„Nu cunosc decît o poezie tristă, exclama Radu Stanca. Dar tristeţea, autentică, organică, este tot suferinţă. Patetism există în toată opera sa, fie că e vorba de lamentaţia lirică, fie de cea teatrală; patetic este şi eseistul, aşa cum, pentru Radu Stanca, arta actorului, la origine, se relevă tot astfel. Suferinţa constituie o cauză a cauzelor; ars doloris e o artă patetică, reîntoarsa mereu la propriile rădăcini, renăscînd din propria-i cenuşă. Nu întîmplător a reţinut scriitorul tocmai acest aforism goethean: Numai insuficientul este creator. Presimţirea permanentă a morţii, a iminentei căderi, înseamnă pentru Radu Stanca unul din acele moduri tipice ale insuficientului, una din modalităţile lui estetice, care fecundează, în opera de artă în genere şi în cea poetică în special, dispoziţii artistice dintre cele mai caracteristice.
Nimic nu dezvăluie însă mai deplin secretul creaţiei sale decît o meditaţie a lui Serenus Zeitblom, după care orice expresie devine în fond plîngere, precum muzica, deoarece aceasta, din clipa în care ajunge la conştiinţa de sine ca mijloc de expresie, se preschimbă în lamentaţie. Muzica străbate poezia stanciană ca o plîngere cu rafinate desfolieri, învăluind şi estompînd strigătul existenţial.” (Ion Vartic)
Nimic nu dezvăluie însă mai deplin secretul creaţiei sale decît o meditaţie a lui Serenus Zeitblom, după care orice expresie devine în fond plîngere, precum muzica, deoarece aceasta, din clipa în care ajunge la conştiinţa de sine ca mijloc de expresie, se preschimbă în lamentaţie. Muzica străbate poezia stanciană ca o plîngere cu rafinate desfolieri, învăluind şi estompînd strigătul existenţial.” (Ion Vartic)