De-a lungul analizelor sale, Dutton subliniaza ideea ca megalomania, caracteristica psihopatilor, se inrudeste indeaproape cu setul de trasaturi atat de recompensate si pretuite in societatea capitalista a zilelor noastre. El face apel la un studiu amplu, din 2005, care compara profilele liderilor din zona afacerilor cu acelea ale unor criminali internati sub paza stricta. Rezultatul este uimitor: se pare ca trasaturile psihopatice – precum farmecul superficial, egocentrismul, independenta exacerbata si atentia extrem de concentrata – se regasesc mult mai frecvent in salile luxoase de sedinte decat in celulele cu gratii in care sunt tinuti criminalii. Diferenta – caci o diferenta trebuie sa existe, nu-i asa? – rezida in context, in mediul in care au fost incurajate sa se dezvolte aceste abilitati: social sau antisocial. Evident, pe masura ce parcurgi cartea lui Dutton, ajungi sa te intrebi daca nu cumva ar fi mai bine (si mai ieftin!) ca, pe viitor, multinationalele sa isi organizeze recrutarile de personal in preajma inchisorilor, nu prin universitati. In aceeasi ordine de idei, e greu de spus care perspectiva pare mai „incurajatoare”: scena in care Dutton tine in palme creierul unui criminal in serie si constata ca nu exista nicio diferenta notabila intre acesta si creierul meu sau al tau, sau studiul care ajunge la concluzia ca, in ultimii 30 de ani, abilitatea tinerilor de a empatiza cu semenii s-a redus cu mai bine de 40%...
Aceasta nu este, in mod necesar, o concluzie pesimista. In conditiile in care apostolul Pavel insusi, ba chiar si marii maestrii budisti, au certe trasaturi psihopatice, inseamna ca fiecare dintre noi mai are o sansa!