Noutăți

De la Apel către lichele (1989) la Strigoii noștri (2026) se întinde arcul de timp al unei declarații de dragoste pentru România, dar și, în oglindă, al unei la fel de statornice declarații de război împotriva politicienilor, demnitarilor sau poeților de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară. Pătimaș și revoltat, autoironic și nu o dată cu umor amar, Gabriel Liiceanu îi cheamă pe aceștia la lumina adevărului. „Ce faceți cu noi?“ pare el să întrebe. „Ce ne facem cu voi?“ „Nu mi-am făcut iluzia că «lichelele noastre», asemeni personajelor din romanele dostoievskiene, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței, vor fi atinse într-un târziu de remușcare și căință. Uneori am sperat că, rămase în trecut, nu ne vor bântui ca niște strigoi ieșiți din groapa istoriei în care am trăit câteva decenii. Ce să fac dacă îmi pasă de țara mea? Nici după 35 de ani, tot n-aș vrea să cred că partida e pierdută. Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de niște arătări persistente, de niște «silabe imprimate pe dos» din cartea umanității?“ — GABRIEL LIICEANU

„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Și­urile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Dintre numeroasele interviuri acordate de Ana Blandiana în ultimii ani publicațiilor din străinătate, cele 36 reunite în acest volum decupează aceeași conștiință morală bine cunoscută publicului român, directă, limpede, chiar necruțătoare câteodată. Dincolo de convențiile specifice convorbirilor, răzbat aici ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută. Tonul martorului moral care a fost vreme de decenii Ana Blandiana rămâne mereu egal cu sine în dialogul continuu cu timpul său. Iar reflecțiile asupra identității europene și a sensului culturii cuprinse în interviuri vin ca un avertisment, dar și ca o cale de salvare colectivă, într-o lume copleșită de ideologii, cinism și crize identitare de tot felul. Cartea aceasta devine astfel o veritabilă meditație despre rezistența prin poezie, despre scris și memorie ca îndatoriri etice, despre pri­mej­diile corectitudinii politice sau ale abdicării de la valorile umaniste – și atâtea alte teme de cele mai multe ori evitate, din lașitate sau comoditate, de societatea contemporană. „De la distrugerea memoriei la corectitudinea politică, de la vulgaritatea generalizată la corupția generalizată, la singurătatea și indiferența generalizate, de la crima organizată la violența filmelor de serie B care ne umplu ecranele și monitoarele, de la cultivarea urâtului, marginalizarea binelui și impunerea egoismului, există o mie de teme pe care rezistența morală și estetică prin cultură se poate exersa și este în continuare necesară. Rezistența prin cultură este chiar mai necesară azi decât ieri. Mai mult de jumătate din viață am trăit într‑o societate în care libertatea era visul secret și de neatins al fiecăruia. Pentru că libertatea este o noțiune vectorială, ea strălucește mai ales pe drumul înspre ea și există cu adevărat doar în mintea celor care luptă să o dobândească. În rest, după ce o ai, când nu mai e amenințată, când nu mai ai nevoie de curaj pentru a fi liber, libertatea devine leneșă, iar libertatea care nu e întrebuințată este un păcat de moarte.“ — ANA BLANDIANA

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee. Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“ „Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută. Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv? Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă. „Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu-ne într-un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de-a lungul și de-a latul Țărilor Române, cât și pe meleagurile Orientului ortodox.“ — TUDOR DINU

„Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească… Cultura nu este altceva decât drumul spre libertate.“ — SERGIU CELIBIDACHE „Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi şi una dintre cele mai pătrunzătoare minţi muzicale din câte mi-a fost dat să întâlnesc… Preocuparea permanentă pentru frazare şi articulare i-a îmbogăţit pe toţi muzicienii care au avut de-a face cu el.“ — DANIEL BARENBOIM „Această serie de întâmplări petrecute de-a lungul anilor este o confirmare afectuoasă a multelor și fascinantelor chipuri pe care tatăl meu le-a arătat celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape. Este, de asemenea, o mărturie a legăturii unice și inseparabile dintre părinții mei. Dar ceea ce mă emoționează cel mai mult este cum a ales mama mea să împărtășească aceste lucruri. Este cel mai puternic omagiu pe care cineva îl poate aduce celui de alături și un fel minunat de a-l evoca pe bărbatul pe care l-a iubit dincolo de cuvinte. Oricât de mult v-ar lăsa această carte să pătrundeți în lumea lui Sergiu, ea reprezintă și o ocazie unică de a întrezări spiritul Ioanei și bogăția pe care ea a oferit-o lumii. Mi-e dor de amândoi.“ — SERGE IOAN CELEBIDACHI

„E ca şi când aș fi ghidat cu blândeţe printre scrieri, filme, muzică, peisaje şi mii de feluri de tristeţe. Cineva îmi atinge uşor, dar insistent, tâmplele cu palma, cum îndrumi o pisică spre vasul cu mâncare sau apă, îmi şi vorbeşte peltic şi rudimentar, ca unui bebeluş. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri şi interdicţii, iar vocea e insuportabilă ca de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deşi niciuna nu-mi spune «încremeneşte!» Lumea e ţăndări şi aşchii, fiecare indescriptibilă geometric, şi care nu se-mbină, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecată. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbină nici în scrisul meu şi, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristeţea mea de pe altă lume. «Arată-mi slava Ta!» am strigat, şi El m-a pus într-o crestătură în stâncă. Naşterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-şi vadă naşterea şi să trăiască. A trecut pe lângă mine copilăria mea, şi slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenţa, şi slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii bărbăţiei mele, şi slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit bătrâneţea, urmată de un susur blând. A urmat noaptea fără sfârşit.“

„Iată o autopsie sociologică deschisă de un clin d'œil ghiduş. Titlul cărţii lui Cătălin Augustin Stoica trimite, desigur, la Anul Nou care n-a fost, filmul premiat al lui Bogdan Mureşanu. Şi la un eveniment care, deşi nu a avut loc, e revendicat cu o percutantă rimă interioară («Turul doi înapoi!»). A restitui ceva ce nu s-a petrecut ţine, fireşte, de inefabilul românesc, însă am proceda simplist dacă am practica persiflarea şi gluma ieftină. Nu e locul şi nu e cazul pentru aşa ceva. Lucrurile sunt serioase şi merită tratate în consecinţă. Exact asta face Cătălin Stoica în cartea de faţă. Cu instrumentele şi argumentele sociologului, el pune lupa pe România sfârşitului de an 2024 şi descompune în secvenţe actul electoral întrerupt la jumătate de acronimele decizionale CSAT, BEC şi CCR. O face cumpătat şi expresiv, fără exasperări teatrale sau inflamări indignate. O face punând la treabă pârghiile specialistului şi având grijă să nu omită nimic din desfăşurarea alegerilor ratate, infirmate, anulate – spuneţi-le cum vreţi. Turul doi care n-a fost pune în discuţie cam tot ce poate duce la o decizie atât de neobişnuită: sondajele de opinie şi teoriile conspiraţiei, clivajele dintre aleşi şi alegători şi prestaţia serviciilor secrete, reţelele sociale şi omoloagele lor offline. Studiul lui Cătălin Stoica ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în ultima parte a lui 2024 în România urnelor electorale şi dezvăluie în acelaşi timp umorul şi talentul literar al observatorului.“ — RADU PARASCHIVESCU „Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024 au fost, fără îndoială, unul dintre cele mai stranii și imprevizibile momente electorale din istoria recentă a României. În paginile acestei cărți încerc să înțeleg și să explic cum s-a ajuns ca personaje absolut marginale și bizare să devină actori principali ai scenei politice prin intermediul votului a peste două milioane de cetățeni. Acest volum surprinde resorturile ascunse ale unei competiții aparent lunatice, în care principalii candidați s-au transformat în personaje memorabile ale unei comedii absurde. Pornind de la rolul rețelelor sociale și ajungând până la influența ascunsă a unor diverse entități, volumul este o invitație la reflecție asupra modului în care se face politică în România de azi, pe fundalul unei profunde crize sociale și de legitimitate a partidelor și liderilor politici mainstream. În același timp, cartea oferă o perspectivă sociologică asupra evenimentelor din noiembrie 2024, schițând o serie de întrebări clare și posibile răspunsuri, dar lasă cititorului libertatea de a judeca singur ce s-a întâmplat cu adevărat într-un moment în care realitatea a depășit orice ficțiune.“ — CĂTĂLIN AUGUSTIN STOICA

„Interviul nu este un gen literar. Și nici unul «editorial». Este un gen jurnalistic. Când devin, atunci, publicabile interviurile? Când intervievatorul e atât de iscoditor, atât de pasionat de ceea ce vrea să afle, încât îl provoacă pe cel întrebat ca, răspunzând, să descopere ceva ce el însuși nu știa și despre care, grație întrebării, află abia acum. Altfel spus, abia întrebarea l-a făcut să coboare în acel loc din mintea sa în care răspunsul exista fără ca el să știe. Întrebarea e atât de bine pusă, atât de bine țintită, încât mintea celui întrebat se focalizează către un adevăr surprinzător pentru el însuși. După acest criteriu au fost alese interviurile din acest volum. De aceea le sunt recunoscător tuturor celor ce mi-au cerut să răspund la întrebările lor, prin care m-au ajutat, în fond, să scot la lumină «a doua viață» a cărților mele. M-aș bucura ca această carte să fie descoperită de oricine o va deschide cu surprinderea cu care am descoperit-o eu în forma ei finală.“ — GABRIEL LIICEANU 15 interviuri luate lui Gabriel Liiceanu Dan-Liviu Boeriu • Melania Cincea • Magda Grădinaru • Mihai Mincan • Dana Mischie • Cristian Pătrășconiu • Lucian Popescu • Andreea Pora • Laurențiu Ungureanu

Cine să fie oare Sfântul nr. 6? Personajul acestei povestiri s-a născut într-un sat din Imperiul Austro-Ungar, s-a instruit în limbi și culturi diferite, a cunoscut împărătese și regine, a fost participant activ la închegarea României Mari, a trecut prin două războaie mondiale. S-a trezit apoi într-o lume pe dos, în care politica și religia de stat tescuiau împreună destine, ștergeau identități, măsluiau istoria, perverteau mintea. Cum de el și-a păstrat cumpătul înaintând pe Calea Necunoscută, în dezastru și eșec? Secretul lui e povestea lui. „De la alegerea temelor (și a personajelor) până la stilistica interogației și la nimbul răspunsurilor, în care misterul conviețuiește spectaculos cu evidența, istoria cu atemporalitatea, Tatiana Niculescu e, prin coregrafia sa literară, mereu aceeași, de fiecare dată altfel. În Sfântul nr. 6, e riguroasă documentar, curajoasă hermeneutic, atentă la realități, dar și la cearcănul lor de opacitate (din care nici umorul nu e exclus). Ai mereu în mână literatură fără literaturizare, talent fără paradă, adevăruri fără dogmă. Pe scurt – o autoare predestinată să-și răsfețe cititorii.“ — ANDREI PLEȘU

Cartea conține trimiteri multimedia și 10 episoade podcast video cu autorul. Schimbul de idei continuă pe IdentitateaVirtuala.ro. „Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN „Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU „Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

Volum îngrijit de Grigore Vida „Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu Traduceri de Ileana Scipione și Olivia Petrescu „Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“ — MARIO VARGAS LLOSA „Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

Volum îngrijit de Grigore Vida „Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU „După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU „Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

Traducere şi note de Marin Mălaicu-Hondrari „Un roman de mare forță, cu accente de melodramă impregnată de umor, ale cărui episoade se derulează într-un Peru eliberat de dictaturile militare; aici, Piura și Lima, orașele predilecte ale lui Vargas Llosa, nu sunt spații fizice, ci teritorii ficționale locuite de personaje ivite din imaginația rodnică a scriitorului. Cu Eroul discret, romancierul revine la temele lui obsedante: iubirea, libertatea, politica. Povestea are doi protagonişti, cu două vieţi oarecum paralele, care se încrucișează într-o bună zi, pe neașteptate. Ambii eroi sunt, fiecare în felul său, răzvrătiți discreți împotriva sorții ce le pare pecetluită, sfidând convențiile claselor sociale din care fac parte. Deși nu sunt nici rebeli, nici justițiari în toată puterea cuvântului, au forța de a-și depăși condiția, de a respinge ideile de-a gata, normele de viață și idealurile celorlalți. Un roman marca Mario Vargas Llosa, scris impecabil, alert, ludic, inteligent, din galeria marilor romane care i-au adus scriitorului faima binemeritată și Premiul Nobel pentru Literatură.“ — MARIN MĂLAICU-HONDRARI „Eroul discret se mișcă între Cervantes și O mie și una de nopți, între basm și roman polițist. Dialoguri perfecte, bogăție lexicală, umanitate din plin. Romanul este celebrarea bunului-simț. Un bun-simț care, în vremurile de azi, poate părea revoluționar – acesta este unul dintre subiectele centrale ale operei. Senzaționalismul jurnalistic, gustul brutal pentru scandal, comportamentele imorale [...], diferențele sociale vetuste și pierderea demnității, chiar și în sânul propriei familii, sunt descrise ca tare impunisabile.“ — ABC Cultural

Traducere și note de Alina Cârâc Desemnat de The Times drept una dintre cele mai bune cărți de ficțiune istorică din 2022, romanul Flăcările a câștigat înainte de publicare Impress Prize for New Writers, iar traducerea italiană din 2024 a fost recompensată cu Premio Speciale Edoardo Kihlgren Opera Prima. În lumea artistică extravagantă și boemă a Vienei începutului de secol XX, patru dintre femeile care au pozat pentru arta erotică, revoluționară a controversatului pictor Egon Schiele se întâlnesc: Gertrude, sora lui posesivă, hotărâtă și geloasă, Walburga Neuzil, modelul și amanta sa, o tânără săracă, dar cu o voință de fier, și cele două surori Harms, Edith și Adele, ambele visând să-i devină soție. Mai mult de un deceniu, ele riscă totul – reputația, familia, sănătatea mintală și a sufletului – în încercarea de a-l păstra pe bărbatul pe care îl venerează. Pe măsură ce Primul Război Mondial le schimbă complet viețile, iar pandemia de gripă spaniolă devastează Europa, obsesia lor pentru pictor rămâne singura constantă. Vrăjite de incandescența lui Egon Schiele care, precum flăcările, fascinează, dar și distruge, ele iubesc și trădează, se consumă dinapoia pânzelor pictorului, devenind nemuritoare tocmai prin acestea.

Traducere și note de Jana Balacciu Matei Noul roman al lui Care Santos ne poartă în inima New Yorkului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul construcțiilor temerare și al visurilor grandioase. Captivantă și cuceritoare, istoria lui Eugene Schieffelin, naturalist amator, excentric și bogat, este o poveste despre curajul împlinirii dorințelor. Pe cerul din New York, protagonistul visează să vadă, așa cum sperase cândva Martha, sora mult iubită, păsările pe care William Shakespeare le-a menționat în piesele sale. Personaje ambițioase se vor înhăma la un drum deloc ușor pentru a transforma această ultimă dorință în realitate, iar povestea lor este o fabulă exemplară despre condiția umană, puterea iubirii, povara pierderii, dar și despre urmările nefaste pe care le au uneori gesturile născute din cele mai bune intenții. Romanul lui Care Santos ne invită nu doar să avem curajul de a trăi, ci și să găsim frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară. „Am aflat povestea lui Eugene Schieffelin în timpul unei călătorii la New York și am fost fascinată de personalitatea și de isprăvile sale: un om matur, pasionat atât de păsări, cât și de operele lui William Shakespeare, care are brusc o idee care i se pare că va îmbunătăți lumea, fără să știe că este de fapt catastrofală. M-am cufundat în scrierea acestui roman, care a presupus o documentare impresionantă, în timpul pandemiei. Cel mai probabil, el nu ar fi existat fără acea perioadă de izolare prin care am trecut cu toții. Se datorează pasiunii mele pentru New York, dar și nevoii de a evada, de a zbura. Chiar despre asta tratează cartea mea, despre prețul pe care îl plătești pentru a-ți îndeplini visurile. Și despre visuri și despre cei care ne însoțesc pentru a le realiza. Fie ca dubla călătorie pe care o propune, în spațiu și timp, să vă transporte cu mult dincolo de aceste pagini.“ — CARE SANTOS

Traducere și note de Irina Radu Surori sub dogoarea Soarelui Răsare este o poveste despre devotament, prietenie, reziliență și sacrificiu, bazată pe evenimente reale. Pentru acest roman, Heather Morris s-a întâlnit cu membri ai familiilor protagonistelor supraviețuitoare, care i-au oferit informații și documente inedite. Pe măsură ce japonezii se apropie de Singapore, în tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial, Norah Chambers decide să își îmbarce fiica de opt ani, alături de rude, pe un vas care părăsește colonia. Norah și sora ei, Ena, rămân să aibă grijă de John, soțul bolnav al Norei, sperând că într-o zi o vor revedea pe micuța Sally. Sora Nesta James, o asistentă medicală australiană, s-a înrolat pentru a aduce alinare, iar când Singapore cade în mâinile japonezilor, ea și colegele ei se alătură sutelor de oameni îngroziți care încearcă să părăsească orașul, în seara de 12 februarie 1942, la bordul vasului comercial Vyner Brooke. Două zile mai târziu, nava este bombardată în largul coastei Indoneziei și, în doar câteva ore, zace pe fundul mării. Câți dintre cei care au sperat că aceasta va fi salvarea lor vor reuși să supraviețuiască? Va fi prizonieratul în lagărele japoneze testul suprem al încrederii în puterea binelui și în miracolul muzicii?

Traducere și note de Simona Teodoroiu Saga dedicată de Matteo Strukul pictorului Giovanni Antonio Canal, cunoscut sub numele de Canaletto, continuă cu romanul Podul crimelor din Veneția. Devotat întru totul artei sale și frumoasei Charlotte von der Schulenburg, Canaletto luptă să apere iubirea care îi însuflețește viața și creația. Veneția, vara anului 1729. În zorii unei zile toride, cadavrul unui bărbat este găsit pe Ponte delle Guglie, iar acesta se dovedește că aparține unui înalt funcționar al Serenissimei Republici. Are două găuri însângerate pe gât, iar în piept cineva i-a înfipt un bilet pe care e scris numele lui Canaletto. Nu peste multă vreme, încă o victimă este descoperită în același loc. Pictorul se vede nevoit să ia parte la anchetă din dorința de a-i proteja pe cei la care ține. Cine e ființa damnată care a părăsit tenebrele ca să îngrozească orașul? Înainte ca teroarea să se răspândească în lagună, iar credibilitatea dogelui să fie pusă la îndoială, Canaletto trebuie să găsească un răspuns. Pe măsură ce se apropie de adevăr, o legendă străveche și înfricoșătoare din ținuturile răsăritene ale Europei aruncă o umbră sinistră asupra investigației sale.

Traducere de Iuliana Oprina Distins cu Premiul Yamamoto Shūgorō în anul 1988, romanul Străini stă la baza a două ecranizări: prima, The Discarnates, în 1988, regia Obayashi Nobuhiko, iar cea de-a doua, All of Us Strangers, în 2023, regia Andrew Haigh, cu Andrew Scott, Paul Mescal, Claire Foy și Jamie Bell. Într-o metropolă devenită un sufocant labirint de trupuri și povești, Hideo Harada, scenarist de succes, se hotărăște să facă o plimbare pe străzile cartierului copilăriei sale, în Asakusa, la Tōkyō. Într-o sală de spectacole, întâlnește un bărbat care pare a fi dublul perfect al tatălui său, mort în urmă cu treizeci de ani într-un teribil accident. Din acest punct al romanului, supranaturalul urban preia comanda cu o dezinvoltură tipică literaturii japoneze: în loc să descindă solemn ca două apariții cețoase, părinții morți ai lui Hideo urmăresc meciuri de baseball și se entuziasmează la jocuri de cărți; în loc de voci guturale și scârțâit de podele, se aude huruitul neîncetat al traficului din marele oraș. Cei doi nu pot fi decât o crudă halucinație. Deși începe să sufere de o misterioasă boală ale cărei semne le sunt limpezi doar celorlalți, iar iubita lui îl imploră să se rupă din mrejele acestei fascinații morbide, Hideo nu-și poate înfrâna dorința de a le sta alături părinților săi din altă lume.

Traducere nouă de Marin Mălaicu-Hondrari „Flaubert nu a lăsat nici un urmaș literar direct, cu toate că în ultima sută de ani i-au fost intentate numeroase procese de paternitate. Vargas Llosa discerne două feluri de reclamanți: pe de o parte, realiștii și naturaliștii (cărora prea adesea le-a lipsit simțul formei al lui Flaubert) și, pe de altă parte, formaliștii, cum ar fi susținătorii noului roman (al căror interes pentru temă a fost deseori dezamăgitor de mic). S-ar putea oare trage concluzia că Flaubert, ca și Milton, a fost un mare scriitor care a avut o influență nefastă? Poate că da. Dar printre ceilalți urmași ai săi se numără scriitori care pricep foarte bine ceea ce spune și înțeleg îndemnul său de a fi ei înșiși. În fruntea acestora se află Mario Vargas Llosa.“ — JULIAN BARNES „Trebuie să fii încăpățânat cum a fost Flaubert pentru a fi scriitor, dacă nu ești înzestrat în mod natural cu talent, cum a fost cazul meu. Grație lui Flaubert am rezistat și am devenit scriitor. Datorită lui Flaubert pot spune că talentul, dacă nu îl ai ca dar înnăscut, poate fi obținut prin disciplină, perseverență, răbdare. Când a început să scrie, Flaubert n-avea talent. Dar a muncit enorm și a ajuns să-și construiască talentul pentru a deveni un mare, mare scriitor.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Traducere și note de Adina Dinițoiu Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, Notre-Dame du Nil a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi. În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

Traducere și note de Angela Hondru Roman emblematic pentru literatura japoneză din a doua jumătate a secolului XX, Râul destinelor a apărut pentru prima dată în foileton în publicația Fujin Gahō în perioada ianuarie-mai 1959. A fost ecranizat în 1966, în regia lui Noboru Nakamura. Trei femei devin simboluri ale transformărilor profunde prin care trece Japonia începând cu 1898 și până la jumătatea secolului XX. În această saga multigenerațională, femeile din familia Kimoto se dovedesc firi puternice și impunătoare, fie moștenitoare ale tradițiilor și ceremoniilor nipone, fie adepte ale schimbărilor iminente de la început de secol XX. Hana, fiica ei, Fumio, și nepoata Hanako sunt personajele ale căror destine râul Ki le va purta cu sine. De la relațiile complicate din sânul familiei și până la contextul social și politic cu impact direct asupra statutului femeii în societate, romanul lui Sawako Ariyoshi surprinde revirimentul cultural care a marcat sfârșitul orânduirii tradiționale din Japonia.

Traducere și note de Ivona Berceanu Visând la un copac, noul roman al Majei Lunde, încheie tetralogia schimbărilor climatice din care fac parte bestsellerele internaționale Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai din stepă. Distopie inspirată de un viitor în care copacii devin doar o amintire, acest roman-manifest propune un scenariu în care sunt puse față în față iubiri fragile, tragedii iminente și încrederea în ceea ce natura și omul pot reface numai împreună. În anul 2110, comunitatea restrânsă din Svalbard, în Norvegia, e mai izolată ca niciodată și are în grijă depozitul cu semințe colectate din lumea întreagă. Un dezastru lovește însă în cei care trăiesc în armonie cu natura. Tommy și cei doi frați mai mici par să fie singurii supraviețuitori până când bunica Rahela și Runa, sora ei mai mică, li se alătură. Viața trebuie să găsească o cale de a continua în condiții extreme. Depozitul de semințe e garanția unei lumi mai bune, iar responsabilitatea de a-l păzi cade pe umerii adolescentului Tommy.

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Daniel Nicolescu Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos. Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Cristina Nicolae Câștigător al Costa Book Award în 2009 și nominalizat, în același an, la Man Booker Prize, finalist, în 2011, la Dublin Literary Award, selecționat de The Observer în topul celor mai bune zece romane istorice și ecranizat în 2015 în regia lui John Crowley, scenariul fiind semnat de Nick Hornby, cu Saoirse Ronan în rolul principal, Brooklyn este o explorare plină de emoție a ideii de identitate și apartenență, dar și a puterii transformatoare a dragostei. În Irlanda anilor 1950, în Enniscorthy, micul orășel în care Eilis Lacey trăiește împreună cu sora ei, Rose, și cu mama lor, perspectivele pentru o tânără femeie la început de drum sunt limitate. De aceea, când Rose o ajută să emigreze în America, la New York, în Brooklyn, Eilis știe că nu poate alege decât să plece, lăsându-și în urmă familia, casa și prietenii. Pe străzile aglomerate și pline de viață ale New Yorkului, în mijlocul energiei debordante a unei țări noi, Eilis se reinventează. Aici își va trăi prima iubire, dar și pierderea cea mai profundă – moartea neașteptată a lui Rose –, care o va face să revină în Irlanda pentru scurt timp. Dezrădăcinată deja, ca mai toți imigranții, Eilis descoperă cât de efemeră este liniștea regăsirii locurilor și a chipurilor familiare. Curând, va fi nevoită să facă cea mai grea alegere din viața ei, aceea între datorie și iubire. Zugrăvind un portret emoționant al imigrației, al durerii și speranței care par a fi veșnic îngemănate, Brooklyn este o mare poveste despre identitate, dragoste și sacrificiu.

Traducere și note de Gabriela Lungu Glisând între dramă psihologică și satiră socială, sinuos și seducător, cel mai recent roman al lui Niccolò Ammaniti, Viața intimă, explorează temerile și dorințele profunde ale unei femei, propunându-ne să privim cu empatie lumea derutantă și provocatoare de astăzi. Maria Cristina Palma duce o viață aparent perfectă. Considerată cea mai frumoasă femeie din lume, este căsătorită cu prim-ministrul Italiei, are o fiică minunată și tot ce își poate dori. Imaginea ei construită cu grijă ascunde însă un trecut traumatic și o criză de identitate incipientă, iar proiecțiile celor din jur asupra sa o însingurează. Până când, în urma unei întâlniri neașteptate, primește pe mobil un film erotic care i-ar putea distruge reputația. E nevoită să ia o decizie dramatică, să aleagă ce e dispusă să sacrifice și cu ce preț. Ajuns în acest punct, romanul pune întrebări esențiale pentru cititor: Nu cumva ar trebui să ne temem mai mult de propria privire decât de a celorlalți? Cât de departe suntem în stare să mergem în dorința noastră de apartenență și afecțiune?

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Justina Bandol Yiyun Li este una dintre vocile romanești de prim rang ale literaturii americane. Romanul ei Cartea gâștei a fost distins, în 2023, cu PEN/Faulkner Award for Fiction și nominalizat, în același an, la Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. New York Times Book Review a desemnat-o „Alegerea editorilor“, iar Time, „Cea mai bună carte de ficțiune a anului 2022“. Tot în 2022 a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului de către The New Yorker, NPR, Slate, Los Angeles Times, The Guardian, Los Angeles Review of Books, Financial Times, San Francisco Chronicle, LitHub, Buzzfeed. Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.

„Aș fi fericit ca cititorul care va parcurge această carte să o închidă cu inima bătându-i de indignare și cu un «așa nu se mai poate».“ — ȘTEFAN LIICEANU Suntem în fața unui eveniment editorial. În cei 20 de ani de la înființare, Direcția Națională Anticorupție a produs anual rapoarte detaliate. Doar că aceste rapoarte, în lipsa unui efort analitic laborios și a unei sinteze pe măsură, rămân o masă amorfă de cifre, din care nu rezultă nimic limpede. Paginile acestei cărți ne pun pentru prima oară în fața unei sinteze la zi a cercetărilor pe plan internațional legate de corupție – modele, concepte, teorii, experimente, o vastă bibliografie. Ceea ce rezultă este o conceptualizare acreditată științific a corupției. Sunt depășite definitiv atât indignarea facilă la adresa răului care ne macină țara, cât și respingerea, la fel de facilă, a gravității corupției autohtone cu argumente de genul „în toate țările există corupție“. Da, există peste tot, dar în țările civilizate corupția a devenit un fenomen marginal, în timp ce la noi, conform standardelor universale expuse în carte, corupția e „pandemică“ și ne vlăguiește țara. Combinând seriozitatea demersului cu stilul narativ și scene neverosimile, dar cât se poate de reale (fiecare pagină se citește pe nerăsuflate), cartea oferă o imagine fotografică a corupției din România. O carte pentru toți românii doritori să înțeleagă în ce fel de țară trăiesc și cum o pot schimba în mod real. Pentru jurnaliști, pentru activiștii civici, pentru politicienii încă onești sau pentru viitorul președinte al României, ea este o mină de aur. Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an. Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată ca cele mai avansate țări din Vestul Europei. Dacă nu am mai fi sărăciți de corupție și evaziune fiscală, s-ar putea înfăptui ceea ce mulți ar considera a fi „miracole“. În țările civilizate, oamenii – în calitatea lor de cetățeni – nu se lasă călcați în picioare și abuzați de o clasă politică și de instituții publice corupte și nu uită că aceia care au fost aleși să le reprezinte interesele au de dat socoteală clipă de clipă poporului care i-a ales. Gradul de democrație al unui popor este direct proporțional cu gradul de prevenție și control al corupției.

Istorie culturală presărată cu amintiri și anecdote, povestea cozonacului e o fereastră spre istoria României. Trecut prin numeroase avataruri – pâine îndulcită, pâine rituală dospită, aluat boieresc preparat după rețete străine de Paști și de Crăciun, prăjitură sofisticată de familie, specialitate etnică, simbol național –, cozonacul e legat de evenimente, oameni, locuri și întâmplări care au marcat generații de români. Deliciul acestei cărți e în îmbinarea dintre harul povestirii și bogăția documentării. Atras de parfumul trecutului din memorii, jurnale, opere literare, și pus pe gânduri de întrebări, ipoteze și etimologii, cititorul e purtat într-o pasionantă căutare a bucuriei de a plămădi, din chipurile cozonacului, un acasă personal sau colectiv. „Treptat, poveștile despre cozonaci au început să-mi vorbească altfel: erau capsule ale intimității ocrotitoare, lecții despre pofta de viață în siguranța unui cămin, despre răbdare, încredere, dragoste, tărie de caracter și despre o pașnică întregire a omului în timp, care, în secolul tuturor vitezelor și al tehnologiei digitale, a devenit cu atât mai rară și mai prețioasă.“ — TATIANA NICULESCU