Ebooks

O carte captivanta, in care este povestit pelerinajul lui Paulo Coelho catre Santiago de Compostela, pe un drum medieval ce incepe in Pirinei si strabate nordul Spaniei. Pelerinajul facut de autor in 1986 a inspirat acest roman de aventuri care este totodata o fascinanta parabola despre nevoia de a gasi propria cale in viata si despre descoperirea faptului ca miracolul se ascunde intotdeauna in pasii oamenilor obisnuiti.

Jurnalul unui Mag ocupa un loc important in opera lui Paulo Coelho nu doar pentru ca este prima dintre cartile lui importante, publicata inainte de Alchimistul, ci si pentru ca este expresia completa a umanismului filozofiei lui Paulo Coelho si a profunzimii cautarilor sale.

„Am ajuns ieri in oras, dupa ce am luat autobuzul care face curse regulate intre Pedrafita – aproape de Cebreiro – si Compostela. In patru ore am parcurs cei o suta cincizeci de kilometri care desparteau cele doua orase si mi-am amintit de calatoria cu Petrus – uneori aveam nevoie de doua saptamani ca sa strabatem o distanta ca asta. Peste putin aveam sa merg la mormantul Sfantului Iacob sa las acolo icoana Sfintei Fecioare Intrupate, montata in scoici. Apoi, cat mai curand posibil, voi lua avionul inapoi spre Brazilia, fiindca am multa treaba. [...] Ma gandesc sa scriu o carte despre tot ce mi s-a intamplat. Dar este inca un gand departat...“

Domnul Ibrahim si florile din Coran a fost adaptat pentru marele ecran in 2003, filmul avandu-i in distributie pe Omar Sharif si Isabelle Adjani. Nominalizata la Golden Globe, pelicula a fost distinsa cu Premiul César si Premiul Publicului la Festivalul de film de la Venetia.

Parisul anilor '60. Cartierul evreiesc. Moise, un pusti singuratic, parasit de mama, locuieste cu un tata neurastenic si observa lumea cea mare si ciudata de la inaltimea celor unsprezece ani ai sai. Domnul Ibrahim, bacanul musulman care pare sa cunoasca secretul fericirii, sade de dimineata pana seara pe taburetul din pravalie si contempla aceeasi lume cu detasarea senectutii. Dar intr-o buna zi privirile celor doi se intalnesc si, din vorba in vorba, din poveste in poveste, Moise ajunge invatacelul bacanului arab care-i desluseste tainele iubirii de oameni. Dupa ce tatal baiatului dispare fara urma, batranul il adopta pe micul orfan si impreuna traverseaza Europa spre Cornul de Aur, taramul vegheat de legile sfinte ale Coranului. Calatoria spre lumea nebanuita si stranie din inima Orientului cu moschei si dervisi rotitori e o parabola a vietii si a mortii, care surprinde si indeamna la meditatie.

Cartea Dragul meu turnator este un raspuns la intrebarea „De ce arata Romania asa cum arata in ultimii 23 de ani?“ O poveste despre un viol istoric, realizat prin complicitatea tuturor celor care scapasera de povara constiintei.

„Mie mi se pare ca nimeni dintre cei care s-au intalnit cu imaginea lor pusa pe masa de disectie a Securitatii n-ar trebui sa taca. Fiecare bucatica din aceasta experienta satanica, oricat de marunta ar fi ea, ar trebui adusa in constiinta celorlalti, impreuna cu cei care, pierzandu-si calitatea de «seaman», au facut-o cu putinta.“ „«De ce arata Romania altfel?» nu este o intrebare deloc complicata, de fapt. [...] Romania arata altfel pentru ca vremurile noi au fost facute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situatie noua; de oameni crescuti in cultul lui «nimic sfant» si cu o psihologie generalizata de caini pitbull: apuci, si ce-ai apucat nu mai lasi sa-ti scape din gura. De fapt nu e nevoie de o mare forta analitica pentru a intelege ca «Romania tranzitiei» s-a construit pe clanurile fostei Securitati, adaptate rapid la o noua conjunctura politica si economica. A profita de incognito-ul in care lucrasera si a ocupa in mod pasnic centrele de putere ale societatii, mimand formele lor de functionare democratica si deturnandu-le fondul, iata formula simpla si eficace adoptata de cei care, pana in 1990, traisera in culisele puterii.“ (Gabriel Liiceanu)

„Sensuri ascunse, ce ar putea sa fie formulate in chip abstract, nu se gasesc in poezia mea, decat ca alunecari, pe cari insumi le condamn. Toate sensurile tin de domeniul unei sensibilitati metafizice, ce coboara in adanc si vine in adanc, ele n-au confinii cu intelegerea filozofica discursiva. ...In poezia mea sunt frecvente si motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez in chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc in sens totdeauna creator, liber; le modific si le amplific după necesitati. Nascocesc motive mitice la fiece pas, fiindca fara de-o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.“ (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron)

„Matricea stilistica“ este ca un manunchi de categorii care se imprima, din inconstient, tuturor creatiilor umane, si chiar si vietii intrucat ea poate fi modelata de spirit. Matricea stilistica, in calitatea ei categoriala, se intipareste, cu efecte modelatoare, operelor de arta, conceptiilor metafizice, doctrinelor si viziunilor stiintifice, conceptiilor etice si sociale etc. Sub acest unghi trebuie sa notam ca „lumea“ noastra nu e modelata numai de categoriile constiintei, ci si de un manunchi de alte categorii, al caror cuib e inconstientul. Frontul creator uman in raport cu „lumea" nu e simplu, cum cred Kant si toti care l-au urmat, ci multiplu, sau cel putin dublu. „Lumea noastră" se infrupta deci din spontaneitatea umana cu o intensitate exponentiala. (Lucian Blaga)

„O conceptie metafizica e destinata sa dea o transparenta mai intai figurii si articulatiilor grave ale existentei, sa puna in lumina coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, sa reveleze osatura si arhitectura secreta ce le banuim in fiinta Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gand metafizic aspira sa-si aduca lumina sa in noaptea mare in mijlocul careia suntem pusi. Metafizica e o lansare de faclii aprinse in ultime abisuri si se repercuteaza in noi ca o «trezire». Noaptea din afara nu e insa totul. Mai este si o noapte launtrica a propriei noastre fiinte. Cand ochiul filozofic s-a indrumat spre launtrul omului, s-a ajuns de asemenea la intelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit si ele tot atatea «treziri» pentru spiritul omenesc.“ (Lucian Blaga)

William Golding a primit Premiul Nobel pentru literatura in 1983.

Romanul Imparatul mustelor, devenit un clasic al secolului XX, continua sa aiba un ecou rareori intalnit in istoria literaturii.

Transpunerea cinematografica a romanului, din 1963, apartine regizorului Peter Brook. Un grup de copii scapa cu viata din catastrofa prabusirii unui avion si incearca sa supravietuiasca pe o insula pustie din mijlocul Pacificului. Insa ceea ce ar putea fi aventura vietii lor, o noua robinsoniada departe de adulti si de regulile acestora, se transforma intr-un cosmar ucigator de vise: ura ia locul inocentei si crima se instapaneste peste o lume care-si rataceste busola. O parabola de o forta incredibila care ne ofera un raspuns deopotriva crud si realist la intrebarea: este libertatea absoluta, calea spre paradis?

Roman cinematografic in spiritul marilor productii Gosford Park si Ramasitele zilei, Casa de la Riverton reinvie saga engleza de la inceputul secolului XX.

La Riverton, in 1924, un garden party reuneste crema societatii tinere. In vreme ce muzica de dans insufleteste spiritele, explozia unui glont rasuna in noapte: poetul Robbie Hunter isi pune capat zilelor, iar drama lui va schimba pentru totdeauna viata familiei Hartford. Pana si Grace, menajera, paraseste domeniul de la Riverton, incercand sa traga cortina peste tragica intamplare. Dar trecutul reinvie dupa saptezeci si cinci de ani, cand o tanara regizoare reia filmul evenimentelor. Grace, singurul martor in viata al acelei epoci apuse, incearca sa refaca din franturi de amintiri viata din casa de la Riverton. In fata ochilor ni se dezvaluie o lume aparte: ne plimbam prin saloanele vechii aristocratii engleze interbelice, luam parte la bucuriile, dramele si pasiunile ei, si aflam secretele ramase atata vreme nemarturisite. O veritabila saga de familie impletita din povesti tulburatoare si o meditatie profunda asupra destinului uman.

„Şapte ani, o poveste, o întâmplare ciudată sau poate doar un vis... Se-ntâmplă la Berlin în 1907. Se leagă o prietenie stranie iar de aici, o mulţime de întrebări se ivesc. Despre prietenul meu. Şi totuşi hotărăsc să nu ştiu nimic despre el. Amintirea lui îmi rămâne proaspătă în minte, fascinantă, frumoasă şi totodată ireală. Dacă Aubrey de Vere se va identifica cu existenţa mea dintr-o anumită perioadă voi hotărî eu, personajul principal.“

Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? Un astfel de filozof nu mai vrea să afle adevărul cu orice preţ, adevărul pur, despuiat de orice urmă de aparenţă. Şi nu întrucât e schilodit de prea apăsătoare încercări, ci pentru că ştie că acest adevăr nu există – dimpotrivă, e un adevăr clar, distinct şi sterp. Dacă cel ars la foc de lemn verde nu s-a transformat încă în scrum, cunoaşterea sa a dobândit un alt fel de profunzime, una veselă. El ştie acum să desluşească jocul voios al formelor apolinice ale naturii pe fundalul adâncului ei dionisiac, şi nu mai vrea să sfâşie grăbit, neghiob, vălul de forme care-i ascunde taina.

Marea sănătate. – Noi cei noi, fără de nume, greu de înţeles, noi prea devreme născuţii unui viitor încă nedovedit avem nevoie, pentru un ţel nou, şi de un mijloc nou, anume de o sănătate nouă, mai viguroasă, mai şireată, mai rezistentă, mai îndrăzneaţă, mai veselă decât au fost toate sănătăţile până acum. (Friedrich Nietzsche)

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână.
Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic.

Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“.

„N-am mai scris niciodată povestiri asemenea celor din Nostalgia, căci ele nu pot fi pastişate, continuate sau dezvoltate. După Arhitectul m-am oprit pentru că nu mai era nimic de spus. Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetițelor din REM, stiloul ambiguu din Mendebilul, muzeul Antipa din Gemenii, micul râs de gnom al revolverului din Ruletistul. Dar pentru mine n-a existat cu adevărat niciodată decât o singură carte a mea: cea la care tocmai scriu.“ (Mircea Cărtărescu)

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ (Le Monde)

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ (Los Angeles Times) „Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ (El País)

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ (New York Sun)

„Aşa ne-a fost dat: să trăim o epocă de răscruce. Fascinantă sau derutantă, în funcţie de percepţia şi gradul de adaptabilitate ale fiecărui individ. O istorie se încheie şi o alta prinde contur. Nu este sfârşitul lumii, dar e ceva ce oarecum îi seamănă: sfârşitul unei lumi. O lume apune şi se întrevăd, ca prin ceaţă, contururile nedesluşite ale unei lumi noi.“

„S-a întâmplat la un moment dat ceva ieşit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut să nu se întâmple? Cine poate şti? S-a ivit o civilizaţie altfel decât celelalte, care a împins omenirea pe drumul unde se află astăzi. Aroganţa Occidentului a fost pe măsură. În raport cu «ceilalţi», puterea lui a atins o cotă înspăimântătoare. Ne dăm seama astăzi că a fost doar o fază a istoriei. Dar a putut să pară – atât de mare ajunsese să fie distanţa – că e un dat fundamental al unei umanităţi ierarhizate.“ (Lucian Boia)

Se sfârşeşte o lume • Cum merge istoria • Miracolul occidental • Un Occident tot mai mic • Autodeprecierea • Dispariţii: femeia şi rasele • Viaţa de apoi sau zece ani în plus • Naţiunile şi Europa • Impasul democratic • Un deficit de utopie • „Ceilalţi" • Accelerare sau ruptură? • Amestecul • Trei scenarii europene • China, şi iar China • Încălzirea globală şi Noul Nord • Scenarii blânde, scenarii rele • Într-un fel sau altminteri

Kerem Avraham, un cartier de la periferia Ierusalimului, undeva la graniţa cu deşertul, o aglomerare pitorească de oameni dintre cei mai diverşi, comercianţi, gospodine, oameni de ştiinţă, medici, muncitori, o mulţime de copii colindând străzile de dimineaţa până seara, imigranţi veniţi din Europa de Est care vorbesc o ebraică stricată sau nu o vorbesc deloc. Un adevărat Turn Babel în care nu mai există nici o ierarhie clară, totul în atmosfera de incertitudine ce domina Ţara Sfântă laînceputul anilor '40.

„O carte despre interregn, despre amurgul unei epoci şi răsăritul alteia. O carte despre anxietăţi profunde, dar şi despre mari speranţe. Cred că fiecare cititor român care a trecut printr-o experienţă marcată de o schimbare istorică majoră sau a suportat consecinţele acesteia se poate regăsi în carte.“ (Amos Oz, mai 2012)

Îşi poate pierde un psihiatru minţile? Poate fi el păcălit, sedus, manipulat chiar în timpul şedinţelor în care ar trebui să deţină controlul asupra pacienţilor? Da, dacă o femeie dornică de răzbunare hotărăşte să joace rolul de pacientă neajutorată. Plin de revelaţii surprinzătoare, întocmai ca duelul unui psihanalist cu mintea omenească, romanul lui Yalom ne dezvăluie cât de vulnerabili suntem, fără excepţie, în faţa singurătăţii şi nevoii de iubire.

Încrezător în propriile forţe, tânărul psihanalist Ernest Lash nu ia în seamă sfaturile mentorului său, Marshal Streider, ci recurge, în timpul şedinţelor de terapie, la tehnici experimentale. Însă, în ciuda infatuării psihiatrilor, mintea omenească este un teritoriu încă necartografiat şi plin de primejdii: stabilind o relaţie sinceră - crede el - cu o nouă pacientă, Carolyne Leftman, Ernest îşi deschide tainiţele sufletului şi devine vulnerabil, neavând habar că femeia pe care îşi închipuie că o tra-tează doreşte de fapt să-l manipuleze şi să-l distrugă. Prins într-o paradoxală relaţie terapeutică, în care figura autoritară a medicului a cedat tentaţiei confesiunii şi i se supune pacientului dominator, Ernest va descoperi nebănuite adevăruri incomode despre sine şi despre natura umană, ale cărei taine credea că le cunoaşte.

io stau la etaju şapte. şi la geamu meu de la bucătărie io văd un teren vilan. sau viran. sau cum mă-sa-i zice că io nu le prea am p-astea. adică-i un teren pe care nu e nimica. şi mă tot obsedează gându că mâine poimâine o să vină ăştia cu buldozere şi macarale şi-o să-mi facă viaţa un chin. nu ştiu simt io aşa senzaţia asta că n-o să mai fie linişte prea multă vreme. noaptea stau şi mă uit pe geam şi-ascult cum latră câinii. ăsta e singuru motiv care mă face să mă bucur că o să vină ăia cu buldozerele. că sigur poate-o să omoare toţi câinii şi-o să am şi io linişte. adică uite că tot n-o să am linişte c-o să facă ăia balamuc până termină cu şantieru. hîm. uite io acuma mi-am dat seama că io oricum o-ntorc tot prost pică.

Un actor blazat, o femeie (care e chiar Femeia), un bătrân lucid, o fată închipuită – din substanţa lor îşi construieşte Florin Piersic jr un roman cu titlu înşelător. Povestea nu e nici romantică, nici porno: e aşezată în prăpastia dintre cele două cuvinte, într-un peisaj abrupt. Peisajul abrupt al conştiinţei. Florin Piersic jr face alpinism cu grad înalt de risc.

„Romantic Porno e o călătorie pe teritoriul guvernat de chimia organică. O alunecare într-o altă dimensiune, unde sentimentele capătă intensitate supraomenească. O poveste care provoacă plăceri și dureri viscerale. O carte care îţi lasă simțurile suspendate la un nivel pe care nu l-ai atins până acum.“ (Smaranda Şchiopu, Decât o Revistă)

Milarepa e marele yoghin tibetan, înţeleptul enigmatic ce a străbătut nouă veacuri, distilând, transmutaţie după transmutaţie, toate experienţele lumii de carne şi spirit. Acum locuieşte în visele parizianului Simon şi-l tulbură noapte de noapte cu aceeaşi nălucire de nepătruns, aşa încât viaţa trăită şi viaţa visată încep să se amestece până la confuzie. Cheia enigmei e oferită de o femeie stranie pe care Simon o întâlneşte într-o cafenea din Parisul diurn. O poveste tulburătoare, în spiritul budismului tibetan, despre iluminare prin suferinţă şi dragoste, şi un posibil răspuns la multe dintre întrebările ce ne frământă din zorii omenirii.

Încă de la apariţie, în 1948, în revista Sur a Victoriei Ocampo, romanul Tunelul s-a bucurat, de aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist“.

Roman tulburător şi captivant despre dragoste şi moarte, întemeiat pe o investigaţie existenţială a dramei determinate de imposibilitatea comunicării cu semenii, de solitudinea iremediabilă a individului şi mai cu seamă a artistului, de abisul halucinant dintre puritate şi nebunie, Tunelul este confesiunea pictorului Juan Pablo Castel. Din închisoare, acesta decide să relateze faptele şi să dezvăluie motivele obscure care l-au determnat s-o omoare pe María Iribarne. Sondând cu rigoare magistrală condiţia tragică a omului contemporan, izvorâtă din credinţa excesivă în raţiune, Sabato descrie modul în care un artist sensibil şi talentat ajunge treptat, sub imperiul propriilor demoni lăuntrici, de la obsesia atotstăpânitoare pentru dragostea absolută la gelozie (auto)distrugătoare, apoi la nebunie şi crimă.

În al treilea volum al Amintirilor sale, care este şi ultimul – deşi nădăjduia să mai scrie măcar unul în plus –, Radu Rosetti îşi povesteşte anii de tinereţe. Îi cunoaştem, din celelalte două volume, „metoda memorialistică". Din lămuriri asupra unor evenimente politice pe care le-a trăit el însuşi, din portrete schiţate - când cu ironie, când cu o mare duioşie – ale unor oameni de vază pe care i-a cunoscut, din observaţii de mare fineţe asupra mediului social în care a crescut şi s-a format, Radu Rosetti alcătuieşte un splendid tablou istoric. Nu se găsesc cu uşurinţă în alte părţi, scrise cu atâta savoare, pagini despre aristocraţia noastrã din veacul al XIX-lea, despre studiile în străinătate ale tinerilor boieri, despre iubirile lor, despre viaţa mondenă de la Iaşi şi despre suferinţele moldovenilor siliţi să se strămute, din cauza politicii, la Bucureşti. Este pentru prima dată, după mai bine de trei sferturi de veac, când cititorii au la îndemână seria completă a Amintirilor lui Radu Rosetti: Ce am auzit de la alţii, Din copilărie şi Din prima tinereţe – cărţi pe care E. Lovinescu le numea în Istoria literaturii române contemporane „cea mai preţioasă memorialistică din literatura română“.

Există o zonă în care viaţa, personalitatea şi opera unui mare autor se întrepătrund, luminându-se reciproc: e genul însemnărilor nedestinate, în fond, publicului. Dar publicul este adesea mai fascinat de această operă secundă decât de opera însăşi. Iată zona în care se deplasează volumul de faţă. Publicate postum, aceste aforisme au revoluţionat imaginea convenţională despre Nietzsche. Născute în altă epocă, multe dintre aforismele lui Nietzsche sunt totuşi extrem de actuale; intuiţiile sale se dovedesc profetice.

„Istoria filozofiei este o furie ascunsă împotriva premiselor vieţii, împotriva sentimentului valorilor ei, împotriva apărării ei. Filozofii nu au pregetat niciodată să postuleze un univers, cu condiţia ca acesta să contrazică universul existent, să ofere un mijloc de a vorbi de rău acest univers. Până acum istoria filozofiei a fost marea şcoală a calomniei...“ (Friedrich Nietzsche)

Pentru prima oară în româneşte versiunea definitivă a Jurnalului, tradusă după originalul neerlandez.

-

-

„Aşa se recrutează oligarhia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. [...] Asta, în ţara românească, se numeşte, cu tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri oi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului.“ (I.L. CARAGIALE)

-

-

-

O femeie caută lucrurile cu adevărat importante în Italia, India şi Indonezia. La 30 şi ceva de ani, Liz Gilbert are tot ce-şi poate dori o femeie ambiţioasă. Şi totuşi e asaltată de îndoieli, suferă de panică şi insatisfacţii. Urmează divortul, prăbuşirea în depresie, o relaţie catastrofală… Aşa că Liz abandonează totul şi pleacă în lume de una singură.