Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină

Studiul de față analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituții, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deși activitatea sa a fost determinată, inițial, de nobile intenții de prevenire a răspândirii tuberculozei și cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa și a distribuit locuințele către funcționarii publici și lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eșuând, astfel, să își atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenția autorităților de a câștiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziția socialistă a semnalat rapid, prin articole și greve, direcția greșită a reformei, susținând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acțiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuințele-tip din parcelări au îmbunătățit condițiile de locuire de la periferie și au schimbat viața celor mutați în ele. Cu toate acestea, în condițiile în care populația Bucureștiului s-a triplat între 1912 și 1948, devenise clar chiar și pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări și construire de locuințe-tip nu mai putea fi susținută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.