Clarisse

La colecția de notițe ce o au în centru pe Clarisse, o apropiată a familiei autorului, probabil o figură misterioasă a copilăriei sale, am remarcat dorința de a găsi un sens în istoria familiei. Întîi în viața lipsită de excese a bunicilor, care stabiliseră între ei o distanță respectabilă, ridicolă din perspectiva unui cititor modern. Iar tentativele de apropiere erau zădărnicite la timp de apariția Clarissei, în calitate de ajutor al familiei, om bun la toate, prietenă și ceva mai mult, aproape ca un blestem pozitiv, o umbră necesară. Apoi, autorul face un exercițiu de compunere și imaginare a influenței pe care a avut-o Clarisse asupra părinților săi: asupra mamei care îi acceptă nedumerită ajutorul excesiv, asupra tatălui orbit de convingeri abstract-politice, care o evită pe Clarisse, incomodat de devotamentul ei, de amintirile lor comune. Cine e Clarisse, totuși, te întrebi, de suscită atîtea speculații? O femeie decentă, ultra-pudică, cu un devotament inexplicabil față de familia Vitoux, o presupusă dragoste nemărturisită pentru bunica autorului, întruchiparea umilității și a sacrificiului. Un personaj iritant de bun, lipsit de vicii sau viciat tocmai de excesul bunătății, de calitatea de martor la evenimente sau stări pe care familiar ar fi vrut, poate, să le uite. Poate Clarisse e enigma de rezolvat a acestui roman. Dar mie mi s-a părut un motiv pentru a evoca amintiri și a căuta explicații, lucru pe care orice copil care crește vrea să îl facă: să găsească sens în istoria sa familială. Așa cum am citit-o eu, Clarisse este meditația unui intelectual asupra propriei familii.