Tratat filosofic în proză, poem şi cronică a condiţiei umane, Cevengur a fost considerat de mulţi distopie, antiutopie etc., primind calificări dintre cele mai puţin stabile. De fapt, o mare problemă pentru receptarea acestui roman este dată de tendinţa de a-l cataloga. El rămâne unic, aparţine unui gen propriu şi respinge pe rând orice încercare de asemănare.
Este povestea unor oameni singuri între oameni, drama naţiunii umane şi comedia erorilor de care nicio fiinţă de pe faţa pământului nu poate fi scutită. La Cevengur oamenii mor cu multă simplitate şi se nasc în moduri dintre cele mai neînţelese, natura e încremenită – deşi soarele e, pentru o bună perioadă, singurul muncitor din zorii socialismului –, iar viaţa s-a mutat în idei. Din acest suflet de idei al unei omeniri bolnave îşi ţese Platonov povestea şi eroii, impresionând prin simplitatea cu care alcătuieşte din cuvinte simple vastul tablou al naturii umane, pe care autorul rus o pătrunde în cel mai personal mod cu putinţă.
Poate că cititorul nu se va îndrăgosti de Kopionkin, Cepurnîi ori Saşa Dvanov, de Paşinţev şi de calul Forţa Proletară, dar povestea acestor personaje îi va rămâne în minte veşnic vie, alături de puzderia de episoade tragi-comice care dau forţa firului epic al romanului. Cevengur este istoria care schimbă suflete, stoarce lacrimi şi declanşează în acelaşi timp homerice hohote de râs.