Nu demult, în 2019 (dar de-atunci a trecut o eră), Teodora Coman spunea că o adevărată schimbare a realității „nu poate avea loc decât cu dispariția omului din peisaj”. Cu acel vizionarism discret, dar răspicat, care a consacrat-o, Teodora Coman a trecut dintr-un biografism al conștiinței (Cârtița de mansardă, 2012), printr-o destructurare (civică) a eului, definit într-un mediu și o generație (foloase necuvenite, 2017), spre o maturitate a refuzului etic, o privire în ochi a puterii politice (soft guerrilla, 2019). În Lucy, noul său volum, vizionara de până acum vede deopotrivă în pre-umanitatea noastră de acum trei milioane de ani, când a fost descoperită „bipeda Lucy”, și în post-umanitatea pe care o prevestise nu demult. O post-umanitate nostalgic-digitală, păstrând încă reflexe pre-apocaliptice precum patriotismul, limbajul articulat, scrisul liniar, emoția, prietenia, libertatea, adevărul, conștiința… Ea scrie însă tot acum și aici, privindu-ne direct în ochi, iar lucrurile esențiale pentru noua Lucy devin brusc esențiale și pentru noi. E unul dintre multele lucruri uimitoare pe care le face poezia Teodorei Coman și pentru care îi sunt, mereu, recunoscătoare. Simona Sora
Lucy e arheologie: povestea acestui șantier poetic începe acum mai bine de trei milioane de ani, odată cu descoperirea australopitecului femelă din Etiopia, arhetip al speciei, traversează pliurile timpului, trece prin prezentul unde compasiunea e arătată printr-un SMS taxabil, într-o țară a dezechilibrului patologic dintre emoțional și gestual, dintre conținut și titlu, apoi forează într-un viitor cu anotimpuri incerte, excedate și peisaje năpădite de șantiere de construcții. Lucy e arheologie. Bogdan-Alexandru Stănescu
Teodora Coman a publicat trei volume de poezie: Cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017) și soft guerrilla (2019), toate la Casa de Editură Max Blecher.