Ebooks

Sex, shopping și un roman este o poveste modernă despre dragostea din zilele noastre, scrisă în inconfundabilul şi seducatorul stil al lui Alain de Botton.

Alice lucrează în publicitate, Eric – în domeniul bancar. În casa ei domneşte stilul vintage, iar în apartmentul lui – minimalismul monocrom. Ea are complexe, el este dezinvolt. Amândoi sunt însă tineri şi atraşi unul de altul, aşa că toate diferenţele dintre ei sunt argumente ale îndrăgostirii – un proces pe care scriitorul îl analizează stendhalian, îmbogăţindu-şi naraţiunea cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant. Între cosmopolita Londră contemporană şi paradisul insulelor tropicale, povestea de dragoste a lui Alice şi Eric parcurge toate etapele imaginabile. La finalul ei, după ce binomul celor doi îndrăgostiţi tinde, pentru o scurtă vreme, spre un triunghi amoros, cititorul va trebui să tranşeze, alături de protagonişti, eterna dilemă a cuplului –„extremele se atrag“, sau „cin’ se-aseamănă se-adună“?

La începutul anilor ’60, la Institutul Tehnologic din California a avut loc probabil cel mai spectaculos eveniment din istoria învăţământului de fizică: unul din marii fizicieni ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel în 1965, a ţinut un curs introductiv de fizică pentru studenţii din primii ani. Cursul avea să fie tipărit în milioane de exemplare în lumea întreagă, căpătând o notorietate fără egal şi devenind pentru generaţiile de elevi şi studenţi care s-au succedat o superbă iniţiere în studiul fizicii. Fizicianul de la Caltech este Richard P. Feynman, cel ce a introdus diagramele care îi poartă numele şi metoda integralei de drum, dar şi un stil nonconformist, deopotrivă ludic şi pătrunzător, de a face ştiinţă. De la spargerea seifurilor cu documente secrete (pe când lucra la proiectul bombei atomice, în timpul războiului) la contribuţiile sale cruciale în electrodinamica cuantică şi de la cursurile ţinute studenţilor începători la explicarea simplă a dezastrului navetei Challenger, tot ce a făcut Feynman poartă amprenta spiritului său sclipitor şi surprinzător. În timp, a devenit, alături de Einstein, unul dintre cele mai puternice simboluri ale ştiinţei.

„Scopul principal al acestui curs a fost de a trezi interesul studenţilor entuziaşti şi capabili care veneau la Caltech de pe băncile şcolilor medii. Aceştia auzeau o mulţime de lucruri despre cât de interesantă şi captivantă e fizica – teoria relativităţii, mecanica cuantică şi alte teorii moderne.“ (Richard P. FEYNMAN)

La începutul anului 2015, aflând că mai are puţin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaraţie în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă.“
Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îşi confunda soţia cu o pălărie priveşte în urmă cu seninătate şi nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezenţă, dar şi cu încredinţarea că viaţa nu i-a fost zadarnică. De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.

„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică.
Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind.
Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)

Cărţile lui David Mitchell sunt traduse în peste 30 de limbi.

Roman distins cu British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, Atlasul norilor a fost ecranizat în 2012, cu Tom Hanks, Halle Berry, Susan Sarandon, Ben Whishaw şi Hugh Grant în rolurile principale.

Un vizionar postmodern, un maestru al stilurilor şi genurilor literare, David Mitchell combină aventura pură, pasiunea nabokoviană pentru puzzle şi fina analiză psihologică cu un dozaj inteligent de speculaţii filozofice şi ştiinţifice, în tradiţia lui Aldous Huxley, Italo Calvino, Umberto Eco şi Philip K. Dick. Rezultatul este o strălucită ficţiune originală, care ne dezvăluie cum, oricând şi oriunde, voinţa de putere naşte monştri, dar şi cum sufletele oamenilor străbat timpul asemenea unor nori care plutesc pe cer.

Stephen Hawking este fizicianul de excepţie care, imobilizat într-un cărucior, suferind din tinereţe de sindromul lateral amiotrofic, ţine legătura cu lumea printr-un calculator care „vorbeşte“ în locul lui. Ceea ce nu-l împiedică să se afle, prin studiile sale, în avangarda cercetărilor privind spaţiul, timpul, originea universului şi particulele elementare. Marele succes al cărţilor sale de popularizare Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucă a schimbat perspectiva publicului asupra întrebărilor esenţiale ale fizicii.
Volumul de faţă, superbă lecţie de gândire creatoare, conţine deopotrivă pagini autobiografice şi eseuri ştiinţifice. Cartea se încheie cu un interviu al cărui punct de pornire e muzica: ce discuri ar lua Hawking cu el pe o insulă pustie?...

„Nu sunt de acord cu punctul de vedere că universul este un mister, despre care am putea avea numai intuiţii, fără a-l putea însă analiza sau înţelege vreodată în întregime.“ (Stephen W. HAWKING)

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Romanul Evanghelia după Pilat a fost tradus în peste 20 de limbi.

În grădina Ghetsimani, un bărbat aşteaptă să fie prins şi dat pieirii. Numele lui este Ieşua, şi e fiul unui dulgher umil din Nazaret. Dar cum se face că este duşmanul Cezarului şi al Sinedriului? Cum de-a ajuns acest nazarinean să fie o ameninţare pentru puterea lumească şi cea a lui Dumnezeu? Soarta îi este pecetluită. Nu va vedea Ierusalimul în sărbatoarea Paştilor. Va muri pe cruce, şi o ştie.
Pilat din Pont i-a hotărât moartea fără să clipească, nebănuind că, trei zile mai târziu, zvonul Învierii va încinge spiritele şi aşa nesupuse ale iudeilor. Dar Imperiul domneşte prin raţiune. Aşa că pretorul va trebui să demonteze legenda primejdioasă pe cale de-a se naşte.
Astfel începe călătoria lui Pilat: ca o anchetă. Reprezentantul Romei şi al ordinii adună mărturii şi respinge sau demonstrează teorii şi ipoteze. Însă treptat raţiunea începe să şovăie şi trebuie să se plece în faţa evidenţei. Pilat nu se află în faţa unei enigme, ci a unui mister mai înalt. Pilat nu-l poate dezlega. Îi mai rămâne doar să se îndoiască. Sau să creadă.

„Cum anul acesta se împlinesc 140 de ani de la nașterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației și iubirii mele față de această desăvârșită româncă englezoaică, mare regină și cuceritoare scriitoare.
De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile și înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul și semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural și religios căreia Maria îi aparține și nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii și lumea, cu încredere, curaj și cu o poftă de viață inegalabile.
Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – și eu cred că are, acum mai mult ca oricând – atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic și mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ (Tatiana NICULESCU BRAN)

Țării mele și poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. (…)
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate (…)
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieți atâția au venit la inima mea încât moartă chiar, ași dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria. (…)
Și acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Acest testament a fost făcut scris, datat și semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„În rândurile acestei cărţi nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind. (Autorii)

Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi. (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.

— Avem câteva cearcăne în plus…

— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Trei femei, trei epoci. Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii, Hanna, în Viena imperială de la începutul secolului XX, iar Anny, în Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie?

În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește. În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfățată a lumii bune, își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriță a cărei frumusețe nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri și alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului și a iubirii.

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Considerat unul dintre cele mai bune romane ale lui Yukio Mishima, După banchet se remarcă prin pătrunzătoarea explorare a caracterului omenesc și prin atenta observație realistă.

Kazu, proprietara unui mare restaurant din Tokyo, o femeie încă atrăgătoare la cei cincizeci de ani ai săi, duce o viață împăcată, tihnită, când, cu ocazia unei reuniuni a foștilor ambasadori ai Japoniei, îl întâlnește pe Noguchi, de care o va lega o dragoste matură, ce promite un deznodământ fericit. După căsătorie, Noguchi se va implica din nou în viața politică, iar Kazu îl va susține în campania electorală, atât financiar, cât și prin prezența ei în mijlocul oamenilor, însă, în ciuda eforturilor celor doi, Noguchi va pierde alegerile, iar Kazu, restaurantul. Acest eșec va deschide răni dureroase, scoțând la iveală adevăruri din trecut, iar iubirea celor doi va fi pusă la încercare. Kazu va fi nevoită să aleagă între o căsnicie „ca un cavou“, alături de un soț dintr-o familie aristocratică, și revenirea la vechea ei viață.

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului.
După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„Creativitatea este sacră şi nu este sacră.
Ceea ce creăm contează enorm şi nu contează deloc.
Trudim singuri şi suntem însoţiţi de spirite.
Suntem îngroziţi şi suntem curajoşi.
Arta e o zdrobitoare corvoadă şi un minunat privilegiu. .
Divinitatea nu ne poate lua în serios decât atunci când suntem în cea mai jucăuşă dispoziţie.
Fă loc acestor paradoxuri, astfel ca toate să fie deopotrivă de adevărate în sufletul tău, şi îţi promit – vei putea face orice.“ (Elizabeth GILBERT)

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

Roman câștigător al American Library Association Alex Award, 2007 • Finalist la Costa Novel Award, 2006 • Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 • Nominalizat la Booker Prize, 2006 • Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 • Menționat pe listele celor mai bune cărți ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.

Noua ficțiune a lui Alessandro Baricco impresionează, dincolo de virtuozitatea stilistică, prin umanitatea personajelor, prin poezia luminoasă a descrierilor și prin poveștile vieților unor cupluri întâmplătoare, care se condensează în trei secvențe, la ora când ziua se îngână cu noaptea.

În toiul nopții, o femeie în rochie de seară se adăpostește în camera de hotel a unui om de afaceri cu care poartă o lungă discuție, minată de o tensiune surdă, până în ceasurile dinaintea răsăritului. O fată se întinde la vorbă întreaga noapte cu recepționerul hotelului, căutând pretexte ca să nu urce în camera unde o așteaptă tânărul violent care se arată a-i fi iubit. Un băiețel scăpat din flăcările ce i-au mistuit casa și familia e răpit din camera de hotel de polițista pusă să-l vegheze. Și, ca într-o piesă muzicală, în lumina palidă a dimineții, când pe lume pare să nu se întâmple nimic, situațiile stranii în care plutesc cele trei cupluri își găsesc o neașteptată rezolvare.

Pesemne că Alessandro Baricco a hotărât în final să-i acorde această „altă viață“ lui Jasper Gwyn, eroul romanului său omonim, dispărut fără urmă. Fiindcă eroul celor trei povestiri din volumul De trei ori în zori pare să fie chiar holul unui hotel, în care șapte personaje – trei cupluri și recepționerul hotelului – au parte de întâmplări stranii, total independente și totuși în chip straniu legate. Dacă adăugăm că despre volumul în cauză se vorbește încă în ultimele pagini ale romanului Mr Gwyn, tradus în 2014 în colecția de față, iar „adevăratul“ său autor este deconspirat acolo drept un enigmatic scriitor anglo-indian, mort între timp, întregul caz se învăluie într-un mister hotărât de instanța în puterea căreia se află totul. Un mister pe care cititorul este invitat să-l dezlege.

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol și jumătate cultul „poetului național“ merită astăzi parcursă. Volumul de față o prezintă cu detașare, acuitate critică și finețe a observației. Oare vom reuși cândva să-l vedem (și să-l citim) pe Eminescu eliberați de mitologia creată, de un secol și ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învățăminte.
Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în fața căruia nu oricine și-a păstrat luciditatea și discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor. Și cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.“ (Lucian BOIA)

Alternând comentariul textelor sacre evreiești cu analiza fină și plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identități, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu și a relației dintre oameni, volumul Evreii și cuvintele aduce la lumină, cu farmec și elocință, povești uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz și fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice și cuvinte străvechi care ascund în ele un înțeles pierdut al lumii.

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz și fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de față pune de fapt problema identității evreiești, demontând clișee și preconcepții și sintetizând câteva dintre trăsăturile esențiale ale istoriei evreilor. Minuțios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleții argumentării și ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potențialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanța educației și inițierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeași formulă alertă și palpitantă până la sfârșit. Diversitatea informațiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverșunare fac din Evreii și cuvintele o lectură esențială nu numai pentru cei interesați de istoria și înțelepciunea evreiască, ci și pentru cititorii pasionați de eseuri culturale care păstrează balanța între efervescența ideilor și exprimarea ponderată a acestora.

„O carte originală și cutremurătoare, Evreii și cuvintele reușește să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea și chiar mai mult. Este o carte minunată.“ (Jonathan Safran Foer)

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să vă treziţi că v-au crescut antene, că aveţi un abdomen cafeniu şi trei perechi de picioare… de gândac?
Ar fi… SUPER!
Aşa a crezut şi Andrei. Dar cum au reacţionat părinţii când în loc de băieţelul lor drag au dat cu ochii de creatura ciudată care avea chiar vocea lui?
Ce plan a ticluit vecina cea curioasă şi suspicioasă?
Ce au făcut colegii şi profesorul de matematică atunci când de sub păturã a ieșit elevul-gândac?
Şi până la urmă a reuşit să o impresioneze cu noua lui înfăţişare pe Raluca, pistruiata blondă pe care o plăcea atât de mult.

Romanul Soloviov și Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecția „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolșaia Kniga (Marea Carte) și Andrei Belîi, ca o recunoaștere a originalității cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puțin pasionant.

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei și chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuiește incursiuni în timp și spațiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în considerații despre istorie, politică și morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale și cele inventate. O frumoasă și seducătoare poveste de dragoste întregește, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, acestă remarcabilă operă literară în care meditația asupra relativității lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

„A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

„Cărţile mele de versuri sunt poveşti. Au crescut pe un schelet narativ, s-au vertebrat epic, deşi formal s-au folosit de artificiile stilistice ale poeziei. În Poză retuşată am încercat să fixez contorsiunile unei poveşti de dragoste, în Nordul am vorbit despre copilărie, şi traumă, şi sentimentul de minoritar în ultimul deceniu de comunism, în Credinţa am încercat să-mi înţeleg mai bine trecutul faulknerian şi convulsiv, iar în Autoimun am vorbit despre boală, maturitate şi implacabil. Fiecare poezie e, de fapt, un fragment al istoriei pe care o subîntinde. Prin urmare, orice antologare e aproape imposibil de făcut. Am operat totuşi o selecţie pe primul volum, căruia i-am adăugat şi câteva texte inedite, pe când Autoimun, de pildă, este inclus integral. Celelalte două cărţi reiau antologia Cenotaf, apărută în anul 2006.“ (Ioana NICOLAIE, iunie 2015)

„O autoare sobră de un subtil rafinament, ale cărei legături subterane dezvăluie o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre, de o originalitate frapantă.“ (Andrei BODIU)

„O poetă cu o scriitură singulară la noi – o scriitură feminină, inteligentă, profundă, seducătoare şi prietenoasă.“ (Marius CHIVU)

„Ca o altă Eliză, fata-fetiţă devine «fărmecătoare», o vrăjitoare bună «strivind urzici pe prispă şi în oale», urzind cămăşi de cuvinte pentru cei 11 fraţi şi aducându-i astfel la viaţă.“ (Simona SORA)

Tradus în peste treizeci de țări, romanul M-am hotărât să devin prost s-a vândut până în prezent în peste o jumătate de milion de exemplare și a fost încununat cu prestigiosul Euregio-Schüler-Literaturpreis.

A devenit lumea noastră atât de anapoda, încât justa concluzie a oricărui om cu cap să fie „prea multă minte strică“? Sunt oare rutina, automatismele, clișeele, conformismul soluția unei vieți fără griji? În acest caz, originalitatea și creativitatea ajung o piedică insurmontabilă, iar inteligența nu poate decât să-și impună să capituleze pentru ca posesorul ei să-și găsească fericirea. Acesta va fi și pariul lui Antoine, un Candide modern a cărui odisee comică a făcut din M-am hotărât să devin prost un roman-cult.

„În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecclesiastul există o frază foarte frumoasă, care sună așa: «…cel ce își înmulțește știința își sporește suferința», cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, și deci mai nefericit. Poate că mă simțeam foarte aproape de acest gând.“ (Martin PAGE)

Romancieră, autoare a numeroase volume de proză scurtă și eseistă, recompensată cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusă în peste 20 de limbi, Yōko Ogawa este mai cu seamă cunoscută datorită romanuluiProfesorul și menajera, ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi.

Când o tânără menajeră ajunge în casa Profesorului, un matematician ilustru care își poate folosi memoria doar 80 de minute pe zi, descoperă cu mirare că unicul mod al acestuia de privi lumea este prin intermediul numerelor şi al matematicii. Relaţia dintre ei se transformă pe nesimţite într-una de înţelegere reciprocă şi empatie. Când menajera îi mărturiseşte că are un fiu de zece ani care o aşteaptă singur acasă, Profesorul îi cere să-l aducă în fiecare zi, după şcoală. Treptat, Profesorul îi iniţiază în jocurile matematice, reprezentând pentru el adevărurile supreme pe care se sprijină lumea, iar acest mod inedit şi emoţionant de comunicare reuşeşte să creeze o legătură puternică între cei trei. Menajera, Profesorul şi micul Radical vor descoperi că sentimentele pe care le nutresc unii faţă de alţii sunt atât de puternice, încât ecuaţia propriilor vieţi s-a schimbat definitiv.

Pretutindeni în lume, cărțile care ne învață normele comportamentului civilizat se bucură astăzi de un imens succes. Codul bunelor maniere astăzi nu face excepție: la douăzeci de ani de la apariție, numărul de exemplare vândute a depășit 300 000. Scris cu inteligență, deplin adaptat uzanțelor moderne occidentale și totodată românești, Codul este un veritabil bestseller național. Acum aveți ocazia să-l și ascultați, chiar în lectura autoarei.

Codul bunelor maniere astăzi (ascultă un fragment)

Introducere în bunele maniere 10:30
Prezentare 08:21
Salutul 08:18
Arta conversației și comportamentului în societate 17:00
Cum ne îmbrăcăm 09:08
Bunele maniere la masă 06:11
Cum ne comportăm într-un restaurant 07:42

Bestseller international, numarul 1 in topurile din Europa si America, vandut in peste 4 milioane de exemplare si tradus in peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poarta semnatura regizorului Rob Marshall si a primit in 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar si 3 premii Bafta.

Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti.

Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

„Îi datoram aproape dureros această carte.
I-o datorez demult, nu doar dinspre începutul anilor `90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („Ce caută ăsta cu crucea în Parlament ?!”), şi când puteam, în sfârşit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor '70 ai veacului trecut.
Firește că rândurile de acum se vor inclusiv o penitență. Una tardivă și fragilă, e drept, dar nu mai puþin sinceră și încercănată sufletește.“

„Cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune. Ani de-a rândul l-am urmat cu Biblia-n desagă în tot felul de cămăruţe de prin mansarda Filologiei bucureştene, unde ne citea ce a tradus din Cântarea cântărilor ori scotea pe tăcute un album de autoportrete Rembrandt şi, cale de două ceasuri, în tăcerea noastră înmărmurită, ne făcea istoria Luminii, a Chipului, a mâinii care binecuvântă...
Plecam literalmente halucinaţi după două ceasuri de hermeneutică terapeutică, având inima căptuşită cu ceea ce el numea «cămaşă de aloe», armura lăuntrică prin care devii ignifug, impenetrabil la tot răul lumii, în numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac faţă de toată urâciunea care ne înconjura: «Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?»“ (Dan. C. MIHĂILESCU)

Psihanalistă, scriitoare şi secretară a lui C. G. Jung, Aniela Jaffé studiază şi interpretează relatările venite ca răspuns la ancheta revistei elveţiene Schweizer Beobachter privind fenomenele parapsihologice legate de apariţii de spirite, semne premonitorii, coincidenţe semnificative. Că asemenea fenomene nu sunt tocmai rare o dovedeşte numărul mare de reacţii la anchetă: 1200 de scrisori conţinând 1500 de relatări care se constituie într-un bogat material de studiu. Caracterul arhetipal al întâmplărilor e dezvăluit de remarcabilele similitudini şi constanţa unor teme în povestirile cercetate. Legăturile între anumite întâmplări inexplicabile petrecute relativ recent şi mituri, legende, experienţele misticilor şi reprezentările alchimiştilor ne apropie de inconştientul colectiv – concept central al psihanalizei lui Jung.

„Psihologia inconştientului ne-a aprins lumini noi în atâtea alte privinţe, încât ne-am putea aştepta să lumineze şi lumea întunecată a poveştilor fantastice veşnic tinere. Din materialul bogat care stă la baza acestei cărţi, psihologia abisală dobândeşte într-adevăr cunoştinţe noi şi însemnate, cărora se cuvine să li se acorde întreaga atenţie. O pot recomanda deci tuturor celor care ştiu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului, ne zdruncină (uneori) siguranţa de sine şi ne face să avem parte de presimţiri.“ (C. G. JUNG)

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii?

Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc. Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia.

Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat… Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii». Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Iată deci una din ultimele cărţi ale privirii dintr-o epocă în care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era îngăduit devenea semnificativ şi pentru domeniul neîngăduit, acuitatea privirii fiind intensificată tocmai de interdicţie. Această carte, scrisă încă sub cenzură, suportă din plin lectura timpurilor noi, spre care, chiar cu rateurile ştiute, se îndreaptă şi România.“ (Monica LOVINESCU)

Dincolo de lucidul tablou al unei existenţe în nuanţe terne, într-o societate uniformizantă, Fototeca este şi un roman despre cum să te uiţi altfel la lumea din afară şi dinăuntru. Colecţionarea de fotografii în fototeca unei reviste devine un pretext pentru a urmări spectacolul de pe „ecranul interior“, acolo unde timpul nu mai înseamnă succesiune, ci simultaneitate, starea privirii te ajută să uiți urâtul, primejdiile, spaimele şi umilinţele, iar viaţa devine „un desen geometric din pătrăţele colorate a căror combinaţie pare nelimitată“.

Adriana Bittel. Cititoare împătimită şi prozatoare, maestră neegalată a prozei scurte. Pe lângă alte preocupări, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (şi de ce) încărunţeşte o blondă, a avut întâlniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmărit-o pe Iulia în iulie şi l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fără să se sature vreodată de el. De scris, scrie rar, dar bine, adică invers decât se procedează îndeobşte. Tot ce atinge în viaţa cotidiană devine literatură. Povestirile ei au trecut fluierând proba timpului şi n-au încărunţit deloc. (Ioana PÂRVULESCU)

Scrise cu rafinament, forţă analitică, umor şi, pe alocuri, poezie, povestirile Adrianei Bittel vorbesc despre România secolului trecut, dar şi despre dragoste, prietenie, feminitate, vârstele oamenilor şi ale lucrurilor, supravieţuire. Fie că se desfăşoară în Bucureştiul interbelic, în cel al anilor ’50 sau în cel al ultimelor decenii comuniste, poveştile mărunte ale protagoniştilor lor au un aer cât se poate de familiar şi în acelaşi timp par a ascunde mereu un enigmatic ce s-ar fi întâmplat dacă, aspiraţia către o altă condiţie, către o lume mai frumoasă. Iar din colecţia aceasta de chipuri face parte, firesc, şi o prezenţă feminină reprezentantă a autoarei înseşi, discretă, mare iubitoare de cărţi şi observatoare avidă a realităţii.