Noutăți

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Într-o lume prea puțin sensibilă la virtuțile filozofării și la vocația intelectualului, Meditații despre Don Quijote (1914) enunță și analizează principala temă a filozofiei spaniole moderne, aceea pe care intelectualii gene­rației de la 1898 o numiseră „problema Spaniei“. Schița de diagnostic socio-cultural și politic din Meditații capătă forța unei analize cuprinzătoare, în care este inclusă nu numai realitatea spaniolă, ci și cea europeană, lumea occidentală în sens larg, ceea ce face din Ortega primul filozof spaniol al modernismului și unul dintre primii apologeți ai Europei unite. Gândirea orteguiană se vădește un demers înscris în viață, radiografia unei căutări intelectuale înțeleasă ca o filozofie a iubirii. Dragostea este arhitectul divin care coboară în lucruri «pentru ca toate să existe în conexiune», dar mai ales o formă de responsabilitate a intelectualului, care se legitimează în sfera publică prin capacitatea sa de «a clarifica» situații, idei, cauze și consecințe («claritatea – spune Ortega – este politețea filozofului»), și de a extinde granițele cunoașterii. Vedem, astfel, o declarație de implicare a reflecției filozofice în dilemele cetății pe care Ortega y Gasset a onorat-o de-a lungul întregii vieți. Așa cum a onorat datoria de a rămâne neanexat și lucid în relație cu toate avatarurile puterii politice și cu toate convulsiile istoriei spaniole din prima jumătate a secolului trecut.“ — MIANDA CIOBA

„O carte ciudată, sclipitoare, despre care se poate discuta la nesfârşit şi care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor care studiază istoria.“ — Kirkus Reviews

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.  Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Matthew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

Dennis Deletant, unul dintre cei mai reputați cercetători ai istoriei României, ne propune o nouă sinteză a anilor interbelici, bazată pe valorificarea exhaustivă a surselor apărute în ultimele decenii. Contextul politic, situația țăranilor, experiențele minorităților, corupția, derapajele totalitare și colapsul democrației sunt puse în paralel cu strategiile statului român de a-și păstra integritatea teritorială în fața amenințării Germaniei naziste și Uniunii Sovietice, într-un tablou din care se desprind limpede resorturile politice și sociale pe care astăzi avem atâta nevoie să le înțelegem. 

Dincolo de sursele mai mult sau mai puțin cunoscute publicului și specialiștilor, Dennis Deletant a consultat materiale inedite din arhivele britanice. În volum sunt reproduse patru documente extrem de valoroase: un raport al spionajului britanic cu privire la situația din Basarabia, din februarie 1918; o descriere a Basarabiei din perspectiva unui ofițer britanic, începând cu 1934; extrase din însemnările corespondentului The Times în România din 1928 până în 1940 și un memoriu inestimabil despre politica externă a României în perioada interbelică, redactat de Iuliu Maniu și transmis guvernului britanic în aprilie 1942.

Într-o epocă în care confruntarea cu un trecut încă neelucidat și neînțeles pe deplin devine tot mai greu de evitat, sinteza actuală și lucidă a lui Dennis Deletant este cu atât mai necesară.

Ilustraţii de Bianca Bratu

„Cu un titlu cât se poate de nimerit, acest volum de povești contemporane exact asta face: te trage de mânecă și te ia pe sus iute-iute, fără să-ţi dea răgaz să te minunezi sau să te răzgândești, și te duce într-o lume care seamănă pe ici, pe colo cu a noastră. Cufundându-te în ea, nici nu știi când a fugit timpul și ai terminat cartea, trecând de la veselie la duioșie, de la hohote de râs la mici tristeţi, de la mirare la ușurare, într-un carusel colorat de întâmplări și de emoţii.

Copiii se vor regăsi cu siguranţă în aceste povești tandre și amuzante, unde tabletele (nu cele de ciocolată, ci celelalte) și frigiderele există alături de vrăjitori și vrăjitoare (unele dintre ele ţinute prizoniere în dulap), de piraţi care înoată în borcane de iaurt, de prinţese care poartă tricou cu Metallica ori de cifre care se iau la harţă și ajung la tribunal.

La final rămâi cu entuziasmul și bogăţia interioară pe care Adriana Ștefan le trezește cu ușurinţă în cititori, deoarece se află cu siguranţă în posesia baghetei magice a scrisului.“ — ANA ALFIANU, autoarea cărții Val și Cetatea Sufletelor

Prefață de Oana‑Dana Balaș

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Volumul de față reunește articole și recenzii publicate de Fernando Savater între 2003 și 2010 în diferite suplimente culturale ale cotidianului El País, la care se adaugă o prefață, un discurs honoris causa și câteva alte contribuții apărute în reviste de specialitate sau pe platforme literare. Destinate publicului larg și plasate adesea într‑o actualitate imediată, reflecțiile lui Savater pe marginea propriilor lecturi vizează, în genere, opere literare, filozofice sau de popularizare a științei. Scurtul jurnal de lectură al lui Fernando Savater își trădează prin titlu natura polifonică, de fugă pe trei voci fundamentale – filozofia, literatura și educația –, toate reluând într-o formă sau alta, filtrate prin prisma autorilor îndrăgiți, laitmotivul subiacent al omului dotat cu o vie conștiință etică.

Învăluit în farmecul unei discrete metafore muzicale, volumul ne oferă, într‑un stil degajat și prietenos, o mărturie personală a misterioasei plăceri de a citi. Muzica literelor este o fermecătoare invitație la lectură din partea unui formidabil cititor de cursă lungă, prilej de dialog și reflecție pe marginea unor teme de acută actualitate.“ — OANA-DANA BALAȘ

„Aș fi fericit ca cititorul care va parcurge această carte să o închidă cu inima bătându-i de indignare și cu un «așa nu se mai poate».“ — ȘTEFAN LIICEANU Suntem în fața unui eveniment editorial. În cei 20 de ani de la înființare, Direcția Națională Anticorupție a produs anual rapoarte detaliate. Doar că aceste rapoarte, în lipsa unui efort analitic laborios și a unei sinteze pe măsură, rămân o masă amorfă de cifre, din care nu rezultă nimic limpede. Paginile acestei cărți ne pun pentru prima oară în fața unei sinteze la zi a cercetărilor pe plan internațional legate de corupție – modele, concepte, teorii, experimente, o vastă bibliografie. Ceea ce rezultă este o conceptualizare acreditată științific a corupției. Sunt depășite definitiv atât indignarea facilă la adresa răului care ne macină țara, cât și respingerea, la fel de facilă, a gravității corupției autohtone cu argumente de genul „în toate țările există corupție“. Da, există peste tot, dar în țările civilizate corupția a devenit un fenomen marginal, în timp ce la noi, conform standardelor universale expuse în carte, corupția e „pandemică“ și ne vlăguiește țara. Combinând seriozitatea demersului cu stilul narativ și scene neverosimile, dar cât se poate de reale (fiecare pagină se citește pe nerăsuflate), cartea oferă o imagine fotografică a corupției din România. O carte pentru toți românii doritori să înțeleagă în ce fel de țară trăiesc și cum o pot schimba în mod real. Pentru jurnaliști, pentru activiștii civici, pentru politicienii încă onești sau pentru viitorul președinte al României, ea este o mină de aur. Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an. Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată ca cele mai avansate țări din Vestul Europei. Dacă nu am mai fi sărăciți de corupție și evaziune fiscală, s-ar putea înfăptui ceea ce mulți ar considera a fi „miracole“. În țările civilizate, oamenii – în calitatea lor de cetățeni – nu se lasă călcați în picioare și abuzați de o clasă politică și de instituții publice corupte și nu uită că aceia care au fost aleși să le reprezinte interesele au de dat socoteală clipă de clipă poporului care i-a ales. Gradul de democrație al unui popor este direct proporțional cu gradul de prevenție și control al corupției.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — BOGDAN RĂILEANU

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

După doi ani de muncă de teren printre locuitorii unui sat din România, Radu Umbreș oferă o cheie de lectură a interacțiunilor dintr-o societate dominată de neîncredere.

Sătenii văd viața ca pe o luptă pentru resurse limitate, o luptă care duce adeseori la înșelăciune, exploatare sau prădare. Universul lor se împarte între relațiile morale puternice și suspiciunea profundă față de restul societății. Această cercetare antropologică ne explică și în ce fel apare încrederea reciprocă – prin acordul social în jurul unor instituții codificate cultural – și cum supraviețuiește doar prin cooperare corectă. Deși reprezentarea binelui comun este rar întâlnită, societatea rurală funcționează într-un echilibru dinamic între colaborare și conflict.

Din cele mai vechi timpuri până azi, sătenii au ales încrederea în familie, în defavoarea altor relații sociale, ca strategie optimă împotriva riscurilor existențiale.

„Cartea lui Radu Umbreș începe ca un thriller, continuă ca un roman de Balzac și se încheie ca un tratat de economie. Dincolo de aparatul teoretic și de inteligența speculativă a antropologului, Neîncrederea este o poveste pasionantă și esențială despre noi. Radu Umbreș a trebuit să-și suflece mânecile, la propriu, și să se angajeze ucenic constructor într-un sat din România ca să facă antropologie de-adevăratelea. Mai găsim în paginile sale și catehismul real al ortodoxiei rurale românești, un manual de televiziune fără cameră pentru pasionantele jocuri-concursuri de la cârciuma satului și un manual de campanie electorală nescris niciodată până acum, dar aplicat cu scrupuloasă lipsă de scrupule de toate partidele care au câștigat alegeri în România. Și nu numai.“ — IULIAN COMĂNESCU

Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, Notre-Dame du Nil a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi.

În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

Prefaţă de Vlad Stroescu

„Regăsim în această carte ideile contemporane majore ale neuroștiințelor aplicate, cum ar fi neuroplasticitatea, conexiunile dintre creier, sistemul endocrin, sistemul imunitar și restul corpului, precum și influențele benefice ale lui Sapolsky, Cyrulnik, ale marelui Oliver Sacks și ale multor altora pe care ar trebui neapărat să-i citiți, pentru că ei sunt Thaleșii, Heracliții, Platonii și Aristotelii zilelor noastre, în care în sfârșit întrezărim ceva din ce suntem cu adevărat, trecem frontierele de dinăuntru. Cartea asta, ca și prima, e o poartă. Psihologia Cătălinei Dumitrescu e rațională și lipsită de orice superstiție, marcată de știința faptului că între minte și corp nu există o frontieră reală și bazată pe dovezi, dar este și plină de un optimism vital.“ — VLAD STROESCU

Acest volum este mai mult decât o trecere în revistă a splendorilor arhitectonice fanate din Bucureștiul interbelic. Este o radiografie esențială a unui oraș neiubit, neîngrijit, abandonat de autoritățile locale și naționale – un oraș emblematic, până la urmă, pentru o întreagă țară. Mai grav, volumul trage un semnal de alarmă: în spatele teribilei „buline roșii” stau iresponsabila lipsă de inițiativă și delăsarea criminală. Putem vedea aici laolaltă toate aceste clădiri, le putem deplânge soarta și le putem ghici trecuta frumusețe surprinsă prin obiectivul fotografului Douglas MacKenzie, îndrăgostit de un oraș pe cale să se prăbușească.

„Mai peste tot în București, edificii de o importanță arhitectonică uriașă au fost lăsate în paragină, unele din neglijență, altele din cauza proceselor de retrocedare a imobilelor naţionalizate de comuniști în anii ’50, iar altele, în fine, deoarece proprietarii sunt în imposibilitatea de a respecta legislaţia de siguranţă publică, adoptată, tardiv, după incendiul de la Clubul Colectiv, din octombrie 2015. Așa cum se întâmplă îndeobște în centrul Bucureștiului, numeroase clădiri sunt ascunse vederii, fiind folosite pe post de panouri publicitare.

La fel ca în majoritatea capitalelor, există o atitudine metropolitană și în Bucureşti, dar nu numai în sens simplist, de superioritate față de provincie şi zonele «de la țară». Dacă te iei după majoritatea ghidurilor de arhitectură, ai crede că toate clădirile Art Déco şi moderniste se află în centrul Capitalei. Sunt omise cartierele mai nevoiașe precum Rahova; se ignoră chiar și zone mai cu stare, cum ar fi Băneasa, unde sunt de găsit câteva clădiri Art Déco strecurate printre construcțiile de lux de dată mai recentă. Toate alcătuiesc o moştenire Art Déco probabil de neegalat de nici o altă metropolă europeană.“ — DOUGLAS MACKENZIE

„Flaubert nu a lăsat nici un urmaș literar direct, cu toate că în ultima sută de ani i-au fost intentate numeroase procese de paternitate. Vargas Llosa discerne două feluri de reclamanți: pe de o parte, realiștii și naturaliștii (cărora prea adesea le-a lipsit simțul formei al lui Flaubert) și, pe de altă parte, formaliștii, cum ar fi susținătorii noului roman (al căror interes pentru temă a fost deseori dezamăgitor de mic). S-ar putea oare trage concluzia că Flaubert, ca și Milton, a fost un mare scriitor care a avut o influență nefastă? Poate că da. Dar printre ceilalți urmași ai săi se numără scriitori care pricep foarte bine ceea ce spune și înțeleg îndemnul său de a fi ei înșiși. În fruntea acestora se află Mario Vargas Llosa.“ — JULIAN BARNES

„Trebuie să fii încăpățânat cum a fost Flaubert pentru a fi scriitor, dacă nu ești înzestrat în mod natural cu talent, cum a fost cazul meu. Grație lui Flaubert am rezistat și am devenit scriitor. Datorită lui Flaubert pot spune că talentul, dacă nu îl ai ca dar înnăscut, poate fi obținut prin disciplină, perseverență, răbdare. Când a început să scrie, Flaubert n-avea talent. Dar a muncit enorm și a ajuns să-și construiască talentul pentru a deveni un mare, mare scriitor.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Bine-cunoscuta reziliență a japonezilor se întemeiază, printre altele, pe filozofia lui Ganbatte, un îndemn în aparență simplu: Mergi tot înainte și dă tot ce ai mai bun din tine!

Cultivarea răbdării, înțelegerea diferenței dintre „dificil“ și „imposibil“, asumarea deciziei de a continua sau, dimpotrivă, de a renunța la momentul potrivit sunt numai câteva dintre principiile de viață după care se călăuzesc locuitorii țării Soarelui Răsare, pe care le vom regăsi în această carte.

Cu ajutorul unor povești scurte, unele amuzante, altele mai sobre, însoțite de sfaturi practice și pline de bun-simț, Nobuo Suzuki oferă un îndrumar prețios pentru căile pe care ne poartă viața. Multe obstacole pot fi depășite când știi să găsești în tine puterea lui Ganbatte!

Ganbatte nu este doar un cuvânt, este un mod de a privi viața.

Ganbatte este o mentalitate, o atitudine care se poate învăța și aplica în viața de zi cu zi.

Ganbatte este un instrument cu ajutorul căruia putem să prindem curaj și să-l insuflăm celor dragi.

Ganbatte ne învață să mergem înainte cu zâmbetul pe buze, indiferent ce s-ar întâmpla.

E ora 20.30. Tu închizi ușa de la camera copilului, iar partenerul tău pune mașina de spălat vase, semn că urmează o oră sau două de libertate deplină. Ce faci? Citești o carte? Stai de vorbă la telefon cu un prieten, cu un pahar de vin în mână? Ieși cu prietenii? Sau, ca mulți părinți moderni, te lași absorbit de muncă ori de gaura neagră din ecranul telefonului?

Într-un sondaj realizat special pentru această carte, 71% dintre părinți au declarat că timpul lor liber nu e, de fapt, deloc liber, pentru că se gândesc încontinuu la lucrurile pe care ar trebui să le facă pentru copii, serviciu sau casă. Autoarea s-a lovit și ea de această problemă, dar, după zeci de interviuri cu oameni de știință și experți în parenting, a învățat cum să-și schimbe obiceiurile și cum să revină treptat la viața dinainte de a avea copii.

„În această carte, Rachel Bertsche ne învață cum să ne bucurăm de timpul liber după ce copiii merg la culcare.Rachel Bertsche, jurnalistă și mamă a doi copii, îi încurajează pe părinții de pretutindeni să găsească (sau să-și facă) timp și pentru sine… Cartea oferă o serie de recomandări clare, care ne pot ajuta să reducem așa-numitul „deficit de fericire“ care apare după ce avem copii.“ — Publishers Weekly

„Acest ghid bine structurat și foarte util vine cu o nouă abordare în materie de parenting: timpul liber al părinților devine o prioritate.“ — The Chicago Tribune

„Ca părinți, suntem prinși într-un vârtej continuu; cu greu reușim să avem grijă și de noi. Cartea aceasta ne învață, în stilul ei amuzant și bine documentat, cum să ne oferim câteva clipe de relaxare.“ — People

Prefață de Andrei Pleșu

„De aproape trei decenii şi jumătate, alegerile prezidenţiale sunt pentru mulţi o deplasare la pomul lăudat. Un exerciţiu de dezamăgire. Distanţa dintre promisiuni şi concretizarea lor pare la fel de mare ca aceea dintre aşteptările alegătorului şi rezultatele concrete ale alesului. Pentru scurtarea distanţei şi pentru ca mersul la urne să nu li se mai pară unora un sport inutil, Cristian Preda, Ciprian Mihali şi Sorin Ioniţă redactează o fişă de post pentru președintele țării. Pentru un om capabil să conducă ţara eficient şi sigur. Autorii nu compun portretul-robot al preşedintelui şi nu întreţin iluzia unei apariții providențiale pentru România. Ei nu creionează o imagine ideală, fiindcă, e lucru ştiut, idealul nu există. Nu are corp. Rostul acestei cărţi este să arate ce anume trebuie să căutăm în structura şi în mobilierul lăuntric al celui pe care-l votăm pentru Cotroceni. Care sunt calităţile care-l recomandă şi cum arată foaia de parcurs a României într-o perioadă atât de complicată. E de sperat că, parcurgând Ce vrem de la preşedintele ţării, vom izbuti să părăsim, după atâta amar de tranziţie, logica răului mai mic şi vom intra în cabina de vot încredinţaţi că omul pe care-l vom alege va merita învestitura noastră de încredere şi speranţă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„N-aș vrea să am un președinte despre care să nu știu la ce se pricepe de fapt. N-aș vrea să am un președinte care a făcut, o dată sau de mai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aș vrea să am un președinte fără experiență de viață și de oameni, necopt, sigur de sine fără temei, mândru că e președinte, ros de ambiții impure și de parvenitism.“ — ANDREI PLEȘU

„Un președinte harnic, moderat și darnic – iată ce cred eu că ne trebuie în 2024.“ — CRISTIAN PREDA

„Știind că democrația este regimul politic al egalilor, devine pentru noi o datorie civică de maximă urgență să putem alege dintre noi pe egalul nostru înzestrat cu cele mai nobile calități carismatice.“ — CIPRIAN MIHALI

„Doamne ferește de ziua când va conta cine e președintele României!“ — SORIN IONIȚĂ

Ilustrații de Sandy Rodríguez

După 28 de cărţi publicate, traduse în peste 42 de limbi şi vândute în mai bine de 77 de milioane de exemplare în întreaga lume, Isabel Allende îşi face debutul în literatura pentru copii cu o poveste fermecătoare şi emoţionantă despre legătura dintre un băieţel şi animalul lui de companie.

Perla este o căţeluşă curajoasă, care are două superputeri: ştie să se facă iubită de toată lumea şi poate să răcnească mai ceva ca un leu-paraleu. Când află că Nico, prietenul ei cel mai bun, e hărţuit la şcoală de un băiat mai mare, Perla ştie că trebuie să intervină! Dar cum?

Selecția textelor și prefață de Monica Got

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ

„Uneori, câte un profesor de științe politice, dacă are carismă, se poate declara mulțumit când reușește să-și cucerească studenții. Dacă are darul comunicării, ajunge să se facă auzit și dincolo de catedra lui. Rarisime sunt figurile academice care devin voci publice. Însă profesorii universitari ce influențeză istoria pe care o predau sunt unici într-un loc și o epocă. E cazul lui Vladimir Tismăneanu, cu a sa Comisie prezidențială omonimă ce a etichetat comunismul, cu o formulă de neuitat, drept ilegitim și criminal. Sunt reunite aici reflecții pasionante despre secolul tuturor dezastrelor și despre anii pe care îi trăim.“ — VASILE POPOVICI

„Aceasta este istoria istoriilor comunismului. Analiza unui regim, dar și a fascinației savante pentru această formă de religie seculară. Volumul lui Vladimir Tismăneanu este o contribuție esențială la înțelegerea tensiunilor din «lagărul socialist» și a dezintegrării sale. Cititorul este invitat să participe la aceste veritabile exerciții de gândire politică.“ — CĂTĂLIN AVRAMESCU

Selecție, prefață, prezentări și note de Mircea Flonta și Hans‑Klaus Keul

Volumul de față cuprinde câteva texte mai scurte și mai accesibile ale lui Immanuel Kant pe teme morale, religioase și politice. Ele au apărut între anii 1784 și 1795, așadar după publicarea Criticii rațiunii pure (1781), o perioadă în decursul căreia aveau să vadă lumina tiparului și acele lucrări în care și-a expus sistematic principiile filozofiei sale practice: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), Critica rațiunii practice (1788) și Religia în limitele rațiunii (1793). Kant a socotit că nu se poate sustrage îndatoririi de a prezenta, pe înțelesul publicului cultivat mai larg, modul cum filozofia lui critică întemeiază libertatea și autonomia individului ca ființă rațională, progresul în desfășurarea istoriei universale, credința religioasă, drepturile omului și ale cetățeanului, guvernarea republicană, relațiile între comunități și state într-o ordine mondială cosmopolită. Astfel au luat naștere scrierile care alcătuiesc acest volum, dintre care unele sunt traduse pentru prima dată în limba română. Ele oferă o imagine mai cuprinzătoare și mai nuanțată asupra filozofiei morale, filozofiei religiei și filozofiei politice ale marelui gânditor german, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta trei sute de ani.

Traduse din islandeza veche de Valeriu Munteanu și Flavia Teoc și ilustrate de Rareș Ionașcu

Povestea viteazului iscusit, dar fără de noroc.

Povestea răzbunărilor.

Povestea iubirii tragice.

Povestea explorării dincolo de Ocean.

Povestea ultimului rege viking.

Cinci saga reprezentative, traduse integral din vechea limbă nordică de doi specialiști ai spațiului scandinav.

Cinci ferestre spre o lume veche, rece și ascunsă.

Mai mult decât orice altă operă din trecut, aceste narațiuni istorice ne ajută să înțelegem cum erau oamenii vremurilor de demult, din zorii Evului Mediu.

Istorie culturală presărată cu amintiri și anecdote, povestea cozonacului e o fereastră spre istoria României. Trecut prin numeroase avataruri – pâine îndulcită, pâine rituală dospită, aluat boieresc preparat după rețete străine de Paști și de Crăciun, prăjitură sofisticată de familie, specialitate etnică, simbol național –, cozonacul e legat de evenimente, oameni, locuri și întâmplări care au marcat generații de români. Deliciul acestei cărți e în îmbinarea dintre harul povestirii și bogăția documentării. Atras de parfumul trecutului din memorii, jurnale, opere literare, și pus pe gânduri de întrebări, ipoteze și etimologii, cititorul e purtat într-o pasionantă căutare a bucuriei de a plămădi, din chipurile cozonacului, un acasă personal sau colectiv. „Treptat, poveștile despre cozonaci au început să-mi vorbească altfel: erau capsule ale intimității ocrotitoare, lecții despre pofta de viață în siguranța unui cămin, despre răbdare, încredere, dragoste, tărie de caracter și despre o pașnică întregire a omului în timp, care, în secolul tuturor vitezelor și al tehnologiei digitale, a devenit cu atât mai rară și mai prețioasă.“ — TATIANA NICULESCU

În anul 1947, în peșterile din Deșertul Iudeii au fost găsite o serie de manuscrise ebraice misterioase; descoperirea a zguduit nu doar comunitatea științifică, ci și întreaga creștinătate.

Până atunci, cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice datau din veacul al X-lea după Cristos; cele descoperite acum la Qumran erau mai vechi cu un mileniu. Nu doar atât: ele dovedeau că autorii lor, misterioasa sectă apocaliptică a esenienilor, erau uluitor de asemănători cu primii creștini în privința doctrinei și ritualurilor. Să fi fost esenienii primii adepți ai lui Cristos, sau oare aceștia din urmă vor fi provenit din comunitatea de la Qumran? Ce legătură este între esenieni și Noul Testament? Controversatele manuscrise pot oare să rescrie acum istoria creștinismului timpuriu, răsturnând tot ceea ce știam despre Isus și ucenicii săi?

Dincolo de tumultul mediatic, cartea de față, alcătuită chiar de către unul dintre editorii și traducătorii Manuscriselor de la Marea Moartă, ne oferă o perspectivă limpede și echilibrată despre originea, istoria, conținutul și impactul acestora, precum și răspunsuri la aceste tulburătoare întrebări.

„Acesta va fi un timp al mântuirii pentru poporul lui Dumnezeu, un timp de domnie pentru toți cei ai Lui și de nimicire veșnică pentru toți cei ai lui Belial. Nelegiuirea va fi nimicită și nu va mai fi nici o rămășiță; pentru fiii întunericului nu va fi scăpare. Fiii dreptății vor străluci până la marginile pământului până se vor sfârși vremurile întunericului, iar când va hotărî Dumnezeu, slava lui măreață va străluci pe vecie pentru pacea, binecuvântarea, slava, bucuria și viața lungă a fiilor luminii.“ — Manuscrisele de la Marea Moartă, Manualul războiului 1, 5–9

Visând la un copac, noul roman al Majei Lunde, încheie tetralogia schimbărilor climatice din care fac parte bestsellerele internaționale Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai din stepă. Distopie inspirată de un viitor în care copacii devin doar o amintire, acest roman-manifest propune un scenariu în care sunt puse față în față iubiri fragile, tragedii iminente și încrederea în ceea ce natura și omul pot reface numai împreună.

În anul 2110, comunitatea restrânsă din Svalbard, în Norvegia, e mai izolată ca niciodată și are în grijă depozitul cu semințe colectate din lumea întreagă. Un dezastru lovește însă în cei care trăiesc în armonie cu natura. Tommy și cei doi frați mai mici par să fie singurii supraviețuitori până când bunica Rahela și Runa, sora ei mai mică, li se alătură. Viața trebuie să găsească o cale de a continua în condiții extreme. Depozitul de semințe e garanția unei lumi mai bune, iar responsabilitatea de a-l păzi cade pe umerii adolescentului Tommy.

Aventurile copiilor care au ajuns pe planeta Kepler-62e sunt departe de a se fi încheiat. Soarta echipajului pare a fi acum în mâinile unui personaj misterios: un pasager clandestin de pe nava spaţială, a cărui identitate este o surpriză de proporţii. Cine este şi ce urmăreşte? Şi, mai ales, este ceva adevărat în proiectul Kepler62, sau totul e o imensă minciună? Ari, Joni, Marie şi ceilalţi află că nu sunt nimic mai mult decât nişte pioni într-un joc complex. În ciuda tuturor încercărilor, ei nu-şi pierd speranţa. Dovedind spirit de echipă şi ingeniozitate, sunt hotărâţi să lupte pentru viitorul lor – şi pentru supravieţuirea speciei umane.

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei, ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului. Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, fireşte, Eminescu a deve­nit cu ade­vărat Eminescu abia după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

If Neagu Djuvara didn’t exist, my life would have been fundamentally different. In 2001, Humanitas offered me the opportunity to illustrate a history book for young people, written by Neagu Djuvara. Entirely by chance, a year prior I had started painting, for the first time in my life, a series of illustrations inspired by Romania’s ancient history. I was hoping that one day I might put together a book of popular history for young people, a book devoid of propaganda, myths and nationalist falsehoods. It was precisely at this time that Humanitas were looking for an illustrator for The Birth of the Romanian People.

Neagu Djuvara then became for me the embodiment of a dream come true. It was a match made in heaven. Friendly and charming, he had complete trust in me, giving me free rein to choose what I wanted to illustrate. I was left with the delightful feeling that he had treated me – someone over 50 years his junior – with a respect I had never received from someone of such a venerable age. Together, we created three highly successful history books, which have educated generations of children and which to this day continue to sell almost as well as on their first day of publication. I am very proud of this collaboration and these books. I remained close with Mr Djuvara, although I visited him less over the years. My current profession is – not at all by chance – that of illustrator (and occasional writer) of popular history books.

RADU OLTEAN

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.” HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Zbor, desen de Ștefan Câlția

© Fundaţia Ștefan Câlția

Prefață de Mircea Vasilescu

O carte care i-a fascinat pe H.G. Wells, Queneau și Cioran.

„Unul dintre cele mai emoționante jurnale scrise vreodată“, s-a spus despre volumul lui Barbellion, care a fost comparat cu Joyce și Kafka. Cartea făcea furori printre intelectualii români din interbelic. O citea, de pildă, Jeni Acterian, consemnând în propriul jurnal asemănarea ei cu Barbellion. În ciuda celebrității sale, Jurnalul unui om dezamăgit a rămas mult timp netradus în românește. Excepționala versiune dată de Anca Bărbulescu unui text dificil și prefața lui Mircea Vasilescu încearcă să repare această nedreptate.

Povestea Jurnalului merită știută înainte de lectură. W.N.P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tânăr englez pasionat de științele naturale, care în 1915, respins la examenul medical pentru recrutare, află că suferă de scleroză în plăci, boală cu deznodământ fatal. Visul de a face o carieră științifică i se spulberă și tânărul se concentrează asupra jurnalului pe care-l ținea de la 13 ani: acesta devine singura lui armă împotriva destrucției fizice, martorul lucid al ultimilor săi ani. Își pregătește jurnalul pentru publicare, încheindu-l în octombrie 1917 și anunțând că a murit la sfârșitul lui decembrie 1917. The Journal of a Disappointed Man apare în martie 1919, când el este încă în viață. Barbellion are parte, așadar, de aproape doi ani de „existență postumă“ – supremă sfidare adusă morții – și de mai multe luni (moare în octombrie 1919) de glorie literară antumă.

„A fost cartea-cult a marilor tineri din generația interbelică. A fost și a tinereții noastre.și va fi a tuturor generațiilor viitoare. Căci e povestea unui tânăr de 28 de ani, poate genial, care îi dă morții cu tifla.“ —  GABRIEL LIICEANU

„Frica este supremul punct de contracție al fiinţei mele. Și ea este prima haltă a sufletului nostru în lume. Despre acest fel de a fi și de a porni la drum în viață – prin frică – este cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Aici locuiește frica: aici, în eul meu, pe care-l descopăr odată ce frica mă adună în mine. Și numai pentru că ea este și mă structurează din adânc, libertatea mea se va construi în luptă cu frica și va deveni curaj ca frică învinsă. De-acum, eu voi fi cel-liber-de-frică. Liber cu adevărat, despovărat până și de frica de moarte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nu doar frica locuieşte în inima şi în cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Oho, nici nu se pune problema spaţiului excedentar, câtă vreme aici, în spţiul ăsta – restrâns şi, paradoxal, fără limite – trăiesc împletiţi atâţia locatari: vulnerabilitatea, cearcănele îngrijorării, conştiinţa sfârşitului, pierderea, ruptura, spasmul mizantrop, succesul de o zi, singurătatea şi chiotul euforic al micilor sau marilor bucurii. Aici locuieşte frica este o rapsodie a fragilităţii, o ciaconă a pustiirii, un vals al lucidităţii împinse până în buza durerii. Dan-Liviu Boeriu scrie cuceritor şi grav, apăsat şi tandru, profund şi sincer până la denudarea de pe urmă, mărturisindu-şi fără ocolişuri dorinţa de-a prelua câteva persoane dragi în destinul lui şi de-a le purta prin viaţă cât timp va fi cu putinţă. Cartea lui ne aminteşte că, diafani sau pufoşi, plumburii sau lătăreţi, suntem cu toţii nori pe un cer care ne adăposteşte vremelnic.“ — RADU PARASCHIVESCU

Traducere de Lidia Bodea O călătorie emoționantă în lumea muzicii mozartiene. „Muzica este strâns legată de viața mea intimă și spirituală. Muzica ne ajută să ne construim identitatea, ne alină suferința, ne readuce bucuria în suflete, ne face să dansăm și să cântăm. Dar arareori se vorbește despre această putere uluitoare.“ — ERIC-EMMANUEL SCHMITT „Viața mea cu Mozart este un «da» filozofic spus vieții.“ — Le Soir