Ebooks

În recenta sa scriere memorialistică al cărei titlu trimite, evident, la Scurtă istorie a timpului, steaua cea mai strălucitoare a unei întregi serii de cărţi despre misterele universului, Stephen Hawking se priveşte pentru prima oară pe sine, trecându-şi în revistă viaţa şi opera de fizician teoretician.

Bogat ilustrată cu fotografii puţin cunoscute, această autobiografie concisă şi sinceră are accente de umor fin şi de înţelepciune. Autorul n-a ocolit detaliile gravei maladii care, deşi l-a transformat într-un invalid, nu l-a împiedicat să gândească şi să creeze. Un capitol e dedicat îndelungatei geneze a Scurtei istorii a timpului. În alte capitole, Hawking îşi prezintă cu modestie, în fraze simple, esenţializate, remarcabilele contribuţii în cosmologie – ceea ce face ca Scurtă istorie a vieţii mele să se adauge, de fapt, amintitei serii de cărţi despre univers.

„Pentru colegii mei sunt un fizician ca oricare altul, dar pentru publicul larg am devenit, probabil, cel mai cunoscut om de ştiinţă din lume. Am avut o viaţă plină şi satisfăcătoare. Am convingerea că invalizii trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care handicapul nu-i împiedică să le realizeze şi să nu regrete ceea ce nu pot realiza. În ceea ce mă priveşte, am reuşit să fac aproape tot ce am vrut.“ (Stephen W. HAWKING)

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945 şi de felul în care s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, de exponenții ei. Cititorul va găsi, așadar, aici portretele liderilor PCR și ale premierilor comunişti, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Construind din biografiile liderilor comunişti un original bestiar al vremurilor moderne, Vladimir Tismăneanu explorează şi principalele instituții comuniste, între care, în primul rând, partidul, aparatul de propagandă şi poliția secretă.

„Odată cu Efigii ale unui coşmar istoric, avem în față o carte de o pasiune intelectuală totală, proba unui angajament incontestabil al lui Vladimir Tismãneanu de partea adevărului și a civilității liberal-democratice. Volumul se înscrie pe linia Fantomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eternitate, la care putem adăuga însă, ca într-un tot unitar, și dimensiunea filozofico-politică a autorului așa cum apare ea, o supraconfirmare intelectuală, în Diavolul în istorie. Pe de altă parte, avem, cu această nouă lucrare, o recuperare și o pedagogie esențială a memoriei.“ (Marius STAN)

Volum coordonat de Marius Stan

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)

"Un adevărat fenomen editorial, Supunere (ianuarie 2015), noul roman al lui Michel Houellebecq, cel mai important scriitor francez actual, se traduce in cursul acestui an în peste 40 de țări.

Roman pe care autorul îl include în genul PF (political fiction), Supunere a zguduit deja Occidentul. Un Occident pe care încă din 1998, prin Particulele elementare, Michel Houellebecq îl analizează cu scalpelul îm mână punându-i în faţă mizeria morală şi deruta politică. Antieroul lui Houellebecq, François, profesor de literatură la Sorbona, mizantrop care caută cu acelaşi entuziasm pe internet meniuri de catering şi servicii sexuale, asistă abulic la instalarea legitimă la putere a unui guvern musulman moderat. Viaţa lui nu are nimic spectaculos, iar prefacerile aduse de manevrele politice se dovedesc inexorabile. Sorbona devine universitate musulmană, iar cariera lui François depinde de o convertire, ale cărei avantaje sunt nesperate. Şi de ce nu s-ar supune, când lucrurile promit să se aranjeze atât de bine? La urma urmei, nu este civilizaţia modernă bazată pe dezideratul „căutării fericirii“? Provocator cu program, scriitorul şochează de fiecare dată prin tuşele satirice îndrăzneţe, însă întrebările subiacente aparţin unui moralist care, schiţând portretul unei Europe lipsite de ideal, constată eşecul proiectului iluminist şi întrevede sfârşitul civilizaţiei occidentale seculare."

„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape. Ți se face cadou o sursă de bucurie, melancolie și talent.“ (Andrei PLEȘU)

Înzestrată cu vocația călătoriei, privirea ageră a artistului plastic și știința potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne poftește s-o urmăm în lungul și-n latul lumii, din India până-n Mexic și din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce șerpuiește nu doar prin spațiu, ci și prin timp. Ghid neobosit și entuziast, autoarea se strecoară, cu ușurința celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunății, muzee care-ți taie răsuflarea și catedrale semețe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă și umor, când cu pioasă admirație. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzații se amestecă într-o învârtejită simfonie a simțurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri“ din titlu, dinaintea căruia face o reverență: „Nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizațiile antice, misterioase îmi taie respirația, la fel locurile călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții."

Zeița Ganga, din nemărginita-i grație, a turnat apă în capul zeului. Apa s-a scurs printre șuvițele-i răsucite, răcorindu-l. De atunci, indienii cred că baia purificatoare în undele râului îi va izbăvi de chinul reîncarnărilor și drumul lor către Nirvana va fi lin. La Varanasi, orașul sfânt al Indiei, pe seară, 25 de adulți și un tinerel peltic și deosebit de obraznic ne-am cocoțat, doi câte doi, în 13 ricșe deșelate și am pornit într-o goană incredibilă spre Gange. Pe străzi înguste și aglomerate ne-am luptat cu alte sute de ricșe, motociclete, taxiuri bombate ca niște gândaci cu spinarea galbenă din mușama, claxonând în delir, printre mii de indieni tuciurii, negustori ambulanți sau stabili, agitați în fața dughenelor mizerabile cu mărfuri heteroclite, atârnate sub firmele pestrițe, pe un caldarâm plin de hârtoape și cu movile de gunoaie la intersecții. Am coborât pe treptele cheiului cu o spaimă nebună să nu ne pierdem unii de alții în mulțimea colorată, noroc de un domn general din grup cu un cap mai înalt decât toți ceilalți.

Am primit buchețele de flori cu lumânărică de la splendide făpturi înfășurate în sariuri strălucitoare și le-am plătit cu sume variind între 20 și 200 de rupii, în funcție de rezistența noastră la lumina ochilor lunecoși. Cu o dorință în gând ce avea să se împli-nească, le-am dat drumul pe apa deja plină de luminițe plutind printre sutele de bărci cu pelerini și turiști. O puzderie de copii se înghesuiau să ne arate o treaptă primejdioasă sau o groapă, după care își pretindeau recompensa. – India, 2009

Un ghid practic scris cu pasiune și un semnal de alarmă tras de Steve Biddulph, autorul bestsellerului internațional Cum să ne creștem băieții.

Trăim într-o lume în care presiunile sociale asupra fetelor și femeilor tinere sunt enorme, după cum enorme sunt și presiunile economice care îi țin adesea pe părinți departe de copii. Cartea lui Steve Biddulph descoperă nebănuite resurse de forță și energie în viața de familie și îi învață pe părinți cum să crească fete încrezătoare în forțele lor, bine adaptate și fericite. Scriind cu căldură și umor, nu doar din perspectiva psihologului, ci și a tatălui, autorul le dezvăluie atât cuplurilor de părinți, cât și mamelor și taților singuri cum să navigheze cu abilitate printre obstacolele ivite în calea fiicelor lor, îndrumându-le cu dragoste și ajutându-le să devină puternice și independente.

Din cuprins:

•Cele cinci etape ale copilăriei și adolescenței fetelor

• Trecerea lină spre adolescență

• Imaginea despre sine, alimentația și tulburările de nutriție

• Prieteniile și încrederea în sine

• Pericolele rețelelor de socializare"

"„O carte magistralã.“ (Sunday Times)

„Celebrul Paul Johnson ne prezintă o istorie provocatoare a poporului, religiei şi culturii evreieşti din cele mai vechi timpuri până în prezent. Împărţită ingenios în şapte secţiuni (Israeliţii, Iudaismul, Catedocraţia, Ghetoul, Emanciparea, Holocaustul şi Sionul), lucrarea descrie complexa interacţiune dintre istoria evreilor şi istoria mondială, arătând felul în care traiectoria civilizaţiei occidentale a fost influenţată decisiv de acest grup puţin numeros… O excelentă istorie nonacademică, pentru marele public.“ (Library Journal)

„O introducere foarte accesibilă şi utilă, mai ales în istoria modernă a evreilor.“ (Kirkus Reviews)

„O istorie de 4 000 de ani, de la Casa lui David până în anii 1980. Entuziasmul şi productivitatea lui Johnson sunt, ca de obicei, prodigioase.“ (Sunday Times)

„O carte captivantă, provocatoare, bine scrisă, adeseori mişcătoare, un amestec pătrunzător şi pasionat de istorie şi mit, de povestire şi interpretare.“ (Christian Science Monitor)

"Nuvela Odette Toulemonde a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel şi Jacques Weber.

Opt nuvele, opt poveşti de iubire, opt femei. De la vânzătoarea modestă la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soţia dezamăgită la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deţinuta politic la prinţesa nonconformistă, chipurile dragostei se schimbă, deşi nevoia de fericire rămâne mereu aceeaşi.

„Cea mai frumoasă carte din lume... are graţia şi forţa vizuală ale marilor texte literare.“ (Lire)

„Fiecare dintre povestirile acestui volum pune în lumină, cu un lirism de o prospeţime unică, o ipostază a sufletului feminin.“ (L'Express)

„Schmitt e un povestitor înnăscut, care are harul de a spune poveşti aparent simple, ce conţin însă o adevărată filozofie de viaţă." (La Libre Belgique)

„Aceste superbe povestiri ne amintesc de Maupassant prin linia narativă, finalurile neaşteptate, umorul sarcastic şi pătrunderea psihologică.“ (Kirkus Reviews)

"Memoriile escrocului român George Manolescu – unul dintre modelele lui Felix Krull –, traduse în germană în 1905 de Paul Langenscheidt, au devenit sursă de inspirație pentru mai mulți scriitori și subiect pentru cercetări psihologice sau criminologice. În romanul de față, figura acestui escroc simpatic se combină subtil cu protagoniști din marea literatură universală și cu personaje din viața lui Thomas Mann.

„Escrocul internațional Felix Krull își scrie, la patruzeci de ani, memoriile. O poveste captivantă despre furturi, amor, înșelăciuni și aventuri prin hoteluri luxoase ale Europei. Departe de a fi însă un vulgar răufăcător, Felix face parte din categoria aleșilor thomasmannieni, are har. Plăcut la înfățișare, visător și cuviincios, cu voce frumoasă și o retorică fără cusur, el vorbește o mulțime de limbi străine și are un talent actoricesc înnăscut. Mai presus de orice însă, Felix are capacitatea aproape supranaturală de a convinge și a învârti pe degete pe oricine, chiar și pe cititorii lui de azi. Scrisă la începutul și la sfârșitul carierei lui Thomas Mann, între 1910–1913 și 1951–1954, cartea a rămas neterminată, ceea ce nu-i știrbește cu nimic savoarea. În ultima parte, la proces, escrocul ar fi urmat să-i convingă pe jurați de nevinovăția lui. Le rămâne cititorilor, pe lângă bucuria lecturii, și aceea a ghicirii verdictului.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Inspirându-se din volumul de memorii Ein Fürst der Diebe (Un prinț al hoților) de George Manolescu, un bestseller din primele decenii ale secolului XX în Germania, Thomas Mann scrie, în Mărturisirile escrocului Felix Krull, o autobiografie ficțională, în care tradiția clasică a bildungsromanului se contopește fericit cu picarescul. Cartea prinde contur în tinerețea scriitorului, este apoi abandonată, pentru a fi reluată după aproape patru decenii. „Prima parte a memoriilor“ apare în 1954, cu un an înainte de sfârșitul vieții autorului, iar în arhiva Thomas Mann rămân planurile de continuare a aventurilor lui Felix: seducătorul protagonist născut lângă Mainz, plecat să-și caute norocul la Paris și deja la el acasă în cercurile selecte ale Lisabonei, urma să facă înconjurul lumii, scriindu-și memoriile la sfârșitul carierei sale extraordinare."

"Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor. Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

"O nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice.

„Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.

„Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.“ În Vechiul Regat de dinainte de 1918, populaţia oraşelor era cât se poate de amestecată sub aspect etnic şi cultural. În perioada interbelică, România Mare cuprindea, alături de românii majoritari, o diversitate de naţionalităţi ca niciunde în Europa. Lucian Boia înfăţişează modul cum, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada comunistă şi în anii care au urmat, această diversitate a dispărut aproape cu desăvârşire. România e astăzi mai românească decât oricând. Din păcate, arată autorul, şi românii s-au „românizat”, rupându-se în mare măsură, prin izolaţionismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se clădise România modernă."

"Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditație despre moarte, dualitatea corp–spirit, dragoste, sacralitate și timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilă a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Franceză.

Conceput sub forma unei scrisori testamentare adresate de împăratul Hadrian succesorului său, Marcus Aurelius, romanul lui Marguerite Yourcenar este unul de o extraordinară adâncime psihologică. Cronica vieții lui Hadrian, scrisă de el însuși, oferă prilejul pentru o reconstituire exemplară a celui de-al doilea secol al erei noastre, autorul fictiv glosând asupra fiecărui eveniment și subliniindu-i anvergura în contextul epocii. Romanul este, în același timp, o importantă meditație asupra istoriei, un studiu asupra vieții politice și a relațiilor complicate ale lui Hadrian cu mulți dintre contemporanii săi, uneori prieteni, alteori dușmani. Existența tumultuoasă a împăratului, cu momentele de triumf și înfrângerile sale, devine astfel pretextul pentru a vorbi despre o lume răvășită de război și despre cum se poate păstra integritatea spiritului de-a lungul vieții."

„Destinul creator al omului nu e un fapt circumscris de un vag finalism metafizic, ci are aspectul unei saturaţii finaliste, cu structuri şi accesorii precise care îl reliefează ca atare. Toate aceste consideraţii nu fac, evident, decât să aducă o nouă contribuţie la definiţia plastică a omului ca fiinţă cu totul singulară în univers. Omul, aşa cum e, e o fiinţă unică în lume. Şi sunt unele stele care îi luminează numai lui – stele interzise fiarelor din peşteri şi îngerilor din cer deopotrivă.“ (Lucian BLAGA)

Cărțile lui Steve Biddulph se găsesc în peste 3 milioane de case din întreaga lume. Bestseller internațional tradus în 30 de limbi și văndut în peste 1 milion de exemplare, Cum să ne creștem băieții i-a ajutat pe părinții de pretutindeni să-și înțeleagă, în sfărșit, fiii.

Să crești un băiat fericit, iubitor și responsabil în zilele noastre nu-i lucru ușor. Steve Biddulph trece în revistă toate provocările care apar încă de la nașterea copilului - primii pași, prietenii, școala, temele, sportul, Internetul, sexul, violența, tentația drogurilor și a alcoolului - și oferă soluțiile potrivite nu doar pentru cuplurile de părinți, ci și pentru mamele și tații singuri. Scrisă cu căldură și umor și întemeiată pe deceniile de experiență a autorului ca psiholog și tată de familie, cartea îi învață pe părinți cum să le ofere copiilor îndrumarea de care au nevoie pentru a reuși în viață.

Din cuprins: Cele trei etape ale copilăriei unui băiat ♦ Prin ce se deosebește cereierul băieților de al fetelor? ♦ Băieții și învățatul. La ce vârstă e indicat să meargă la școală? ♦ Ce înseamnă „dificultăți de învățare“? ♦ Cum să-i ajutăm pe băieți să aibă o atitudine sănătoasă față de sex

Pretutindeni şi oricând, viaţa este o bursă a binelui şi răului, a luminii şi întunericului, a adevărului şi minciunii. România comunistă, cu lagărele ei de la Piteşti, Gherla, Periprava sau Aiud, a fost un loc unde infernul a avut regizori exersaţi în arta de-a face rău. Unii dintre ei au fost sadici, alţii doar brutali. Unii au trăit în voluptatea supliciului, alţii s-au mulţumit să execute ordine criminale. Au existat însă, în acest spaţiu al ororii, şi oameni pe care nu i-a putut îndoi nimeni. Oameni care au supravieţuit prin rugăciune, credinţă şi speranţă. Oameni care n-au fost dispuşi să accepte traficul de conştiinţe şi nici să-şi negocieze demnitatea.
Douăzeci dintre ei au acceptat să vorbească tocmai în anul în care se împlineşte o jumătate de secol de la decretul de eliberare în masă a deţinuţilor politici. Interviurile realizate de Anca Ştef, dublate de fotografiile lui Raul Ştef, pun în lumină un snop de trestii gânditoare pe care soarta le-a silit să-şi petreacă o perioadă de timp în fiare şi printre fiare. Lucrurile pe care le istorisesc aceşti oameni aici, în Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României, sunt lucruri pe care n-au îndrăznit până acum să le povestească nici măcar propriilor familii. Dacă s-au hotărât totuşi să vorbească în acest ultim ceas au făcut-o, fireşte, ca să nu uităm.

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul Man Booker International Prize, în 2009, Premio Príncipe de Asturias de las Letras şi în 2015, Jerusalem Prize. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste patruzeci de ţări.

„Eu, călugărul Gjon, fiul lui Gjorg Ukcama, ştiind că pre limba noastră încă nimic nu s-a scris despre podul de peste Ujana cea Rea, ba chiar continuă să se vorbească despre el vrute şi nevrute, mulţime de scorneli şi vorbe mincinoase, acum, când podul a fost deja isprăvit şi chiar stropit în trei rânduri cu sânge, la temelie şi pe culme, m-am hotărât să-i aştern cronica pe hârtie…“

În primăvara lui 1377, pe malul râului Ujana cea Rea, la debarcaderul plutaşului, un necunoscut cade scuturat de convulsii. Semn dumnezeiesc, conchide imediat unul din călătorii martori ai întâmplării. Călugărul Gjon se îndoieşte de mesajul divin, dar lucrurile sunt de-acum puse în mişcare. Contele Gjika, stăpânul locului, permite construirea unui pod de piatră, care să-i „pună căpăstru“ Ujanei. Însă apa nu pare să-şi accepte înfrângerea, iar picioarele podului, la care lucrează con­structorii ziua, se surpă noaptea. Să fie mâna celor care administrează plutele şi nu vor să-şi piardă câştigurile, sau podul are nevoie, cum spune străvechea baladă balcanică, de zidirea unui om între pietrele sale? Indiferent de răspuns, podul cu trei arce se întemeiază pe crimă. În cronica lui, călugărul Gjon Ukcama spune povestea podului, consemnând „minciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede“ şi desluşind în faptele înfricoşătoare semnele funeste ale unei tragedii mult mai mari care ameninţă Bizanţul şi Balcanii.

Scris cu intermitențe, ultimul mare roman al lui Kawabata a fost publicat în foileton în revista Shinchō între 1964 și 1968. De la finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, până în 1972, când își ia viața, Kawabata nu a mai putut să se aplece asupra textului. În 1970, sinuciderea bunului său prieten scriitorul Yukio Mishima îi subminează și mai mult starea de sănătate, iar textul neterminat al Păpădiilor va vedea lumina tiparului postum, editat, conform notelor din manuscris, de ginerele autorului, Kaori Kawabata.

Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei. Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns.

Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic, sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

Foşti iubiţi, Adam şi Louise trăiesc la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, el la Paris, ea în Montréal. Corespondând pe e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, rănile încă neînchise, momentele de bucurie, dar şi noile relaţii. Ceea ce-i apropie însă a doua oară este prietenia, construită de comun acord şi însoţită de o provocare: ar putea să-şi reînvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?
Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, reuşeşte să transpună în acest roman epistolar, cu fine şi surprinzătoare nuanţe, parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre.

„În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

O minunată alchimie țese, din fire impalpabile, acest roman devenit o carte-cult în peste 40 de țări. În 2007 a fost ecranizat de François Girard, cu Michael Pitt, Keira Knightley, Alfred Molina, Sei Ashina și Kōji Yakusho în rolurile principale.

La 1861, o epidemie care ucide viermii de mătase amenință să aducă ruina în înfloritorul orășel francez Lavilledieu, unde șapte filaturi produc prețioasele fire din care se țese senzualul și inefabilul material. Singura soluție este o călătorie până în îndepărtata Japonie, unde crescătoriile nu au fost afectate. Străinilor nu le este însă îngăduit să intre în Țara Soarelui-Răsare, iar periculoasa misiune îi este încredințată tânărului Hervé Joncour, care și-a abandonat cariera militară în favoarea mătăsii. Traversând toată Europa și Asia, el ajunge „la capătul lumii“, iar acolo, pe domeniul seniorului Hara Kei, are loc întâlnirea care îi va schimba viața. Pendulând între cele două lumi și între două femei – soția din Franța și iubita intangibilă din Japonia, amândouă în așteptare –, Hervé Joncour străbate continente și cartografiază teritoriile pline de neprevăzut ale iubirii.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care
i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi
i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)

Din cuprins: „Pariul“ eliadian. Romanul conştiinţei nefericite. Mitic şi epic în proza fantastică. Nae Ionescu, Pater et Magister. Itinerariu spiritual, 1927-1949. Istoria religiilor, filozofia istoriei, hermeneutică şi ieşirea din nihilism. Jurnale, memorialistică, confesiuni. Proză autoscopică şi simbolism al experienţei personale.

"Istoria străzii Mântuleasa începe odată cu ridicarea bisericii, ctitorită de familia Manta, în zorii veacului al XVIII-lea. Povestea acestei familii, a mahalalei care ia numele soției lui Manta cupețul, Stanca (sau al surorii lui, Maria, enigma persistă încă), a străzii așa cum o știm astăzi traversează trei secole, iar cartea de față urmărește cum s-au reflectat transformările acestui segment din geografia bucureșteană în existența cotidiană a mântulescenilor.

Volumul de față dublează informația istorică, preluată inclusiv din documente inedite, cu elemente de atmosferă, studiul fiind unul de istorie a mentalităților, de sondare a moravurilor, ce mizează totodată pe amănunte de epocă, în încercarea de a recrea atmosfera unor veacuri trecute. Nu în ultimul rând, cartea urmărește sursele mitologiei bucureștene valorificate de Mircea Eliade în câteva dintre prozele sale scurte."

"Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii... Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?

Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine. (Petru CREŢIA)"

Cartea conţine câteva dintre cele mai recente teorii ştiinţifice cu privire la călătoria în timp şi la Big Bang, precum şi diverse eseuri speciale, aparţinând unora dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din lume (printre aceştia, desigur, se numără şi Stephen Hawking). Maniera de prezentare, sub formă de naraţiune, este atractivă şi pe înţelesul tinerilor, diverse ilustraţii punctând de fiecare dată noile informaţii oferite cititorului.
În finalul cărţii există chiar şi o bandă desenată ce prezintă, succint, o desfăşurare în sens invers a evoluţiei Universului, începând din prezent şi încheindu-se în momentul Big Bangului.

Vă invităm să faceţi o călătorie prin întinderile nemărginite ale spaţiului extraterestru şi, în toiul unei aventuri fantastice, să descoperiţi misterele fizicii şi universului împreună cu George, cu noii lui prieteni – omul de ştiinţă Eric şi fiica sa Annie – şi cu superinteligentul calculator Cosmos, care îi poate transporta oriunde şi îi poate aduce înapoi, scoţându-i chiar şi dintr-o gaură neagră. Sau nu-i poate scoate din aşa ceva? Şi cine oare o fi vrând să pună mâna pe Cosmos? Această carte amuzantă şi foarte bogată în informaţii vă oferă ocazia să zburdaţi puţin nestingheriţi prin spaţiu, timp şi univers.

„În cărticica de faţă încerc să formulez ceea ce cred despre locul omului în univers şi despre posibilităţile sale de a accede la o viaţă împlinită.
Cu excepţia astronomiei, omenirea nu a dobândit priceperea de a previziona viitorul; în sfera lucrurilor omeneşti putem vedea că există forţe ce contribuie la fericire şi altele ce favorizează nefericirea. Nu ştim care din cele două va precumpăni, dar, pentru a acţiona chibzuit, trebuie să fim conştienţi de amândouă.
Nu am cum să dovedesc că viziunea mea despre valorile vieţii este corectă; pot doar să enunţ această viziune şi să sper că ea va fi îmbrăţişată de cât mai multă lume. Viziunea mea este aceasta: Viaţa demnă de trăit este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere.“ (Bertrand RUSSELL)

Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în acelaşi an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Este tradus în peste douăzeci de ţări.

Universul intr-o coaja de nuca, publicata pentru prima data in Anglia si Statele Unite in 2001, continua celebrul best-seller Scurta istorie a timpului si se adreseaza publicului larg, preocupat de nasterea si soarta universului si a omului, avand, in plus, o extrem de bogata, eleganta si sugestiva componenta grafica, ce o face sa arate ca un adevarat album de arta. Aparitia ei in Romania va constitui, nu ne indoim, un mare eveniment, dovada interesul aratat de mai multe reviste care au publicat in avanpremiera ample fragmente insotite de ilustratii spectaculoase.

Ceea ce uneşte aceste trei eseuri este prestigiul pe care îl au temele lor în viaţa noastră. Toate trei pleacă de la prezumţia că, citindu-le, am putea dobândi un profit în privinţa felului în care vom înţelege să trăim. Vom deveni poate mai „înţelegători“, mai „inteligenţi“ şi, astfel, într-o epocă a demagogiei dotate cu multiple resurse, mai greu manipulabili.

Cu toţii ştim în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducţia. Dar, întorcând paginile acestei cărţi, s-ar putea ca, la sfârşit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranţa autorului este că, la capătul acestui exerciţiu de lectură, cititorul îi va împartăşi iluzia: aceea de a fi înţeles.

„Borges însuşi n-ar fi putut s-o spună mai frumos: «Nu există paradis în absenţa luminii». După cum nu există întreprindere mai delicată – şi totodată aventură mai palpitantă – decât întoarcerea pe urmele propriilor paşi. Radu Sergiu Ruba face acest drum sprijinindu-se mai mult pe retina memoriei decât pe memoria retinei. Prozele lui deschid cărări spre o lume populată de personaje asupra cărora timpul şi-a făcut lucrarea după cum a poftit. Ruba extrage amintiri din mâlul trecutului, le spală în soarele unei zile de toamnă şi le aşază pe catifea, sub ochii noştri, ca pe nişte ţăndări de pietre preţioase.
Forţa evocatoare şi talentul confesiv fac din O vară ce nu mai apune paşaportul spre ţinuturi şi oameni din alt loc şi din alt secol. Radu Sergiu Ruba scrie despre şaradele vieţii, despre farsele, descompunerile şi recompunerile ei. Prozele lui stau la confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie. Le citeşti cu emoţia elevului care, pe vremuri, aştepta ca soarele să prindă în raza lui picătura de cerneală suspendată în vârful peniţei. Apoi îţi vine să mângâi paginile şi să mulţumeşti celui care răstoarnă miere peste creştetele noastre. Fiindcă tocmai ai avut parte de ceva frumos şi sfâşietor." (Radu PARASCHIVESCU)