Transformarea în sistem a mariajului dintre politică și știință are în România un an de naștere: 1970. Este anul formării la inițiativa lui Ceaușescu a Academiei de Științe Sociale și Politice. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și ca urmare a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic – existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia Ștefan Gheorghiu) –, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor“ liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. Simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid.
O analiză minuțioasă despre mecanismele propagandei și cei care le-au inventat. Nu e o carte de istorie, e (aproape) un roman polițist. Matei Martin, Dilema Veche
O poveste a acestei reducții – ideologice, de substanță totalitară –, una dintre narațiunile cele mai relevante ale comunismului ceaușist, cu reverberații evidente și foarte puternice azi. Cristian Pătrăsconiu, Revista 22