Noutăți

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

Traducere și note de Justina Bandol

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com – „Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review – „Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de țări.

„Descoperirea Americii” – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată pe injustiţie şi varii inginerii sociale.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

În Marele plan, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow îşi confruntă cititorii cu unele dintre cele mai profunde şi grave întrebări pe care şi le pot pune oamenii: Când şi cum a apărut universul? De ce ne aflăm aici? De ce există ceva mai degrabă decât nimic? Care este natura realităţii? De ce legile naturii sunt atât de fin reglate, încât să permită apariţia unor fiinţe ca noi? Este oare aparentul „mare plan“ al universului nostru dovada existenţei unui creator, sau poate ştiinţa oferi o altă explicaţie?

Răspunsurile date aici de Stephen Hawking, unul dintre cei mai mari savanţi ai timpurilor noastre, şi de Leonard Mlodinow, fizician şi scenarist al serialului Star Trek, pornesc de la ideea că universul nu are doar o singură istorie, ci toate istoriile sale posibile există simultan – idee care ne schimbă radical felul în care suntem obişnuiţi să privim lumea.

„Ce ar însemna dacă am descoperi într-adevăr teoria ultimă a universului? S-ar încheia un capitol lung şi glorios din istoria strădaniilor noastre de a înţelege universul şi, în acelaşi timp, s-ar schimba perspectiva publicului larg privind legile care guvernează universul. Dacă vom descoperi până la urmă o teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înţeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de câţiva oameni de ştiinţă.“ (Stephen W. HAWKING, Leonard MLODINOW)

Adaptând dictonul cartezian „Cuget, deci exist“, polivalentul autor britanic Roger Scruton îşi propune să recupereze potenţialul filozofic şi estetic cuprins în experienţa vinului, dat uitării de consumismul steril al zilelor noastre. Împărtăşindu-ne propria sa experienţă, Scruton vorbeşte despre viciile şi virtuţile alcoolului, arătând că, băut cum trebuie, vinul lărgeşte orizontul existenţial şi social al individului.

În faţa noastră se aşterne viaţa unui împătimit al vinului, de la primele ispite din timpul studenţiei la călătoriile sale în zone cu o îndelungată tradiţie viticolă din Franţa, Spania sau Italia. Din acest periplu plin de pitoresc şi poezie se desprind pe nesimţite o sumă de întrebări filozofice, pe care autorul le adânceşte în a doua parte a cărţii. Aporiile raţiunii, conştiinţei şi fiinţei, prezentate prin recursul la mari filozofi occidentali şi orientali, se răsfrâng şi asupra modului în care înţelegem şi bem vinul.

Este experienţa oferită de vin un fel de visare cu ochii deschişi sau asemenea artei? Scruton încheie cu un tur umoristic prin istoria filozofiei, spunându-ne ce fel de vinuri acompaniază cel mai bine lectura diverşilor filozofi.

O carte ce ne va face să luăm în serios maxima „In vino veritas“.

Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului.

Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care incarnează tragedia unei uri legendare.

O lume deopotrivă parfumată, senzuală și de o violență teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental și erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumusețe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii și superstiției se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violența direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea și nesiguranța, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile și chiar și cel mai aprig torționar se poate converti pe neașteptate în victimă. La granița dintre real și fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice narațiuni ale sale.

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.

Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.

Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?

Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

În sfârşit, cei mici primesc răspunsuri la cele mai mari întrebări ale lor. Și nu de la oricine, ci de la oameni foarte importanți.

Nu e deloc simplu să fii părinte. Ce te faci când copiii te asaltează cu întrebări care mai de care mai năstruşnice: De ce au zebrele dungi? De unde vin unghiile? Care figură geometrică are cele mai multe laturi? De ce ţânţarii îi pişcă doar pe unii dintre noi? şi alte „întrebări mari de la cei mici“...

Antologia de faţă, alcătuită chiar din întrebări trimise de copii la care răspund specialişti din diverse domenii: oameni de ştiinţă, muzicieni, sportivi, vedete de televiziune, e un colac de salvare pentru toţi cei care se simt copleşiţi de curiozitatea şi inventivitatea celor mici.

Și, ca să fie şi mai atrăgătoare pentru minţile iscoditoare, această carte cuprinde şi o serie de teste, prin care, singuri sau împreună cu părinţii, copiii îşi pot măsura forţele.

Când a apărut, în 2007, Thocomerius–Negru Vodă, „problema cumană“ era apanajul exclusiv al specialiştilor: istorici, lingvişti şi arheologi. Ei cunoşteau adevărul, sau părţi din adevăr, şi anume că geneza statelor feudale româneşti, ca a tuturor statelor apărute după marile valuri migratoare, se datorează – pentru că aşa este istoria, le dă o şansă celor nou-veniţi – barbarilor, în cazul nostru, pecenegilor, dar mai ales cumanilor. Greu de admis, chiar printre istoricii români cu bună reputaţie de vreun secol încoace, că în rând cu strămoşii noştri atât de nobili – dacii şi romanii – stau şi nişte asiatici neşlefuiţi de civilizaţia occidentală. Şi mai greu de admis printre apărătorii îndârjiţi ai originilor pure, mai ales când aceştia se nutriseră cu istoria triumfalistă din ultimele decenii ale secolului XX – sau chiar o ticluiseră. Pe cât a fost de curajoasă cartea lui Neagu Djuvara, pe cât a fost de erudită şi de animată de o abordare comparatistă, pe atât de vehemente şi uneori lipsite de eleganţă au fost criticile care s-au abătut asupra ei şi asupra autorului ei. Au urmat răspunsurile, cum era şi firesc pentru urmaşul unor polemişti de mare talent. Iar răspunsurile date „neprietenilor lui Negru Vodă“ au fost necruţătoare, dar splendide.

Cu această ediţie, „Dosarul Thocomerius“, care va fi cu siguranţă pomenit ca un exemplu de polemică aprinsă în cultura română, e oferit cititorului în integralitatea sa, cuprinzând şi cartea care a declanşat aşa-zisul scandal, şi pe cea în care s-au adunat replicile. Conţine, în plus, 40 de pagini de ilustraţii – fotografii, reproduceri de artă monumentală şi reconstituiri istorice – adunate cu o admirabilă înţelegere a istoriei de Radu Oltean.

„În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a inţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se vestejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?“ (Neagu DJUVARA)

Dragă prietene, mulţumesc pentru carte, a cărei actualitate mă frapează mai mult decât atunci când am citit-o în manuscris. [...] Ascensiunea „marginalilor" a devenit în câţiva ani un fenomen evident pentru orice om care gândeşte, şi chiar pentru cetăţeanul obişnuit. „Centralii" sunt terminaţi, şi ei o simt. Oboseala psihologică este într-adevăr trăsătura fundamentală a acelor civilizaţii al căror vid interior se acomodează cu utopiile şi cu psihanaliza. Noi venim dintr-o ţară barbară ca să deplângem soarta celor aflaţi în primejdie şi fericiţi de a fi în primejdie. Doresc ca lucrarea dumitale să suscite ecoul meritat şi îţi trimit toată prietenia mea. (Emil CIORAN)

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time). Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.

Romanul lui Dario Fo Fiica papei face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

„Dragomir nu-şi propusese să aibă nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei.

În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“ (Gabriel LIICEANU)

Fiecare suntem un amestec de ceea ce suntem, ce credem că suntem şi ce am vrea să fim.

Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem.

Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr. 50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu?

De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia.

„Împărţim istoria în bucăţi, pe tranşe cronologice, domenii, probleme, structuri, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. Ne referim la Antichitate ori la Evul Mediu, ca şi când asemenea împărţiri chiar ar exista. La fel, identificăm o istorie economică, socială, culturală, politică şi aşa mai departe. Sunt simple sertare, pe care noi le-am confecţionat şi pe care am lipit etichete. De asemenea, fiecare fapt în parte e construit sau reconstruit, extras din încurcata ţesătură a Istoriei şi învestit astfel cu o existenţă de sine stătătoare.

Nu e de negat câtuşi de puţin utilitatea, necesitatea chiar, a unui asemenea demers. Trebuie un dram de ordine, pentru a face trecutul cât de cât inteligibil. Construim ceea ce Max Weber a numit «tipuri ideale», nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria.

Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de «disciplinare» şi «sistematizare» ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii.“ (Lucian BOIA)

„Civilizaţia europeană e în curs de restructurare radicală nu în urma vreunei invazii, ci a accelerării istoriei, cu schimbările inevitabile de paradigmă. Se schimbă totul – şi repede: condiţiile de trai, reperele culturale, mentalităţile, comportamentele… Aceasta e principala provocare a anilor ce vor veni. Sunt toate indiciile că ne vom instala durabil într-o istorie fluidă, extrem de schimbătoare, cu totul alta decât lumea, nu imobilă, dar cu evoluţii lente şi aproape imperceptibile la scara unei vieţi umane, pe care au cunoscut-o înaintaşii noştri. E, aşadar, cu totul altă poveste decât „sfârşitul Antichităţii“: povestea, care abia începe a fi scrisă, a unui viitor cu totul diferit decât trecutul. Să ne ţinem bine, e ameţitor!“ (Lucian BOIA)

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

This is not an ordinary history book. As readers will realise quite early on, Neagu Djuvara has the audacity to tackle some of the most delicate and controversial issues in Romanian history under the guise of light storytelling. With the addition of illustrations, the book becomes better and easier to understand: we are offered the chance to see how ancient artefacts discovered by archaeologists actually look like, or catch a glimpse of the world of barbarians and medieval warriors depicted in wonderful illuminated manuscripts. As we get nearer to the modern age, the imagery becomes even richer and we get to know Romania's princes and monarchs, their allies and their enemies, the politicians – good and bad – their triumphs, tribulations or even tragedies; and sometimes even the common people going about their daily lives. The photographic discourse focuses on the most important documents, even if their condition is not optimal.

You will also find images of pottery, jewellery and weaponry, some of them from unexpected sources, often unknown to the public, accompanied by detailed captions that complement the information provided in the text itself. Together, the story and illustrations intertwine to form a new, enhanced historical account - and hopefully, one not lacking in originality.

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare.

Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani. Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va con-vinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind. (Autorii)

Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi. (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.

— Avem câteva cearcăne în plus…

— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului.
După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„Creativitatea este sacră şi nu este sacră.
Ceea ce creăm contează enorm şi nu contează deloc.
Trudim singuri şi suntem însoţiţi de spirite.
Suntem îngroziţi şi suntem curajoşi.
Arta e o zdrobitoare corvoadă şi un minunat privilegiu. .
Divinitatea nu ne poate lua în serios decât atunci când suntem în cea mai jucăuşă dispoziţie.
Fă loc acestor paradoxuri, astfel ca toate să fie deopotrivă de adevărate în sufletul tău, şi îţi promit – vei putea face orice.“ (Elizabeth GILBERT)

Noua ficțiune a lui Alessandro Baricco impresionează, dincolo de virtuozitatea stilistică, prin umanitatea personajelor, prin poezia luminoasă a descrierilor și prin poveștile vieților unor cupluri întâmplătoare, care se condensează în trei secvențe, la ora când ziua se îngână cu noaptea.

În toiul nopții, o femeie în rochie de seară se adăpostește în camera de hotel a unui om de afaceri cu care poartă o lungă discuție, minată de o tensiune surdă, până în ceasurile dinaintea răsăritului. O fată se întinde la vorbă întreaga noapte cu recepționerul hotelului, căutând pretexte ca să nu urce în camera unde o așteaptă tânărul violent care se arată a-i fi iubit. Un băiețel scăpat din flăcările ce i-au mistuit casa și familia e răpit din camera de hotel de polițista pusă să-l vegheze. Și, ca într-o piesă muzicală, în lumina palidă a dimineții, când pe lume pare să nu se întâmple nimic, situațiile stranii în care plutesc cele trei cupluri își găsesc o neașteptată rezolvare.

Pesemne că Alessandro Baricco a hotărât în final să-i acorde această „altă viață“ lui Jasper Gwyn, eroul romanului său omonim, dispărut fără urmă. Fiindcă eroul celor trei povestiri din volumul De trei ori în zori pare să fie chiar holul unui hotel, în care șapte personaje – trei cupluri și recepționerul hotelului – au parte de întâmplări stranii, total independente și totuși în chip straniu legate. Dacă adăugăm că despre volumul în cauză se vorbește încă în ultimele pagini ale romanului Mr Gwyn, tradus în 2014 în colecția de față, iar „adevăratul“ său autor este deconspirat acolo drept un enigmatic scriitor anglo-indian, mort între timp, întregul caz se învăluie într-un mister hotărât de instanța în puterea căreia se află totul. Un mister pe care cititorul este invitat să-l dezlege.

Alternând comentariul textelor sacre evreiești cu analiza fină și plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identități, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu și a relației dintre oameni, volumul Evreii și cuvintele aduce la lumină, cu farmec și elocință, povești uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz și fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice și cuvinte străvechi care ascund în ele un înțeles pierdut al lumii.

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz și fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de față pune de fapt problema identității evreiești, demontând clișee și preconcepții și sintetizând câteva dintre trăsăturile esențiale ale istoriei evreilor. Minuțios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleții argumentării și ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potențialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanța educației și inițierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeași formulă alertă și palpitantă până la sfârșit. Diversitatea informațiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverșunare fac din Evreii și cuvintele o lectură esențială nu numai pentru cei interesați de istoria și înțelepciunea evreiască, ci și pentru cititorii pasionați de eseuri culturale care păstrează balanța între efervescența ideilor și exprimarea ponderată a acestora.

„O carte originală și cutremurătoare, Evreii și cuvintele reușește să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea și chiar mai mult. Este o carte minunată.“ (Jonathan Safran Foer)

Romanul Soloviov și Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecția „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolșaia Kniga (Marea Carte) și Andrei Belîi, ca o recunoaștere a originalității cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puțin pasionant.

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei și chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuiește incursiuni în timp și spațiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în considerații despre istorie, politică și morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale și cele inventate. O frumoasă și seducătoare poveste de dragoste întregește, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, acestă remarcabilă operă literară în care meditația asupra relativității lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

„A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

Psihanalistă, scriitoare şi secretară a lui C. G. Jung, Aniela Jaffé studiază şi interpretează relatările venite ca răspuns la ancheta revistei elveţiene Schweizer Beobachter privind fenomenele parapsihologice legate de apariţii de spirite, semne premonitorii, coincidenţe semnificative. Că asemenea fenomene nu sunt tocmai rare o dovedeşte numărul mare de reacţii la anchetă: 1200 de scrisori conţinând 1500 de relatări care se constituie într-un bogat material de studiu. Caracterul arhetipal al întâmplărilor e dezvăluit de remarcabilele similitudini şi constanţa unor teme în povestirile cercetate. Legăturile între anumite întâmplări inexplicabile petrecute relativ recent şi mituri, legende, experienţele misticilor şi reprezentările alchimiştilor ne apropie de inconştientul colectiv – concept central al psihanalizei lui Jung.

„Psihologia inconştientului ne-a aprins lumini noi în atâtea alte privinţe, încât ne-am putea aştepta să lumineze şi lumea întunecată a poveştilor fantastice veşnic tinere. Din materialul bogat care stă la baza acestei cărţi, psihologia abisală dobândeşte într-adevăr cunoştinţe noi şi însemnate, cărora se cuvine să li se acorde întreaga atenţie. O pot recomanda deci tuturor celor care ştiu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului, ne zdruncină (uneori) siguranţa de sine şi ne face să avem parte de presimţiri.“ (C. G. JUNG)

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii?

Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc. Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia.

Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat… Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii». Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Iată deci una din ultimele cărţi ale privirii dintr-o epocă în care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era îngăduit devenea semnificativ şi pentru domeniul neîngăduit, acuitatea privirii fiind intensificată tocmai de interdicţie. Această carte, scrisă încă sub cenzură, suportă din plin lectura timpurilor noi, spre care, chiar cu rateurile ştiute, se îndreaptă şi România.“ (Monica LOVINESCU)

Dincolo de lucidul tablou al unei existenţe în nuanţe terne, într-o societate uniformizantă, Fototeca este şi un roman despre cum să te uiţi altfel la lumea din afară şi dinăuntru. Colecţionarea de fotografii în fototeca unei reviste devine un pretext pentru a urmări spectacolul de pe „ecranul interior“, acolo unde timpul nu mai înseamnă succesiune, ci simultaneitate, starea privirii te ajută să uiți urâtul, primejdiile, spaimele şi umilinţele, iar viaţa devine „un desen geometric din pătrăţele colorate a căror combinaţie pare nelimitată“.

Adriana Bittel. Cititoare împătimită şi prozatoare, maestră neegalată a prozei scurte. Pe lângă alte preocupări, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (şi de ce) încărunţeşte o blondă, a avut întâlniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmărit-o pe Iulia în iulie şi l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fără să se sature vreodată de el. De scris, scrie rar, dar bine, adică invers decât se procedează îndeobşte. Tot ce atinge în viaţa cotidiană devine literatură. Povestirile ei au trecut fluierând proba timpului şi n-au încărunţit deloc. (Ioana PÂRVULESCU)

Scrise cu rafinament, forţă analitică, umor şi, pe alocuri, poezie, povestirile Adrianei Bittel vorbesc despre România secolului trecut, dar şi despre dragoste, prietenie, feminitate, vârstele oamenilor şi ale lucrurilor, supravieţuire. Fie că se desfăşoară în Bucureştiul interbelic, în cel al anilor ’50 sau în cel al ultimelor decenii comuniste, poveştile mărunte ale protagoniştilor lor au un aer cât se poate de familiar şi în acelaşi timp par a ascunde mereu un enigmatic ce s-ar fi întâmplat dacă, aspiraţia către o altă condiţie, către o lume mai frumoasă. Iar din colecţia aceasta de chipuri face parte, firesc, şi o prezenţă feminină reprezentantă a autoarei înseşi, discretă, mare iubitoare de cărţi şi observatoare avidă a realităţii.

"Un adevărat fenomen editorial, Supunere (ianuarie 2015), noul roman al lui Michel Houellebecq, cel mai important scriitor francez actual, se traduce in cursul acestui an în peste 40 de țări.

Roman pe care autorul îl include în genul PF (political fiction), Supunere a zguduit deja Occidentul. Un Occident pe care încă din 1998, prin Particulele elementare, Michel Houellebecq îl analizează cu scalpelul îm mână punându-i în faţă mizeria morală şi deruta politică. Antieroul lui Houellebecq, François, profesor de literatură la Sorbona, mizantrop care caută cu acelaşi entuziasm pe internet meniuri de catering şi servicii sexuale, asistă abulic la instalarea legitimă la putere a unui guvern musulman moderat. Viaţa lui nu are nimic spectaculos, iar prefacerile aduse de manevrele politice se dovedesc inexorabile. Sorbona devine universitate musulmană, iar cariera lui François depinde de o convertire, ale cărei avantaje sunt nesperate. Şi de ce nu s-ar supune, când lucrurile promit să se aranjeze atât de bine? La urma urmei, nu este civilizaţia modernă bazată pe dezideratul „căutării fericirii“? Provocator cu program, scriitorul şochează de fiecare dată prin tuşele satirice îndrăzneţe, însă întrebările subiacente aparţin unui moralist care, schiţând portretul unei Europe lipsite de ideal, constată eşecul proiectului iluminist şi întrevede sfârşitul civilizaţiei occidentale seculare."