Ebooks

EBOOK – EPUB / PDF

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Daniel Cain

„În anii 1917–1918, statalitatea României atârnă de un fir de păr. În plan militar, țara, atât cât a mai rămas din ea, este amenințată cu anihilarea în fața Puterilor Centrale. În plan social, bolșevismul adus de aliații ruși amenință să cuprindă o populație exasperată de lipsuri și să destrame ființa națiunii. În aceste momente cruciale, parlamentul rămâne un stâlp al statalității României. Dar cu ce preț? Aflăm din paginile lăsate de Grigore Procopiu, senator și avocat, liberal de modă veche, numărându-se printre cei care votează, în vara anului 1917, pentru reformă agrară și vot universal. La începutul anului 1918, în urma evacuării pe teritoriul unei Rusii în plină fierbere revoluționară, este arestat de către bolșevici la Odessa, împreună cu alte câteva zeci de parlamentari români, într-un context politic care avea să prevestească Teroarea Roșie, apoi lunga noapte totalitară.
Marele merit al memoriilor lui Grigore Procopiu este că aduc lumină asupra unui episod prea puțin cunoscut, scoțând totodată la iveală detalii prețioase despre atmosfera politică a vremii și personajele-cheie care au scris istoria României din noiembrie 1916 până spre finalul anului 1918.“ (Daniel Cain)

Pe copertă: Joseph W. Boyle (în mijloc, în uniformă de colonel) alături de demnitarii români ținuți ostatici de bolșevici, la Feodosia, în martie 1918. Printre cei arestați se află și Grigore Procopiu.

EBOOK – EPUB / PDF

Râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă!

Consideri toate E-urile o otravă care ne este adăugată în mâncare? Te înspăimântă OMG-urile (organismele modificate genetic), chiar și pomelo sau nectarina? Crezi că omul modern trebuie să se întoarcă la leacuri băbești sau să caute mijloace alternative de diagnostic și tratament, fie şi dacă rezultatele lor nu sunt reproductibile în experimente controlate și se bazează doar pe testimonialele unor oameni… mai mult sau mai puțin reali?
Atunci trebuie neapărat să citești această carte! Te va învăța să fii mai circumspect cu miracolele și afirmațiile iresponsabile ale celor care vor doar să vândă un produs, fără să fie însă responsabili pentru efecte.
Te crucești când vezi reclame nerușinate la băuturi magice care trateazã cancerul cu bicarbonat? Te uluiesc persoanele care se lasă escrocate cu naivitate de aparate miraculoase pentru diagnosticarea „tuturor bolilor“? Ai dubii referitoare la suplimentele nutritive, la bairamurile cu antioxidanți și suculeț verde de detox? Ți-au ieşit pe nas reclamele deșănțate la extracte din plante cu nume exotice care luptă împotriva cancerului, întăresc imunitatea și detoxifică (fără efecte adverse, bineînțeles)?
Atunci această carte e pentru tine: citește-o și vei afla ce e verificat și ce e impostură în avalanșa de soluții și leacuri care ne-au invadat în ultimii ani.
Ești o tânără mămică derutată de sfaturile contradictorii din abisul internetului și nu mai știi cum să-ți hrănești odorul? Citește cartea și ai să te lămurești.
Ești sportiv și îți fac cu ochiul produse menite să îmbunătățească performanțele fizice? Ai grijă, unele pot avea efecte adverse ciudate și nu tocmai plăcute: poți afla din această carte care sunt. și nu oricum, ci cu zâmbetul pe buze și cu bună dispoziție, fiindcă „glumind putem spune orice, chiar și adevărul“ (Sigmund Freud).
Vei mai descoperi că râsul împreună cu doctorul specialist în nutriție nu îngrașă, dar îți înseninează viața. Detoxifică, crește imunitatea și luptă împotriva tuturor bolilor!

Traducere de Miruna Fulgeanu

Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.
Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil.

„Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS)

Traducere și note de Florica Sincu

În 2016, în SUA: bestseller New York Times, Los Angeles Times, USA Today, Chicago Tribune, O: The Oprah Magazine, People Magazine, Harper's Bazaar; inclus în Entertainment Weekly’s Must List și Library Reads Top Ten Pick.

Admirabil scris, romanul Lebedele de pe Fifth Avenue, inspirat din fapte reale, oferă o plimbare ficțională într-o lume apusă, înalta societate newyorkeză a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, avându-i în prim-plan pe scriitorul Truman Capote, cu farmecul, duplicitatea, narcisismul și vulnerabilitatea lui, alături de muzele sale, dintre care se detașează Babe Paley, cu tragica ei splendoare.

„O întreagă epocă și aspectele ei sordide prind viață în această bijuterie de roman.“ (O: The Oprah Magazine)

„Ciudata și fascinanta relație dintre Truman Capote și „lebedele“ sale — Babe, Slim, Gloria și celelalte stele ale perioadei ilustrând ca o radiografie lumea lor — este transfigurată și înfățișată cu măiestrie în acest roman, în care fiecare personaj are un comportament detestabil, deși nu lipsit de amuzament. Meritul lui Melanie Benjamin constă în faptul că reușește să stârnească empatia cititorilor atât pentru aceste femei care dețin putere, grație și frumusețe, cât și pentru Truman Capote.“ (Sara Gruen, autoarea romanelor Apă pentru elefanți și La marginea apei)

„Cei care apreciază splendorile vechiului New York vor savura acest prilej de a retrăi viața celor bogați și faimoși (chiar și pasiunile lor vestimentare!). Melanie Benjamin ne oferă portrete convingătoare ale unor personalități reale, într-o narațiune îmbibată de rumori ale vremii, cuceritoare și totodată de o mare profunzime emoțională.“ (Library Journal)

„Lectura Lebedelor de pe Fifth Avenue este asemenea unei participări la o petrecere unde se servește șampanie și, pe tavă, secretele somptuoase ale elitei newyorkeze, fără să fie nimic de plătit. Eleganța „lebedelor“ nu e întrecută decât de eleganța scrisului lui Melanie Benjamin, captivant prin simplitate și rafinament.“ (Vanessa Diffenbaugh, autoarea romanului Limbajul florilor)

Traducere de Dragoș Cojocaru

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.

Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal și individual“.

Traducere de Wilhelm Tauwinkl

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)

„Titlul acestei cărţi, împrumutat din textul lui Emil Cioran Mon pays, rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă a «martirilor sângeroşi» sau a «visătorilor sanghinari», întemeietori ai unei «mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului». O epocă, spune Cioran, care «fusese întemeiată pe idei feroce» şi care «a dispărut în ferocitate».

Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a școlilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format și a unei Europe răvășite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei.“ (Tatiana NICULESCU)

Fotografia de pe copertă: Corneliu Zelea Codreanu (Arhivele Naţionale ale României)

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau două) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictivei Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.

„Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine. Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ (Gabriel LIICEANU)

Traducere de Cornelia Rădulescu

Isabel Allende: 23 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 70 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; 60 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele sale.

În Brooklynul înzăpezit, o tamponare ușoară în trafic declanșează o neașteptată poveste de iubire târzie. Richard Bowmaster, un profesor universitar ipohondru și solitar, lovește mașina condusă de o guatemaleză, Evelyn Ortega, care trăiește și lucrează ilegal în casa unui afacerist dubios. Ceea ce la început pare un accident minor ia o turnură neașteptată când tânara, în mod evident terorizată, sună la ușa lui Richard. Speriat, acesta cere ajutorul Lucíei Maraz, proaspăta lui chiriașă și colegă, o chiliană greu încercată de viață, dar voluntară și optimistă. În jurul acestor trei personaje se construiește un roman bogat, palpitant și de mare intensitate emoțională, care tratează teme de acută actualitate – violența, imigrația, migrația economică și efectele ei asupra copiilor –, dar din care nu lipsește, ca în multe dintre cărțile lui Isabel Allende, elementul magic și încrederea într-o forță care ajută la restabilirea ordinii și a justiției naturale.

Pornind de la istoria şi legendele medievale ale oraşului său natal, Bistriţa, Ioana Bradea reconstruieşte o poveste spectaculoasă, depănată pe rând de locuitorii acestei cetăţi „uitate de rege şi sfinţi“: un preot şi notar care consemnează în cronica sa zbuciumatele zile din preajma condamnării la moarte a fostului jude al oraşului, rebela Margareta — fiica noului jude, care încalcă normele vremii şi ale familiei sale pentru a-şi găsi ursitul —, un arhitect italian însărcinat cu renovarea catedralei, vegheaţi, cu toţii, de privirea unui enigmatic călugăr străin.
Înalt este numele tău este, poate, acea carte despre care autoarea spunea cândva că nu va reuşi niciodată s-o scrie, „o carte doar pentru Dumnezeu, o carte care să-l ajungă, să-l îndoaie, să-l mute din loc ca pe munţii din bobul de credinţă“.

„Mai ştergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototoleşti foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile veneţiene şi o arunci cât colo şi te întinzi spre altă coală, pe care te străduieşti din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să aşterni aici toate faptele cetăţii — uneori sângeroase, păcătoase ori neruşinate, alteori glorioase şi pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălţate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve şi soldaţi idioţi — oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepţi şi, în cele din urmă, să făureşti respiraţia atât de zbuciumată a cetăţii.“

Ilustraţia copertei: Poarta Spitalului, Bistriţa, desen realizat de Miron Alexandru David, 6 ani, în cadrul atelierului de pictură al Clubului Scenica, Bistriţa.

Sub pretextul călătoriei fabuloase a unui straniu personaj „elefantin“ născut în Transilvania, Diana Adamek reconstituie în detalii o întreagă lume, aflată în momentul unor schimbări subtile, care vor îmbrăca deseori în roman haina miraculosului. Europa Centrală în a doua parte a veacului al XVI-lea e un spațiu cu limite înșelătoare, iar Roro trăiește cu fascinația depărtării și a necunoscutului. El străbate o lume în care imaginația debordantă a barocului creează splendide obiecte imposibile, deopotrivă grotești și feerice, precum picturile lui Arcimboldo, oglindă a melancoliei și reflex al sfârșitului lent, sfâșietor al unei epoci.

Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere.
La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă.
De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț.“ (GABRIEL LIICEANU)

Ilustrația copertei: Dragoș Pătrașcu, Pasărea om

Traducere și note de Alexandra Medrea

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.

Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.

Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)

„Uimitor… Iata-mă este un roman plin de înțelesuri profunde despre identitate, istorie, familie și lumea ieșită din matcă în care trăim.“ (Maureen Corrigan, NPR)

Cu mult umor, dar și cu adâncă melancolie, Foer construiește o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreiești din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni și demolează, nivel după nivel, construcția existenței ei intime și sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viața și care se dovedește a fi mai fragil și mai vulnerabil decât și-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“, după propria caracterizare, și Jacob, soțul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max și Benjy – trei copii cu personalități complexe și sofisticate –, în confortul metropolei americane, ducând o viața tihnită, îmbogățită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puțin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soțului ei mai multe mesaje cu un conținut sexual explicit, totul sare în aer, scoțând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeași inventivitate plină de energie, ireverență hilară și impetuozitate emoțională din Totul e iluminat și Extrem de tare și incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar și cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte.

Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

Traducere și note de Justina Bandol

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com – „Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review – „Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de țări.

„Descoperirea Americii” – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată pe injustiţie şi varii inginerii sociale.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii.
Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)

Traducere de Lucia Nicolau

Cartea lui Stefan Klein, devenită bestseller în Germania, sintetizează și explică descoperirile neuropsihologiei moderne, oferind nu rețete, ca ghidurile self-help, ci cunoștințe și modul lor de „întrebuințare“ în viața de zi cu zi. Căci nu există o formulă a fericirii universală, ci o formulă a fiecăruia. Există șapte miliarde de oameni și șapte miliarde de căi spre fericire, spune autorul. Dar esențial e faptul că fericirea poate fi găsită. O dovedesc două descoperiri importante: mintea noastră are mecanisme înnăscute pentru bucurie, plăcere, euforie; iar tendința aceasta naturală spre fericire poate fi exersată, deoarece creierul omenesc este configurabil la nesfârșit, indiferent de vârstă.

„După ce vei fi citit această carte, capul tău va arăta altfel pe dinăuntru, promite Klein, și chiar așa este.“ (Der Spiegel)

„Stefan Klein a reușit să scrie o adevărată capodoperă. Mesajul ei simplu, acela că poți învăța să fii fericit, este comunicat cititorului într-un mod deopotrivă fascinant și documentat, inteligibil pentru oricine.“ (Die Welt am Sonntag)

„Stefan Klein rezumă în cartea sa o întreagă bibliotecă... Această carte e un adevărat instrument de autocunoaștere.“ (Der Stern)

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme…

Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

„Pentru Ioan Stanomir, istoria rusă a ultimului veac este inseparabilă de amprenta spiritului lui Lenin. Lenin a exacerbat trăsăturile voluntariste şi utopice ale marxismului prin unificarea acestei doctrine cu tradiţia sectară a milenarismului rus. Ioan Stanomir ne oferă în această carte un ghid indispensabil pentru a înţelege ceea ce a fost catastrofa sovieticã. Perspectiva propusă este expresia unui indefectibil angajament în favoarea libertăţii.“ (VLADIMIR TISMĂNEANU)

„Comunismul a fost cu mult mai mult decât o poveste rusă. URSS este epicentrul, dar undele seismice au călătorit până departe. Graţie URSS, comunismul şi-a probat posibilitatea de existenţă. Comunismul a devenit, odată cu anul 1917, un regim vital şi capabil de prozelitism, modelat de experienţa şi de practicile autocraţiei care îl precedă. Maturizarea sa prin stalinism înseamnă maturizarea unui model ce mizează pe control, pe teroare şi pe modernizarea patologică. La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de acelaşi devotament intelectual în apărarea ei. Tentaţia totalitară se hrăneşte din teamă şi din resentiment, iar luptele veacului XX sunt şi luptele noastre.“ (IOAN STANOMIR)

Fotografia de pe copertă: Zilele Revoluției - Petrograd,1917

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti!
Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat.
Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.“

„România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat.“ (LUCIAN BOIA)

Fotografiile de pe copertã © Marius Amarie, MNIR.
Sceptrul regelui Ferdinand, realizat din aur şi argint, dupã proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a conceput scenariul şi scenografia ceremoniilor de încoronare de la Alba Iulia, din 1922. Cele patru tinere în port popular reprezintã noile provincii alãturi de România reîntregitã; lucrãtura şi pietrele prețioase reflectă designul coroanei reginei Maria și al mantiilor regale, concepute de același artist.

Lucrarea continuă o serie de probleme pe care le-am schiţat anterior în City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin (Humanitas, Bucureşti, 2014) şi Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin şi Theodor W. Adorno (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2015) privind lumea urbană şi posibilitatea de a sesiza, în textura şi în pliurile ei, prezenţa decisivă a Revelaţiei. Lectura cărţilor lui Michel de Certeau, în sine o aventură fantastică, schiţează, mai departe, hărţi multiple pentru o geografie a oraşului locuit de sacru.

Capitolele sunt redactate oarecum independent. Ceea ce le leagă însă sunt două pasiuni puternice în egală măsură: în primul rând, aceea de a vorbi despre un autor fascinant, subtil şi labirintic, de a pătrunde în lumea lui populată cu mistici, vagabonzi, nebuni, cititori şi călători; în al doilea rând, aceea de a urma, măcar parţial, cărările cotidiene pe care Celălalt se furişează în lume şi la care Michel de Certeau face, discret, aluzie. Aflată sub semnul acestor două pasiuni, cartea de faţă se află oarecum la mijloc, între o exegeză care se pretinde a fi sobră şi o lectură subiectivă a cărţilor aflate în discuţie.