Memorii & Jurnale

EBOOK – EPUB / PDF

„Intervențiile în spaţiul public ale Melaniei Cincea, care slujesc cu luciditate, responsabilitate şi curaj un gen de jurnalism ce ne dă speranţă că aşezarea democratică a vieţii noastre mai are încă – pentru câtă vreme?! – buni şi demni apărători, trebuie salutate şi apreciate. Lăsată singură în această luptă, care trebuie să fie a noastră, a tuturor, cu impostura, făţărnicia, cu aranjamentele oneroase şi imunde, o astfel de voce temerară va obosi, se va stinge treptat şi va sfârşi prin a ne lăsa expuşi în fața asalturilor forţelor acelora care nu iubesc libertatea, claritatea vieţii publice şi democraţia. Înainte de a o şti sau de a o conştientiza pe deplin, vom fi devenit complici cu aceştia din urmă, în loc de a fi solidari cu aceia care, deşi par să fie incomozi, nu ne vor, în fond, decât binele.“ (MIRCEA DUMITRU)

„Melania Cincea face parte din categoria ziariștilor încăpățânați și aprigi atunci când vine vorba despre reconstituirea faptelor și aflarea adevărului. Este jurnalista care a abordat cu stăruință poate cel mai paradoxal subiect de presă al ultimilor ani: al politicienilor ajunși la închisoare pentru diverse fapte de înșelăciune, care, tot printr-o înșelăciune, au încercat să iasă mai repede din detenție. Mecanismul marii fraude a operelor științifice scrise în pușcării a fost demontat cu minuțiozitate de Melania Cincea. Dovezile pe care ni le-a prezen¬tat arată complicitățile politico-instituționale care au permis ca unii deținuți «de lux» să pretindă că au scris în spatele gratiilor cărți de sute de pagini în doar câteva zile. Acest subiect completează lunga listă a actelor de impostură intelectuală comise de cei ce ar trebui să reprezinte elita politică a țării – oameni care au acumulat averi prin acte penale, care și-au căutat legitimarea intelectuală prin titluri, diplome și distincții academice cumpărate, care încearcă să iasă mai repede din pușcărie cu ajutorul unor cărți așa-zis științifice.“ (EMILIA ŞERCAN)

EBOOK – EPUB

Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo

Avem în aceste prime jurnale „non-intime“, cum le numeşte Denis de Rougemont, un autor care se caută pe sine confruntându-se cu lumea de la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. O lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face parcă decât să-l trimită înapoi, spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui. Jurnalul de faţă este de aceea un discurs de o autenticitate rar întâlnită, care respinge deopotrivă atitudinea căldicică şi excesul în expresie, discurs echilibrat ce-l va caracteriza întotdeauna pe întemeietorul filozofiei personaliste.

„Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic şi căreia mai multe şcoli de retorică îi înnoiesc prin secole exigenţa austeră sau barocă; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta – împins de o nevoie inconştientă de a supracompensa – pentru povestire. Pentru Istorie, aşadar.“ (Denis de ROUGEMONT)

„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)

EBOOK – EPUB

Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo

În 1935-1936, Denis de Rougemont acceptă un post de lector de literatură franceză la Frankfurt, nu în ultimul rând din dorința de a fi martor al istoriei, în deplină cunoștință de cauză. Jurnalul său înregistrează pas cu pas semnele unei istorii care a luat-o razna, de la micile și marile lașități cotidiene până la spectacolul înfricoșător al mulțimilor halucinate care urlă pe stadioane numele lui Hitler.

„Iată însă că se ridică un vuiet ca de maree, de-afară se aud trompete. Reflectoarele se sting în sală, în timp ce pe tavan se aprind săgeți luminoase îndreptate către o ușă aflată la nivelul primei galerii. O lumină de reflector dezvăluie în prag un bărbat scund, îmbrăcat în brun, cu capul gol, cu un zâmbet extatic. Patruzeci de mii de oameni, patruzeci de mii de brațe s-au ridicat ca unul singur. Bărbatul înaintează foarte încet, salutând cu un gest molcom, episcopal, în asurzitoare urlete ritmate: heil! (În scurtă vreme nu mai aud decât urletele răgușite ale vecinilor mei pe un fond de furtună și de răpăieli înăbușite.) Înaintează pas cu pas, primește omagiul, de-a lungul pasarelei ce duce la tribună. Timp de șase minute, foarte mult. Nimeni nu-și poate da seama că țin mâinile în buzunar: stau toți drepți, nemișcați, și urlă în același ritm, cu ochii țintă pe acel punct luminos, acel chip cu zâmbetul extatic, iar lacrimile curg pe fețe, în întuneric.“ (DENIS DE ROUGEMONT)

Fotografia de pe coperta 1: Denis de Rougemont, 1946
Pe coperta 4: Deschiderea primei părți a autostrăzii Frankfurt/Main–Darmstadt de către Hitler, 1935

EBOOK – EPUB / PDF

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ (ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate)

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea.
Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ (TATIANA NICULESCU)

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

EBOOK – EPUB / PDF

„Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”

Traducere de Miruna Fulgeanu

Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.
Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil.

„Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS)

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme…

Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)

Această carte aniversară condensează viața și opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile și spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum și ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevărat importante în viață. Cititorul are la dispoziție în aceste pagini esențialul despre Neagu Djuvara ‒ redat cu vorbele sale.

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească." (Horia-Roman Patapievici)

„După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămânii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii tinereşti şi al bucuriei." (Andrei Pleșu)

„Locul pe care-l ocupă domnul Djuvara în viața publică românească nu l-a luat de la nimeni și nu va fi niciodată luat de altcineva. Că l-am cunoscut și că o personalitate atât de originală stă cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sorții la fel de norocoasă pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieți într-adevăr excepționale. Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supraviețuitorul unei civilizații morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur." (Andrei Pippidi)

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie maternă şi ighemonikon diplomaticesc dinspre tată, plus fibra armânească la care balcanismul aburos caţaonic din vinele mele a percutat euforic fără ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie şi Drept. Patriotic-romantice înrolări ofiţereşti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergură naţională (şi consecinţe continentale) la nici treizeci de ani. Studii căftănite de Raymond Aron. Un exil împănat instituţional cu mult disputatele conturi prevăzător alimentate de «bietul» Ică Antonescu, dar şi cu Cioran, Eliade, Vişoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordări ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete şi comandouri paraşutate, ambiguu păstorite de spionajul francez şi american...“ (Dan C. Mihăilescu)

Cu o prefată de Gabriel Liiceanu: Cele trei vieţi ale lui Neagu Djuvara

Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihăilescu, Radu Oltean, Andrei Pleşu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.

Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.

Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?

Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)

„Un fel de jurnal acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc.

Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

România: normalitatea ca utopie...

„A scrie în şoaptă. Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o „împărăteasa tuturor românilor“. La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ (Lucian BOIA)

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie. Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l scriu izvorăşte din adevăr.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ (Lucian BOIA)

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă. Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van. O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice ar fi! Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria." (Lucian BOIA)

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război. Război! Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume! Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„14/27 august 1916: ziua intrării României în Primul Război Mondial. Este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment de maximă semnificaţie, atât pentru ţară, cât şi pentru propriul său destin.

Titlul Jurnal de război ne aparţine şi necesită, poate, o precizare. Uniforma albă de infirmieră în care a apărut în toţi aceşti ani ar putea lăsa impresia unui efort, desigur demn de elogii, dar de ordin aproape exclusiv «sanitar» şi umanitar. În fapt, regina intervine în toate resorturile războiului. Chiar dacă nu avea nici o calitate oficială în dirijarea treburilor publice (nu era regină domnitoare, ci doar soţie de rege), a jucat un rol deloc neglijabil în orientarea generală a României în preajma şi în timpul războiului. Într-un anume sens, a fost războiul ei. Volumul prim al Jurnalului de război se încheie în preajma marilor bătălii din vara anului 1917. Vor urma încă două volume. Pe regină o aşteaptă momente de triumf, dar şi noi şi teribile încercări.“ (Lucian BOIA)

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu pu-teau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei poli-tice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ (Lucian BOIA)

„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.

Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie. Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit.

Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)

„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe.

A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar.“ (Matei CĂLINESCU)

La începutul anului 2015, aflând că mai are puţin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaraţie în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă.“
Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îşi confunda soţia cu o pălărie priveşte în urmă cu seninătate şi nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezenţă, dar şi cu încredinţarea că viaţa nu i-a fost zadarnică. De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.

„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică.
Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind.
Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

În recenta sa scriere memorialistică al cărei titlu trimite, evident, la Scurtă istorie a timpului, steaua cea mai strălucitoare a unei întregi serii de cărţi despre misterele universului, Stephen Hawking se priveşte pentru prima oară pe sine, trecându-şi în revistă viaţa şi opera de fizician teoretician.

Bogat ilustrată cu fotografii puţin cunoscute, această autobiografie concisă şi sinceră are accente de umor fin şi de înţelepciune. Autorul n-a ocolit detaliile gravei maladii care, deşi l-a transformat într-un invalid, nu l-a împiedicat să gândească şi să creeze. Un capitol e dedicat îndelungatei geneze a Scurtei istorii a timpului. În alte capitole, Hawking îşi prezintă cu modestie, în fraze simple, esenţializate, remarcabilele contribuţii în cosmologie – ceea ce face ca Scurtă istorie a vieţii mele să se adauge, de fapt, amintitei serii de cărţi despre univers.

„Pentru colegii mei sunt un fizician ca oricare altul, dar pentru publicul larg am devenit, probabil, cel mai cunoscut om de ştiinţă din lume. Am avut o viaţă plină şi satisfăcătoare. Am convingerea că invalizii trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care handicapul nu-i împiedică să le realizeze şi să nu regrete ceea ce nu pot realiza. În ceea ce mă priveşte, am reuşit să fac aproape tot ce am vrut.“ (Stephen W. HAWKING)

„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape. Ți se face cadou o sursă de bucurie, melancolie și talent.“ (Andrei PLEȘU)

Înzestrată cu vocația călătoriei, privirea ageră a artistului plastic și știința potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne poftește s-o urmăm în lungul și-n latul lumii, din India până-n Mexic și din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce șerpuiește nu doar prin spațiu, ci și prin timp. Ghid neobosit și entuziast, autoarea se strecoară, cu ușurința celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunății, muzee care-ți taie răsuflarea și catedrale semețe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă și umor, când cu pioasă admirație. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzații se amestecă într-o învârtejită simfonie a simțurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri“ din titlu, dinaintea căruia face o reverență: „Nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizațiile antice, misterioase îmi taie respirația, la fel locurile călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții."

Zeița Ganga, din nemărginita-i grație, a turnat apă în capul zeului. Apa s-a scurs printre șuvițele-i răsucite, răcorindu-l. De atunci, indienii cred că baia purificatoare în undele râului îi va izbăvi de chinul reîncarnărilor și drumul lor către Nirvana va fi lin. La Varanasi, orașul sfânt al Indiei, pe seară, 25 de adulți și un tinerel peltic și deosebit de obraznic ne-am cocoțat, doi câte doi, în 13 ricșe deșelate și am pornit într-o goană incredibilă spre Gange. Pe străzi înguste și aglomerate ne-am luptat cu alte sute de ricșe, motociclete, taxiuri bombate ca niște gândaci cu spinarea galbenă din mușama, claxonând în delir, printre mii de indieni tuciurii, negustori ambulanți sau stabili, agitați în fața dughenelor mizerabile cu mărfuri heteroclite, atârnate sub firmele pestrițe, pe un caldarâm plin de hârtoape și cu movile de gunoaie la intersecții. Am coborât pe treptele cheiului cu o spaimă nebună să nu ne pierdem unii de alții în mulțimea colorată, noroc de un domn general din grup cu un cap mai înalt decât toți ceilalți.

Am primit buchețele de flori cu lumânărică de la splendide făpturi înfășurate în sariuri strălucitoare și le-am plătit cu sume variind între 20 și 200 de rupii, în funcție de rezistența noastră la lumina ochilor lunecoși. Cu o dorință în gând ce avea să se împli-nească, le-am dat drumul pe apa deja plină de luminițe plutind printre sutele de bărci cu pelerini și turiști. O puzderie de copii se înghesuiau să ne arate o treaptă primejdioasă sau o groapă, după care își pretindeau recompensa. – India, 2009

Editie aniversara, 30 de ani

„...O astfel de carte istoriseste o fabula care, cu sau fara noi, merita sa fie inventata.“ (Constantin Noica)

Mult iubite Domnule Noica, Tin pe masa mea o poza pe care Andrei ne-a facut-o la Paltinis, in timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este facuta din spate si are in ea o elocventa a insotirii care ma fascineaza de cate ori o privesc. Poate pentru ca astazi este ajunul Craciunului si simt nevoia sa ma deschid catre obiectele iubirilor si veneratiilor mele, ma intorc catre d-voastra, din departarea aceasta care apropie in chipul cel mai adanc, si va multumesc pentru drumul pe care, cu spatele intors catre lume, m-ati lasat sa il facem impreuna. De „despartit“ poate fi vorba doar in sensul ca drumul ce mi se deschide in fata trebuie de-acum sa-l strabat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care imi place sa o simt in urma mea ca pe o insotire, ce imi masoara din departare poticnirile, sovaiala si regasirile. Asa ma simt in clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra... (Gabriel Liiceanu catre Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultura e a sta intr-un picior. In fotografie si eu sunt intr-un picior, si el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe cand el e pe cel stang. Acesta e raportul.“ (Constantin Noica, Jurnal de idei)

„Asist cu bucurie la «despartirea» lui Gabriel de mine. O grabesc chiar. Voi sfarsi in singuratate, asa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin Noica, Jurnal de idei)

La inceputul lui 2010 a aparut in SUA, intr-un prim tiraj de un milion de exemplare, Committed, mult asteptata continuare a cartii care a facut-o celebra pe Elizabeth Gilbert, Mananca, roaga-te, iubeste. A devenit imediat Numarul 1 pe lista de bestselleruri nonfiction a publicatiei New York Times. In februarie 2011 a aparut in editie brosata. Intre timp, Committed a fost tradusa, sub diverse titluri, in numeroase limbi si figureaza pe listele de bestselleruri din multe tari.

Mananca, roaga-te, iubeste... Si mai departe?

Elizabeth Gilbert s-a casatorit cu iubitul ei brazilian, intalnit in Bali. De fapt, Liz si Felipe, traumatizati amandoi de divorturile prin care trecusera, isi jurasera sa nu se casatoreasca niciodata. Au fost obligati s-o faca - au fost aproape condamnati la casnicie de autoritatile americane de frontiera – doar pentru a putea ramane impreuna pe teritoriul Statelor Unite. La ceremonia de nunta in cerc restrans care s-a petrecut intr-un orasel linistit din New Jersey, Liz a spus da. A spus-o din toata inima. Dar pentru asta a trebuit sa-si invinga, incetul cu incetul, enorma reticenta fata de casatorie. si a facut-o in stilul ei: timp de aproape un an, calatorind cu Felipe prin Asia de sud-est, s-a documentat asupra casatoriei. A incercat prin orice mijloace - lecturi, discutii cu tot felul de oameni, apel la experienta familiei proprii – sa se impace cu batrana institutie inainte de a-i trece inca o data pragul. Iar pe drum a descoperit o seama de fapte interesante despre casnicie, pe care le impartaseste cititorilor cu hazul, inteligenta si compasiunea ei caracteristice.

Dincolo de aceste „insertii socio-istorice", cum le numeste autoarea, noulmemoir al lui Elizabeth Gilbert este o celebrare a iubirii, cu toate consecintele si complexitatea pe care dragostea adevarata, in lumea adevarata, le atrage dupa sine intotdeauna. Autoarea a formulat cu simplitate, intr-un interviu, concluzia noului ei volum: „Casatoria e o stranie combinatie de vis si realitate, iar noi, cuplurile, ne petrecem viata incercand sa negociem granita dintre cele doua. Am sa spun asta, pentru ca este, cred, cea mai importanta informatie din toata cartea: casatoria nu e un joc pentru oameni tineri.“

La sfarsitul anilor '90, pornind de la jurnalul sau tinut inca din adolescenta, Monica Lovinescu a reconstituit o intreaga lume: lumea secolului care tocmai se incheia. S-a nascut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe in literatura romana, un volum care restituie multimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai framantate - Bucurestii copilariei si tineretii, instaurarea comunismului in Romania, exilul parizian si apoi colaborarea la postul de radio Europa Libera. Tabloul zugravit de autoare se alcatuieste deopotriva din portrete si din atmosfera care le inconjoara, din intamplari si din semnificatiile pe care le dezvaluie. Mai presus de toate insa, amintirea este strajuita de o inalta constiinta morala, aceeasi care a tinut treaza, in sufletele ascultatorilor sai „pe unde scurte“, deopotriva speranta ca normalitatea este cu putinta si ideea ca ea nu poate fi decat rodul unei necurmate lupte. Este si legatul cel mai insemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite noua, celor de azi.

Cum a fost omul Eminescu? Cine, daca nu contemporanii lui, ar putea raspunde la aceasta intrebare?

Unii l-au cunoscut pur si simplu, altii i-au fost prieteni nedespartiti. Cu totii ne spun cate o poveste, iar povestile lor adunate laolalta spun, intreaga, povestea vietii lui. La capatul ei, dincolo de cliseele cu care ne-am obisnuit, apare un om care stia ca nimeni altul, in anii tineretii, sa se bucure de viata, dar care, ca nimeni altul, a indurat apoi calvarul ei. De aceea Eminescu face parte dintre cei putini care, iesind din conditia obisnuita a umanului, au facut-o pe aceasta vizibila pentru toti ceilalti. Cei mai multi dintre contemporani au inteles asta abia dupa ce plinul sau de fiinta a fost pus in lumina odata cu disparitia lui. Faptul de a-l fi vazut pe Eminescu a insemnat dintr-odata foarte mult. Asa cum va putea sa insemne, dupa lectura acestei carti, si pentru cititorul de azi. Incheind-o, el isi va putea spune: „Si eu l-am vazut pe Eminescu!“

Lista autorilor in ordinea aparitiei in volum: Matei Eminescu, Corneliu Botez, Ioan Sbiera, Vasile Vircol, Ioan Mihu, Teodor V. Stefanelli, Ioan Cotta, Iacob Onea, Alexandru Uilacanu, Petru Uilacanu, Nicolae Petra-Petrescu, Nicolae Densusianu, Elie Damian Domsa, Ioan Orga, Stefan Cacoveanu, Dimitrie Teleor, Mihai Pascaly, Ieronim Baritiu, Ioan Slavici, Samoil Isopescu, Iosif Vulcan, George Panu, Nicolai Andriescu Bogdan, Ion Creanga, Livia Maiorescu-Dymsza, Heimann Hariton Tiktin, Moses Gaster, Augustin B. Sinceleanu, Constantin Meissner, Ioan S. Ionescu, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, Cleopatra Poenaru Lecca, Grigore Paucescu, Zamfir C. Arbore, Mite Kremnitz, Ioan Al. Bratescu-Voinesti, Sofia Stefanovici, Titu Maiorescu, Constantin Popazu, H. Obersteiner, A. Chibici-Ravneanu, Petru Missir, Alexandru Vlahuta, Miron Pompiliu, A. C. Cuza, Eugeniu Sperantia, Gheorghe Bojeicu, Artur Gorovei, Ion Paun-Pincio, Nicolae Iorga, Ioan Simionescu, Ioan N. Roman, M. V. Mavrodin, Alexandru Vlahuta, Mihail Braneanu, Leon Gheorghe Nicoleanu, Nicolae Petrascu, Alexandru Sutu, Zaharia Petrescu, Ioan Russu-Sirianu, Septimiu Sever Secula, Maria Gavrilescu, I.L. Caragiale, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Eminescu, Ionel Teodoreanu, Andronic Taranu, Vasile Scanteie, State Dragomir, Nicolae Zaharia.

Selectie, note, cronologie si prefata de Catalin Cioaba

„...O carte despre mine si timpul pe care l-am strabatut: un timp in ebulitie, bulversat de vantul batand mereu din alta directie a istoriei, spulberand sensurile, dar nu si incapatanarea mea de a le intelege. Nu am scris aceasta carte pentru a transmite un adevar pe care eu il detin, ci pentru a gasi un adevar de care eu am nevoie. Sensul ei nu este sa acopere, ci sa descopere ceva.“ (Ana Blandiana)

Cartea Dragul meu turnator este un raspuns la intrebarea „De ce arata Romania asa cum arata in ultimii 23 de ani?“ O poveste despre un viol istoric, realizat prin complicitatea tuturor celor care scapasera de povara constiintei.

„Mie mi se pare ca nimeni dintre cei care s-au intalnit cu imaginea lor pusa pe masa de disectie a Securitatii n-ar trebui sa taca. Fiecare bucatica din aceasta experienta satanica, oricat de marunta ar fi ea, ar trebui adusa in constiinta celorlalti, impreuna cu cei care, pierzandu-si calitatea de «seaman», au facut-o cu putinta.“ „«De ce arata Romania altfel?» nu este o intrebare deloc complicata, de fapt. [...] Romania arata altfel pentru ca vremurile noi au fost facute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situatie noua; de oameni crescuti in cultul lui «nimic sfant» si cu o psihologie generalizata de caini pitbull: apuci, si ce-ai apucat nu mai lasi sa-ti scape din gura. De fapt nu e nevoie de o mare forta analitica pentru a intelege ca «Romania tranzitiei» s-a construit pe clanurile fostei Securitati, adaptate rapid la o noua conjunctura politica si economica. A profita de incognito-ul in care lucrasera si a ocupa in mod pasnic centrele de putere ale societatii, mimand formele lor de functionare democratica si deturnandu-le fondul, iata formula simpla si eficace adoptata de cei care, pana in 1990, traisera in culisele puterii.“ (Gabriel Liiceanu)

În al treilea volum al Amintirilor sale, care este şi ultimul – deşi nădăjduia să mai scrie măcar unul în plus –, Radu Rosetti îşi povesteşte anii de tinereţe. Îi cunoaştem, din celelalte două volume, „metoda memorialistică". Din lămuriri asupra unor evenimente politice pe care le-a trăit el însuşi, din portrete schiţate - când cu ironie, când cu o mare duioşie – ale unor oameni de vază pe care i-a cunoscut, din observaţii de mare fineţe asupra mediului social în care a crescut şi s-a format, Radu Rosetti alcătuieşte un splendid tablou istoric. Nu se găsesc cu uşurinţă în alte părţi, scrise cu atâta savoare, pagini despre aristocraţia noastrã din veacul al XIX-lea, despre studiile în străinătate ale tinerilor boieri, despre iubirile lor, despre viaţa mondenă de la Iaşi şi despre suferinţele moldovenilor siliţi să se strămute, din cauza politicii, la Bucureşti. Este pentru prima dată, după mai bine de trei sferturi de veac, când cititorii au la îndemână seria completă a Amintirilor lui Radu Rosetti: Ce am auzit de la alţii, Din copilărie şi Din prima tinereţe – cărţi pe care E. Lovinescu le numea în Istoria literaturii române contemporane „cea mai preţioasă memorialistică din literatura română“.

Pentru prima oară în româneşte versiunea definitivă a Jurnalului, tradusă după originalul neerlandez.