Fancsiko și Pinta

Elegantul volum pe care-l tineti in mana, dragi cititori, (dorinta mea secreta e sa-l mangaiati cu sufletul și sa-l cititi cu ratiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisa intre 1972–1974, dar a aparut in 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o indata dupa 1990, cand s-a demolat cortina izolarii din jurul Romaniei. Dar e altceva sa citești o carte — și cu totul altceva sa o traduci, sa te identifici cu fiecare cuvant, cu fiecare vibratie ce pulseaza in propozitii. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate ca așa a fost sa fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, sa traduc cartile scrise ulterior acesteia, iar apoi sa ma intorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mana pe inima: la douazeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvant, kalokagathia, ca sa posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanta! Important e ca din contopirea de atunci s-au nascut Fancsikó (aristocratul cu „intelepciunea la patrat“) și Pinta (rebelul in tricou de gimnastica și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „suprafata suprafetelor“, sub diferite nume și ipostaze, in diferite situatii — in toate celelalte volume ale marelui (și-n felul sau unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg usa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veti regreta! (Anamaria Pop)