea, secretomania, negarea, nesiguranța, prejudecata, neînțelegerea și credulitatea au influențat cursul istoriei. De fapt, despre importanța recunoașterii limitelor cunoașterii, deoarece întotdeauna cu cât se generează mai multă cunoaștere, cu atât orizontul ignoranței se lărgește.

Cartea lui Juan Jacinto Muñoz-Rengel este, în pofida tuturor așteptărilor, o îndrăzneață tentativă de a spune adevărul despre minciună, de a merge neobosit pe urmele ei până în cel din urmă loc în care se ascunde sau se arată. Căci uneori falsitatea este evazivă și obscură, dar în multe alte cazuri se expune înaintea noastră, asurzitoare și orbitoare. De-a lungul acestor pagini, autorul urmărește existența minciunii de la prima ei apariție în istorie – care coincide, poate, tocmai cu apariția istoriei înseși – până în prezent, când deține o poziție dominantă în societate. Țelul său este de a-i găsi adevăratul sens, de a ne arăta cum se poate uza și abuza de ea, de a descoperi legătura sa inextricabilă cu firea omenească. Dacă nu cumva și aceasta nu este decât o altă minciună.

Practica de specialitate reprezinta pentru studenti cadrul de aplicare si consolidare a cunostintelor teoretice, cadrul desavarsirii lor profesionale. Ea face parte din planul de invatamant in asistenta sociala la nivelul studiilor universitare. Constientizandu-se importanta practicii de specialitate pentru procesul de formare in profil profesional, la nivelul specializarii de Asistenta Sociala s-a creat si dezvoltat un model de organizare a perioadelor de practica, o metodologie de coordonare, indrumare si evaluare a studentilor practicieni. Ca numar de ore, fata de disciplinele teoretice, totdeauna practica de specialitate a avut o pondere semnificativa.

Practica de specalitate reprezinta un mod de lucru prin care studentii beneficiaza de posibilitatea de a intra in contact direct si de a lucra in diferite institutii de profil social, putand valorifica cunostintele teoretice, metodele si tehnicile in asistenta sociala predate si dezvoltate la orele de curs.

Scopul general al practicii de specialitate devine, astfel, cel de a identifica, dezvolta, exersa si consolida abilitati si competente specifice profesiei de asistent social, de management a activitatilor si de a cunoaste aspectele etice ale acestei profesii.

Ghidul de practica in asistenta sociala poate asigura calitatea serviciilor oferite beneficiarilor, dar si pentru a stabili cadrul de lucru, etic si profesional pentru viitorii asistenti sociali. Acesta poate sa reprezinte o resursa de referinta pentru studenti, de informatii sau practici pentru abordarea unor situatii specifice.

„Ceremonialurile de trecere, grație naturii lor perene, cât și caracterului multifuncțional, reprezintă zona cea mai productivă a folclorului. Studiile efectuate de cercetători demonstrează că forța tradiției este mai pronunțată în cazul ritualurilor legate de viața de familie decât al obiceiurilor în general, deoarece și manifestarea lor într-un mediu restrâns implică un comportament cutumiar sporit. Investigațiile actuale consemnează o serie de transformări pe care le-au suferit obiceiurile de familie sub influența noilor contexte istorice, sociale și economice. În urma analizării materialului furnizat de performerii de folclor, observăm că cel mai bine păstrat în habitatul tradițional rămâne a fi ritualul funebru, întrucât cuprinde elemente foarte importante pentru studiu: spiritualitate, conținut psihologic, comportament uman, mentalitate arhetipală, credințe și superstiții privind moartea și imaginea «dalbul de pribeag», practici magice și reprezentări cutumiare. Procesele continue de transformare și reactualizare a patrimoniului cultural imaterial cer imperios revizuirea și reconsiderarea elementelor de cultură tradițională și, desigur, documentarea științifică prin noi colecții de materiale etnofolclorice, care să corespundă complexității și caracterului sincretic al fenomenelor tradiționale, pentru a contribui la patrimonializarea și asigurarea viabilității tezaurului etnofolcloric românesc.” (Mariana COCIERU)

„Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură.“ — CRISTIAN PRESURĂ, fizician, autorul bestsellerului „Fizica povestită”

O bună parte din istorie, cunoștințele necesare pentru funcționarea societăților s-au transmis în afara școlii. Începută chiar din primii ani de viață, învățarea avea loc în familie și, pentru mult prea mulți copii, la locul de muncă. Deși s-a impus relativ recent ca principalul loc unde se transmit cunoștințe, școala este la ora actuală, aproape pretutindeni, în pragul imploziei, confruntându-se cu uriașa creștere demografică și cu dezvoltarea rapidă a domeniului digital. În viitor, sunt posibile două scenarii de coșmar. În unul dintre ele, din lipsă de resurse, trei sferturi din omenire vor fi în scurt timp lipsite de școală și de cunoștințe. În celălalt, transmiterea cunoștințelor se va face în esență prin mijloace digitale, apoi genetice, către indivizi; aceștia vor primi cunoștințe social utile de la niște mașini din ce în ce mai direct conectate la creier, până când fiecare ființă umană va deveni ea însăși un artefact plin de artefacte.

„Din cele mai vechi timpuri interdicțiile au îndeplinit rolul demarcator între regimuri/lumi antitetice: primejdios/inofensiv, permis/nepermis, sacru/profan, fast/nefast. Transgresiunea acestor limite atrăgea după sine efecte devastatoare, atât asupra individului, cât și a comunității din care acesta făcea parte. Prin această cercetare mi-am propus o abordare sintetică a sistemului de interdicții din spațiul cultural românesc, reevaluând, din perspectiva modernității, credințele, ritualurile și superstițiile prohibitive, care funcționau ca repere valorice perene ale spiritualității țăranului român.” (Tatiana Potîng)

Când psihologul Richard E. Nisbett le-a arătat o scenă subacvatică animată studenților lui americani, aceștia s-au concentrat pe un pește mare care înota alături de pești mai mici. În schimb, observatorii japonezi au comentat asupra mediului din fundal – iar diferitele moduri de a vedea sunt un indicator al diferențelor cognitive profunde între occidentali și extrem orientali. După cum Nisbett demonstrează în Geografia gândirii, oamenii gândesc – și chiar văd – diferit lumea din cauza ecologiei, a structurilor sociale, a filosofiei și a sistemelor educaționale diferite, care datează din Grecia și China antice. Geografia gândirii documentează cercetările fundamentale ale profesorului Nisbett în psihologie culturală, abordând întrebări precum: • De ce excelau vechii chinezi la algebră și aritmetică, dar nu la geometrie, precum grecii ca Euclid? • De ce li se pare atât de greu extrem-orientalilor să distingă un obiect din mediul care îl înconjoară? • De ce învață copiii occidentali mai repede substantivele decât verbele, când în Asia de Est situația este inversă? Într-un moment al istoriei în care nevoia de înțelegere și de colaborare interculturală nu a fost niciodată mai importantă, Geografia gândirii oferă atât o hartă pentru orientare, cât și un proiect de punte metaforică având drept scop să ne ajute să ne întâlnim la mijlocul drumului.

Documentele etnologice si folclorice inserate in aceasta antologie ofera cititorului o retrospectiva diacronica, sincronica si spatiala asupra sarbatorilor specifice perioadei cuprinse intre primavara, vara si toamna in mediul rural din Basarabia (in cadrul Regatului Romaniei, 1918-1940, 1941-1944), Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (parte componenta a Uniunii Sovietice, 1940-1991), si Republica Moldova (dupa 1991 – prezent). Cartea valorifica fondul Arhivei de Folclor al Institutului de Filologie Romana "Bogdan Petriceicu-Hasdeu" de la Chisinau si completeaza publicatiile colectiei Tezaurul folcloric al romanilor din Republica Moldova, Ucraina si Federatia Rusa, initiata de folcloristul Nicolae Baiesu.

Bestseller Bookfest 2019

„În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul lui se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare. Acum, citind cartea de față despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama că – și dacă rămâneam arheolog – aș fi ilustrat mai curând uneltele, optica, stilul și temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aș fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.“ — ANDREI PLEŞU

„Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Pe copertă: Portret de femeie, Egipt, 150-200 p.Chr. Encaustică pe lemn de tei

Cartea aceasta este, în esența ei, o hartă a sufletului autorului, o amprentă a opțiunilor cele mai intime ale lui. În ciuda drumului „cu acordeonul” fixat pe notele doinei de jale, cartea lasă să se întrevadă o „zariște” – cum ar spune Lucian Blaga – optimistă: dacă și în starea de acum a țării românii rezistă, atunci nu e nici o îndoială că avem viitor, căci Dumnezeu și-a pus amprenta pe aceste meleaguri.