Fetele tacerii

În 1974, la doar trei ani după „tezele din iulie” ameninţând să instaleze la noi un nou îngheţ cultural, egal aproape, ca forţă distructivă, cu cel precedent, stalinist, Augustin Buzura dă literaturii române „un roman mitic” - Feţele tăcerii. Cititorii îl vor citi cu aviditate. Criticii nu vor greşi considerându-l unul dintre cele mai importante ale literaturii române postbelice. Dar şi unul dintre cele mai vehemente împotriva regimului comunist. S-a lăsat, ca urmare, o tăcere grea asupra lui, fiind considerat periculos, şi nu a mai fost reeditat până după 1989. Feţele tăcerii, roman care dă mărturie despre drama colectivizării în românia anilor ’50, aduce în prim-plan personaje tragice: actori, dar şi supravieţuitori ai acestui act forţat. Feţele tăcerii este un roman viu. În el palpită istoria, psihologia, socialul şi moralul, individualul şi colectivul, angajamentul civic şi intelectual - şi am numit prin acestea datele obligatorii ale unui mare roman, indiferent de locul şi de epoca în care s-a născut ori se va naşte -, toate topite într-o literatură despre om şi umanitate, cu deschidere spre universal. (Angela Martin)