Într-o lume paradoxală și absurdă, în care nimic nu este ce pare a fi și, mai ales, ceea ce ne așteptăm să fie, Vasile Ciorogar jubilează, relativizează până la limita disoluției și, mai ales, râde, râde în hohote, râde pantraguelic, râde până la lacrimi. Și dacă tot îi dau lacrimile, începe să plângă, să plângă lăuntric, metafizic și sfâșietor, apoi se pornește să dezvăluie, încetul cu încetul, patetismul din spatele relativității și drama din spatele ironiei. Pe nesimțite, amorul frivol, cu note burlești și cu accente acute de mahala, se transformă în fapt de conștiință și în diagnostic existențial pentru a deveni, finalmente, un afluent irepresibil al morții. Efemeritatea, impasul, zborul imaginar și eșecul real, cântecul de lume cu substanță de bocet și mântuirea prin decantarea magică a efemerului în incoruptibilitatea cuvântului constituie materia subsidiară și spiritul nemijlocit la poeziei sale.
Cu un simț al limbii fără egal și cu o capacitate unică de a propune construcții și forme prozodice imprevizibile, în care jargonul, argoul și fondul lexical academic creează expresivități surprinzătoare, poezia lui Vasile Ciorogar sabotează iremediabil lectura conformistă și reconsideră profund câmpul de semnificații al limbii române.
Pavel Șușară