Ebooks

EBOOK – EPUB

Traducere de Adina Avramescu

Un concept pretins științific – rasa. O viziune asupra lumii în care totul se reduce la o luptă „naturală“ pentru resurse. Denunțarea universalismului umanist drept instrument de pervertire și subminare a acestei așa-zise ordini firești. Aceste câteva idei au dezlănțuit o campanie de ucidere în masă fără precedent și un război cu peste 60 de milioane de victime. Când ne gândim la atrocitățile naziste, „cum a fost posibil?“ pare a fi întrebarea în continuare deschisă, pentru că astăzi considerăm că știm ce a fost Holocaustul.
Într-o sinteză impresionantă prin volumul documentării și profunzimea analizei, Timothy Snyder demontează stereotipuri și reformulează convingător avertismentul perpetuu cuprins în istoria acestei tragedii. La originea nebuniei genocidare a unei națiuni subjugate de un conducător malefic s-au aflat anxietăți și aspirații comune: teama de penurie, dorința de confort. Naționalismul și frustrările germanilor au fost exploatate de Hitler și puse în slujba unui proiect anarhic-zoologic. Camerele de gazare au apărut abia după ce milioane de evrei pieriseră în Europa Centrală și de Est, de cele mai multe ori împușcați la marginea unor gropi comune.
Nu e întâmplător că Holocaustul a început în zonele invadate de Germania după ce fuseseră ocupate de sovietici. Pe urmele investi¬gației din Tărâmul morţii, Timothy Snyder arată că „soluția finală“ a fost mai ușor de aplicat acolo unde statele fuseseră distruse deja de primul ocupant. În pofida a ce se crede îndeobște, mecanismele birocratice au fost mai curând o piedică în calea crimei, iar șansele de supraviețuire au fost mai mari acolo unde structurile statale au rămas în picioare.
Zguduitoare prin istoria pe care o spune, provocatoare prin interpretările propuse și relevând conexiuni neliniștitoare cu lumea de azi și cu cea de mâine, Pământul negru evocă deopotrivă poveștile dramatice ale victimelor și figurile dătătoare de speranță ale eroilor salvatori.

„În parte istorie, în parte teorie politică, Pământul negru e o reinterpretare avizată și provocatoare.“ (HENRY KISSINGER)

EBOOK – EPUB

Traducere și note de Tudora Șandru-Mehedinți

Roman de arheologie sentimentalã care ne transportã într-o Japonie senzuală, exotică, plină de contraste, Wabi-Sabi ne dezvãluie nouă, cititorilor, și protagonistului Samuel de Juan, cunoscut din bestsellerul Iubire cu „i“ mic, frumusețea lucrurilor imperfecte și efemere.

În Barcelona zilelor noastre, Samuel trăiește o poveste de dragoste cu Gabriela, dar locuiește în apartamentul lui de burlac împreună cu motanul Mishima. În afara cursurilor de germană pe care le predă la universitate, îl ajută ocazional pe Titus, originalul său vecin, la redactarea unor cărți de dezvoltare personală. Într-o dimineață de iunie, primește din Japonia o vedere enigmatică pe care scrie doar: Wabi-Sabi. La îndemnul lui Titus, după ce Gabriela îi anunță sfârșitul legăturii lor, Samuel pleacă într-o călătorie la Kyōto, sperând să dezlege misterul.

„Un roman incitant despre frumusețea fragilității.“ (TimeOut Barcelona)

EBOOK – EPUB / PDF

Traducere de Diana Yuksel

Dansul privighetorii de primăvară este o minuțioasă cronică a crepusculului unei lumi și o melancolică poveste de dragoste. Plecând de la un amănunt istoric real, Kyung-sook Shin construiește odiseea tinerei Yi Jin, care amintește de Memoriile unei gheișe. Romanul, al cincilea semnat de Kyung-sook Shin, singura femeie căreia i s-a decernat Man Asian Literary Prize, a cunoscut un succes fulminant atât în Coreea, cât și în China.

Ultimii ani ai regatului Joseon, prins în încleștarea marilor puteri și a intereselor acestora în Peninsula Coreeană. Yi Jin, orfană, ajunge printr-o întâmplare la Curtea regală și cucerește cu prospețimea și drăgălășenia ei inima reginei, care îi va deveni protectoare. Minunată dansatoare, de o mare frumusețe și inteligență, educată în spiritul fidelității absolute, Yi Jin este cea mai credincioasă slujitoare a suveranei.
Franța, prosperă și efervescentă în plină Belle Époque. Primul său re¬prezentant diplomatic în îndepărtatul regat coreean, Victor Collin de Plancy, este un tânăr temerar, iubitor de cultură orientală, colecționar, fascinat de țara în care ajunge și mai cu seamă de dansatoarea dela Curtea regală care vorbește franțuzește.
Contrar tuturor cutumelor, Victor primește permisiunea de a o lua pe Yi Jin în Europa și o introduce în rafinata societate pariziană, unde îi cunoaște, printre alții, pe Émile Guimet, Félix Régamey și Guy de Maupassant, cărora le câștigă admirația. Dar Yi Jin e dominată, înainte de orice, de devotamentul necondiționat pentru regina machiavelică și însingurată și nu ezită să-și sacrifice pasiunea în fața iubirii filiale.

EBOOK – EPUB / PDF

Cu o postfață inedită a autorului
Traducere și note de Doru Mareș

Într-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt și-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ și construiește două biografii paralele: una fidelă realității, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniștit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt își exprimă aici anxietatea, îndoielile, uneori chinul și oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viața figurii celei mai sumbre din istoria recentă și până la terminarea romanului. O carte extrem de incitantă, scrisă la înaltă tensiune, considerată cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.

„Moralist, Eric-Emmanuel Schmitt își dedublează eroul pentru a reflecta asupra inocenței, vinii, libertății și responsabilității fiecărui individ. Un îndrăzneț număr de echilibristică. [...] Departe de a urmări marile momente istorice ale Führerului, Schmitt îl evocă pe Hitler în 30 de scene intime ce aruncă o lumină ciudată și dură asupra secretelor vieții afective, sexuale și asupra caracterului personajului care se idolatrizează și încearcă totodată să incarneze eroul nietzschean. Reușita acestui portret este uluitoare." (Le Point)

„Adolf H. Două vieți este un roman serios, grav, neliniștitor. Este un interesant mecanism literar, care forțează cititorul să-și pună întrebãri, nu întotdeauna în mod fățiș, în legătură cu partea tenebroasă care zace în noi. Fiind o reflecție asupra răului, merită întreaga noastră atenție.“ (Le Figaro Littéraire)

EBOOK – EPUB / PDF

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice.
O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“ (RADU PARASCHIVESCU)

EBOOK – EPUB / PDF

Cu fotografii din arhiva autorului

„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci și mai ştiu eu ce funcţie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine însuţi? Critica şi autocritica ţineau însă de ritualul de partid şi alcătuiau împreună o strategie bine gândită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el însuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste.
Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, în ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciţiu de acuzaţii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit.
Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)

EBOOK – EPUB / PDF

Traducere de Casia Zaharia

Această carte clasică a părintelui etologiei moderne se deschide cu întrebarea: Cum s-a născut prietenia dintre om şi câine? Cândva în epoca de piatră, arată Lorenz, foamea şi nevoia i-au împins pe om şi pe strămoşul câinelui domestic să intre într-un parteneriat reciproc avantajos, din care avea să se dezvolte în decursul mileniilor o relaţie cum nu mai e alta între două specii.

La casa sa din Altenberg, de lângă Viena, Lorenz a ţinut fel de fel de animale, de la câini şi gâşte până la maimuţe şi peşti. Reunind într-un mod fericit puterea de observaţie a omului de ştiinţă cu empatia iubitorului de animale, autorul descifrează resorturile subtile ale comportamentului canin în situaţii cunoscute de noi toţi. Dintr-o suită de întâmplări hazlii, adorabile, aflăm ce transmit expresiile faciale şi corporale ale câinilor (şi pisicilor), cum putem explica emoţiile şi reacţiile lor, ce anume înţeleg ei din limbajul omenesc sau cum se raportează la copii şi la puii congenerilor lor.

Revelatoare pentru comportamentul companionilor noştri patrupezi, fermecătoare prin scenele relatate, cartea lui Konrad Lorenz a captivat, de la apariţia ei în 1950, milioane de cititori din întreaga lume.

Traducere de Miruna Fulgeanu

Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.
Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil.

„Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS)

Traducere și note de Florica Sincu

În 2016, în SUA: bestseller New York Times, Los Angeles Times, USA Today, Chicago Tribune, O: The Oprah Magazine, People Magazine, Harper's Bazaar; inclus în Entertainment Weekly’s Must List și Library Reads Top Ten Pick.

Admirabil scris, romanul Lebedele de pe Fifth Avenue, inspirat din fapte reale, oferă o plimbare ficțională într-o lume apusă, înalta societate newyorkeză a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, avându-i în prim-plan pe scriitorul Truman Capote, cu farmecul, duplicitatea, narcisismul și vulnerabilitatea lui, alături de muzele sale, dintre care se detașează Babe Paley, cu tragica ei splendoare.

„O întreagă epocă și aspectele ei sordide prind viață în această bijuterie de roman.“ (O: The Oprah Magazine)

„Ciudata și fascinanta relație dintre Truman Capote și „lebedele“ sale — Babe, Slim, Gloria și celelalte stele ale perioadei ilustrând ca o radiografie lumea lor — este transfigurată și înfățișată cu măiestrie în acest roman, în care fiecare personaj are un comportament detestabil, deși nu lipsit de amuzament. Meritul lui Melanie Benjamin constă în faptul că reușește să stârnească empatia cititorilor atât pentru aceste femei care dețin putere, grație și frumusețe, cât și pentru Truman Capote.“ (Sara Gruen, autoarea romanelor Apă pentru elefanți și La marginea apei)

„Cei care apreciază splendorile vechiului New York vor savura acest prilej de a retrăi viața celor bogați și faimoși (chiar și pasiunile lor vestimentare!). Melanie Benjamin ne oferă portrete convingătoare ale unor personalități reale, într-o narațiune îmbibată de rumori ale vremii, cuceritoare și totodată de o mare profunzime emoțională.“ (Library Journal)

„Lectura Lebedelor de pe Fifth Avenue este asemenea unei participări la o petrecere unde se servește șampanie și, pe tavă, secretele somptuoase ale elitei newyorkeze, fără să fie nimic de plătit. Eleganța „lebedelor“ nu e întrecută decât de eleganța scrisului lui Melanie Benjamin, captivant prin simplitate și rafinament.“ (Vanessa Diffenbaugh, autoarea romanului Limbajul florilor)

Traducere de Dragoș Cojocaru

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.

Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal și individual“.

Traducere de Wilhelm Tauwinkl

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)

„Titlul acestei cărţi, împrumutat din textul lui Emil Cioran Mon pays, rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă a «martirilor sângeroşi» sau a «visătorilor sanghinari», întemeietori ai unei «mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului». O epocă, spune Cioran, care «fusese întemeiată pe idei feroce» şi care «a dispărut în ferocitate».

Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a școlilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format și a unei Europe răvășite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei.“ (Tatiana NICULESCU)

Fotografia de pe copertă: Corneliu Zelea Codreanu (Arhivele Naţionale ale României)

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau două) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictivei Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.

„Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine. Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ (Gabriel LIICEANU)

Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere.
La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă.
De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț.“ (GABRIEL LIICEANU)

Ilustrația copertei: Dragoș Pătrașcu, Pasărea om

„Uimitor… Iata-mă este un roman plin de înțelesuri profunde despre identitate, istorie, familie și lumea ieșită din matcă în care trăim.“ (Maureen Corrigan, NPR)

Cu mult umor, dar și cu adâncă melancolie, Foer construiește o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreiești din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni și demolează, nivel după nivel, construcția existenței ei intime și sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viața și care se dovedește a fi mai fragil și mai vulnerabil decât și-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“, după propria caracterizare, și Jacob, soțul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max și Benjy – trei copii cu personalități complexe și sofisticate –, în confortul metropolei americane, ducând o viața tihnită, îmbogățită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puțin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soțului ei mai multe mesaje cu un conținut sexual explicit, totul sare în aer, scoțând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeași inventivitate plină de energie, ireverență hilară și impetuozitate emoțională din Totul e iluminat și Extrem de tare și incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar și cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte.

Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

Traducere și note de Justina Bandol

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com – „Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review – „Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de țări.

„Descoperirea Americii” – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată pe injustiţie şi varii inginerii sociale.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii.
Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)

Traducere de Lucia Nicolau

Cartea lui Stefan Klein, devenită bestseller în Germania, sintetizează și explică descoperirile neuropsihologiei moderne, oferind nu rețete, ca ghidurile self-help, ci cunoștințe și modul lor de „întrebuințare“ în viața de zi cu zi. Căci nu există o formulă a fericirii universală, ci o formulă a fiecăruia. Există șapte miliarde de oameni și șapte miliarde de căi spre fericire, spune autorul. Dar esențial e faptul că fericirea poate fi găsită. O dovedesc două descoperiri importante: mintea noastră are mecanisme înnăscute pentru bucurie, plăcere, euforie; iar tendința aceasta naturală spre fericire poate fi exersată, deoarece creierul omenesc este configurabil la nesfârșit, indiferent de vârstă.

„După ce vei fi citit această carte, capul tău va arăta altfel pe dinăuntru, promite Klein, și chiar așa este.“ (Der Spiegel)

„Stefan Klein a reușit să scrie o adevărată capodoperă. Mesajul ei simplu, acela că poți învăța să fii fericit, este comunicat cititorului într-un mod deopotrivă fascinant și documentat, inteligibil pentru oricine.“ (Die Welt am Sonntag)

„Stefan Klein rezumă în cartea sa o întreagă bibliotecă... Această carte e un adevărat instrument de autocunoaștere.“ (Der Stern)

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme…

Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti!
Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat.
Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.“

„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat.“ (LUCIAN BOIA)

Fotografiile de pe copertã © Marius Amarie, MNIR.
Sceptrul regelui Ferdinand, realizat din aur şi argint, dupã proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a conceput scenariul şi scenografia ceremoniilor de încoronare de la Alba Iulia, din 1922. Cele patru tinere în port popular reprezintã noile provincii alãturi de România reîntregitã; lucrãtura şi pietrele prețioase reflectă designul coroanei reginei Maria și al mantiilor regale, concepute de același artist.

Un roman frumos ca o scrisoare de dragoste, in care protagonistii se cauta, se gasesc intr-o noapte ploioasa, se iubesc nebuneste si in cele din urma ratacesc iremediabil drumul unul spre celalalt. Pe ea o cheamã Louise. Are par prerafaelit si pielea alba ca laptele. Dar persoana pe care o iubeste si care-i asterne pe hartie povestea n-are nici nume, nici chip, nici sex. In fond dragostea nu cunoaste astfel de ingradiri. E, asa cum descopera protagonistii, un drog care se consuma febril, cu disperare, si care lasa urme vizibile si invizibile scrise pe trup.

Scris la patru mâini de Care Santos și Francesc Miralles, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, tradus deja în 20 de țări, emană gândire pozitivă și poezie. Salvată în ultimul moment de la sinucidere de o întâmplare neașteptată, Iris pornește într-o aventură care îi va schimba modul de a vedea viața. După moartea părinților ei într-un accident de mașină, dezorientată și fără nici o perspectivă, ea va fi nevoită să ia lucrurile de la capăt. Iar revizitarea trecutului poate fi o experiență dureroasă și plină de pericole, dar și una aducătoare de fericire, mai ales când lui Iris îi apar în cale doi „iluminați“.

„În Cel mai frumos loc din lume e chiar aici am vrut să exprimăm neliniștile, iluziile, nemulțumirile și bucuriile oamenilor de astăzi, totul învăluit în puțină magie cotidiană, pentru că, uneori, în lume se întâmplă lucruri fabuloase, dar noi, din cauza problemelor și grijilor zilnice, nu ne dăm seama de farmecul vieții, care ne e atât de la îndemână.“ (Francesc MIRALLES)