Noutăți

Biografie pasionantă și compendiu de informații mai puțin cunoscute despre viața și opera unuia dintre cei mai vizionari gânditori ai secolului XX, cartea lui Frédéric Lenoir este totodată un ghid de dezvoltare personală potrivit principiilor jungiene.

Pe lângă teme de interes general, abordate original, precum colaborarea cu Sigmund Freud și despărțirea de el sau perspectiva unică asupra psihoterapiei și spiritualității, autorul pune în discuție controversele din jurul lui Jung, precum și legăturile sale cu serviciile americane de spionaj, precursoare ale CIA.

O lectură obligatorie pentru toți cei interesați de omul din spatele principiilor psihologiei abisale, cu harurile și revelațiile sale, dar și cu frământările și îndoielile care i-au – și ne-au – marcat existența.

„În opinia mea, Jung este și cel dintâi gânditor al postmodernității: nu neagă vectorii fundamentali ai modernității – rațiunea critică, globalizarea și impunerea individualității –, ci arată limitele rațiunii, ambiguitățile progresului tehnologic, contradicțiile individualismului. Este totodată un martor și un gânditor în căutarea sensului contemporaneității, pe care a inspirat-o în mare măsură și prin scrierile lui despre filozofiile orientale, ezoterism și curentele mistice, despre legătura dintre știință și spiritualitate, limbajul simbolic, dialogul dintre conștient și inconștient, fenomenele paranormale, explorarea granițelor dintre viață și moarte, contopirea contrariilor sau polarităților: umbră–lumină; rațiune–sentiment; bine–rău; masculin–feminin; individ–cosmos; spirit–materie.“ — FRÉDÉRIC LENOIR

Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie

„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii-aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte și pe toți împreună. Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă… prin calitatea nu doar umană, ci și intelectuală [a autorului]… Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică… reprezintă, după știința noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaților și ofițerilor români prizonieri de război în Uniunea Sovietică.

…Pe lângă talent (deoarece are și talent literar), ținută, demnitate, curaj… Radu Mărculescu are și o memorie stăpână pe timp. Grație ei, zeci și zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice.“ — MONICA LOVINESCU (România literară, 11 aprilie 2001)

„O carte care m-a zguduit profund.“ — MIRCEA CARP (Memoria nr. 57, 2006)

„Aş putea spune că trăiesc două vieţi paralele, una diurnă, de libertate, şi una nocturnă, de robie. Astfel, după coborârea cortinei peste spectacolul zilei, îmi trag pe mine mantaua de prizonier sau zeghea vărgată de deţinut şi cobor pe scara interioară a visului în micul meu infern concentraţionar. Undeva, în opera lui Mircea Eliade, am citit despre un împărat care visase că era fluture. Deşteptându-se, n-a mai ştiut ce este el cu adevărat: un om care a visat că este fluture, sau un fluture care a visat că e om? Cam aceasta ar fi şi dilema mea: Sunt eu un om liber care a visat că este deţinut, sau un deţinut care a visat că este om liber?“ — RADU MĂRCULESCU, „Capitol pilot“

Cu o prefață de Francesco Guida

„Această carte vine să umple un gol în cercetarea istoriografică românească privind impactul viziunii lui Giuseppe Mazzini în procesul de formare a ideii de națiune română. Republican adept al unificării Italiei, genovezul și-a extrapolat viziunea la scara întregului continent, pronunțându-se împotriva construcțiilor statale de factură imperială și susținând dreptul oricărei națiuni de a se constitui ca stat național. Miezul cercetării de față îl reprezintã implicarea genovezului în sprijinul cauzei naționale a românilor, în care el întrezărea, după mișcările revoluționare de la 1848, voința de a-și apăra identitatea și de a se constitui într-un stat independent, unificat prin limbă și conștiință. Studiul cuprinde numeroase fragmente din scrierile mazziniene, fragmente traduse în limba română chiar de către Remus Tanasă, lăsând să se audă, clară și adusă în actualitate, vocea revoluționarului italian și european. Amplul recurs la cuvintele lui Mazzini îl face accesibil cititorului român, care-l poate descoperi astfel nemijlocit. Este încă un element ce face din această carte un instrument plenar, un reper pentru alți cercetători și, poate, pentru un public mai larg, care va putea înțelege astfel în ce măsură au pus ideile lui Mazzini o cărămidă la temelia construcției naționale în spațiul românesc.“ — FRANCESCO GUIDA, profesor emerit, Departamentul de Științe Politice, Universitatea Roma Tre

„Într-un orizont istoriografic deschis, din perspectivă românească, de Al. Cretzianu, Al. Marcu, Cornelia Bodea, Ștefan Delureanu sau Cosmin Mihuț, cartea tânărului istoric ieșean Remus Tanasă se distinge printr-o notă de prospețime analitică și interpretativă, pe fond de asiduu efort de documentare sau de lectură.“ — GHEORGHE CLIVETI, directorul Institutuluide Istorie „A.D. Xenopol“, Iași

După succesul internațional pe care l-a avut cu romanul „Femeia cu fusta violet”, Natsuko Imamura ne propune volumul „Fata care s-a transformat în bețișoare”. Trei figuri feminine și parcursul lor dinspre copilărie spre maturitate sunt surprinse în aceste povestiri, prima dintre ele, cea care dă și titlul cărții, fiind adaptată pentru teatru radiofonic și transmisă în Japonia în 2022. Profund însingurate, tânjind după o formă de atașament pentru care nici un sacrificiu nu li se pare prea mare, cele trei protagoniste se mișcă într-o lume uneori senzorială, alteori erotizată, care glisează cu ușurință dintr-un escapism de tip manga în tot atâtea încercări de a fugi de singurătate și respingere.

Bestseller New York Times, Financial Times Best Book of the Year

Practic totul – de la rachete la cuptoare cu microunde, de la smartphone-uri la bursa de valori – funcționează cu ajutorul cipurilor.

Până de curând, America proiecta și producea cele mai performante cipuri, menținându-și astfel poziția de principală superputere a lumii. Această poziție începe însă să se clatine, sub asaltul Chinei. Astăzi, așa cum ne dezvăluie Războiul cipurilor, China, care cheltuie anual mai mult pentru achiziționarea de cipuri decât pentru importul de petrol, investește enorm în industria semiconductorilor pentru a recupera decalajul față de Statele Unite. Iar asta poate influența superioritatea militară și prosperitatea economică a Americii.

„Războiul cipurilor” ne arată că, pentru a înțelege starea actuală a politicii, economiei și tehnologiei, trebuie mai întâi să înțelegem rolul vital al economiei și geopoliticii semiconductorilor.

Cu fotografiile autorului

Constantin Brâncuși este una dintre puținele contribuții cu mare vizibilitate ale României la patrimoniul cultural mondial. În mod curios însă, viața artistului este plină de lacune din punctul de vedere al cercetătorilor și, în consecință, al posterității. În Drumul lui Constantin, Sorin Trâncă încearcă să răspundă la una dintre cele mai incitante întrebări cu privire la existența lui Brâncuși: de ce a plecat pe jos, de fapt, sculptorul, la Paris, în 1904, după neînțelegerea referitoare la bustul lui Carol Davila? Judecând după ceea ce știm astăzi, la această întrebare nu putem da decât un răspuns speculativ. Sorin Trâncă îl formulează pornind de la reconstituirea traseului străbătut de Brâncuși, precum și de la imaginarea unor fragmente de jurnal al artistului.

Autorul a parcurs și fotografiat, în această carte, traseul pe care l-a străbătut și Brâncuși în 1904: Hobița–Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Hei­dentor im Carnuntum– Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim– München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich– Basel– Belfort–Vesoul–Langres.

Cum ar trebui să se poarte și să vorbească un medic pentru ca pacientul să nu vină la el cu teamă? Cum comunici, ca medic, pe înțelesul pacientului? Cum îi comunici unui pacient un diagnostic cumplit precum cancerul?

Cu o experiență medicală de 25 de ani, dr. Beatrice Mahler oferă răspunsuri simple, cu exemple, la aceste întrebări și la multe altele. În partea a doua a cărții, câteva personalități din diverse domenii răspund întrebărilor autoarei, explicând ce ar trebui să facă medicii din România ca să comunice mai bine, în beneficiul pacienților, dar și pentru ca publicul să fie mai bine informat și să dobândească o mai bună educație medicală.

Acest volum se adresează deopotrivă corpului medical și pacienților, jurnaliștilor și specialiștilor din mediul academic, cu convingerea că o mai bună comunicare între medici și pacienți, între medici și presă și, de asemenea, o mai bună comunicare cu marele public pot duce la rezultate mai bune în medicină, în beneficiul celor suferinzi, și la mai multă coeziune – la mai multă încredere reciprocă în societate.

Psihoterapeut cu practică îndelungată, Ioana Scoruș pornește de la experiența de lucru, la cabinet, cu copiii, adolescenții și părinții lor pentru a creiona nu doar portretul actualelor generații, ci și al societății noastre, în ansamblul ei. Punând sub lupă mediul în care cresc copiii, calitatea învățământului, abundența de activități extrașcolare, dependența de ecrane, dezinteresul pentru lectură, autoarea încearcă să afle care sunt adevăratele valori ce ar trebui să jaloneze drumul celor mai tineri prin hățișurile vieții.

„La naștere, fiecare copil are tot ce-i trebuie pentru ca, pus de părinți pe drumul vieții cu maturitate și înțe­lepciune, să ajungă, când se va desprinde de ei, o ființă pe deplin capabilă să stea pe picioarele sale și să facă față provocărilor vieții. La intrarea în lume, copiii au enorm de multe posibilități minunate. Ca acestea să devină reale, e nevoie de un mediu care le va realiza. Numai părinții, până la urmă, îl pot construi pas cu pas. Când mediul adecvat actualizării posibilităților pozitive nu survine, părinții sunt cei care poartă vina, nicidecum copilul, care, la începutul vieții, total dependent și incon­știent, nu are cum să știe ce trebuie să facă cu el și cu posibilitățile aflate la pândă în el. Părinții trebuie să le simtă, să le „miroasă“, și sunt de acord că lucrul acesta nu e ușor deloc.“ — IOANA SCORUȘ

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

Roman nominalizat în 2021 la Premiul Sapir pentru Literatură • Bestseller în Israel imediat după apariția cărții • Serialul realizat pe baza cărții este în curs de difuzare de către rețeaua TV Keshet.

Romanul „Nimeni nu părăsește Palo Alto” este o incursiune tulburătoare și plină de sensibilitate în lumea emoțiilor, Yaniv Iczkovits asumându-și sarcina dificilă de a așeza într-o poveste coerentă trăiri viscerale, greu de exprimat într-un limbaj mediat de cuvinte. Personajele sale, legate printr-un invizibil fir roșu al singurătății, sunt întoarse spre ele însele și spre propriile realități interioare, în încercarea simultană și aparent paradoxală de a stabili un contact cu lumea și de a se proteja de ea. Fiecare dintre ele s-a născut sub semnul traumei, încercând să descopere un sens pentru propria existență. Iczkovitz face portretul fiecăruia dintre ele, aducând în prim-plan vulnerabilitățile și fricile lor cele mai adânci.

Fiecare distanță străbătută de privire în adâncul cer e străbătută către ceva care, față de clipa aceasta, este mereu mai vechi, s-a petrecut mai demult, de la odinioară până la cel mai vechi odinioară. Jur-împrejur privirea noastră se cufundă în trecut, până foarte departe, până la niște lumini atât de vechi cât tinerețea lumii.

„Romanul lui Andrei Mocuța pornește de la o întâmplare reală din viața de profesor în sistemul de învățământ autohton, bântuit încă de metehne de tristă amintire. Pe cât de evident, pe atât de îngrijorător. Totuși, nu satira cu accente critice domină această scriere prin definiție postmodernă, construită în straturi ce aduc laolaltă, într-un puzzle intens personalizat, jurnalul de traumă profesională, însemnările de călătorie culturală, întâlnirile de suflet și spirit între confrați într-ale scrisului și filozofării, analizele aplicate de discurs literar și cinematografic. Cartea, caleidoscop de imagini și situații, pornește de la un moment-pretext, ce declanșează o serie de incursiuni în culisele memoriei, gândirii critice, analizei și speculației. Rezultă o colecție de episoade ce stau mărturie versatilității unui autor care nu se sfiește să exploreze și să combine diverse tipuri de narațiune, pentru o examinare plurifațetată a subiectivității proiectate în context contemporan.“ — CRISTINA CHEVEREȘAN

„Transfer este un jurnal (cultural-birocratic) de călătorie inițiatică, între mica și marea Vienă, între Sălașul alb și Sălașul negru, în căutarea unei destinații finale pe care nu o vom afla niciodată. Precum în Literatura, Andrei Mocuța se simte confortabil să atace mai multe dimensiuni spațio-temporale, într-un cadru ficțional și non-ficțional deopotrivă, astfel că avem în față un roman ca un vis, a cărui densitate crește treptat, pe măsură ce revolta lasă loc credinței, grila de concurs lasă loc poeziei, iar răspunsurile lasă loc întrebărilor. Cât e adevăr și cât născocire? E realitate, sau reverie? What year is this? După ce ne vom fi convins că soluția la toate acestea nu contează și, poate, nici nu există, abia atunci vom înțelege că, așa ambiguă cum e, într-o zi această călătorie ne va salva.“ — VLAD PÎRVU

Cuvânt înainte la ediția românească de Valentin Fulger

„Cartea lui Alin Rus ne reamintește că jocul este o componentă fundamentală a vieții noastre comunitare, ajutând omenirea să facă față tuturor încercărilor și vicisitudinilor de-a lungul istoriei. Persistența jocurilor rurale, precum cele ale țăranilor români, de-a lungul secolelor dovedește că adaptarea și transformarea jocului în cadrul societăților cutumiare sunt mai importante decât conservarea standardizată, ca patrimoniu cultural imaterial, prin instituțiile statului sau organizațiile transnaționale. Pe de altă parte, constatăm viteza cu care jocurile rituale devin tot mai frecvent elemente ale industriei culturale, fiind destinate consumului turistic, în timp ce comunitățile rurale încep să se destrame sub impactul migrației forței de muncă. Studiul de față trage un semnal de alarmă în acest sens.“ —MONICA HEINTZ, Universitatea Paris Nanterre

„Autorul ne propune o reimaginare a istoriei europene ca istorie a micilor comunități rurale, dincolo de narațiunile grandioase pe care le găsim în manualele de istorie. Parcursul acestor comunități a fost câteodată convergent, de cele mai multe ori divergent, păstrându-și totuși elementele comune: valorile și jocurile rurale. În calitate de etnolog cu peste trei decenii de experiență în spațiul rural european, pot spune că argumentele acestei cărți mi s-au părut nu doar convingătoare, ci fascinante de-a dreptul, deoarece ne zugrăvesc tabloul unor realități pe cale de dispariție, pe care generațiile viitoare de antropologi nu vor mai avea ocazia să le studieze nemijlocit.“ — BOGDAN NEAGOTA, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

„Volumul de față prezintă evoluția ritualurilor și a jocurilor rurale ca expresie a țesăturii de relații dintr-o comunitate, ceea ce Alin Rus numește micro-ecosistem cultural. Iar autorul exemplifică din perspectivă antropologică, analizând șase obiceiuri din patrimoniul cultural imaterial al românilor: Jocul Caprei, Jocul Cerbului, Mascații Pantomimici, Confruntarea cu Bâte de la Ruginoasa, Malanca și Târâitul. El arată că «bătălia» dintre jocurile rurale și jocurile moderne, precum cele sportive sau cele video, se dă pentru același «petic de teren», și anume conștiința umană, care e cu atât mai disputată în contextul provocărilor din secolul XXI: globalizarea, migrația și riscul transformării unor ritualuri vii în «piese de muzeu» pentru consum exclusiv turistic. Volumul acesta devine astfel și o formă de a salvgarda, cu instrumentele cercetării antropologice, jocurile rituale care cimentează coeziunea socială și împiedică izolarea individului.“ — VALENTIN FULGER, Universitatea Petroșani

„După un volum de povestiri care l-a impus ca autorul unei proze rafinate, stranii, la limita dintre real și fantastic, Iulian Popa face un pas important înainte și revine cu un roman. Între vii are în centru un personaj neobișnuit, un misfit care se îndoiește de realitatea din jurul său și se află într-o continuă căutare de sine, pornind în cele din urmă într-o călătorie inițiatică ce îi va schimba întreaga existență. O atmosferă de ambiguitate, ca în preajma unui mister inexplicabil, un acut sentiment al înstrăinării și în același timp al nevoii de celălalt, tensiunea dramatică bine dozată sunt ingredientele unei povești care fac din Iulian Popa un autor ce trebuie urmărit negreșit de acum înainte“. — ANDREEA RĂSUCEANU

„Romanul Între vii al lui Iulian Popa este o poveste cu suspans despre vieți paralele, idei obscure și coincidențe inexplicabile. Scrisă antrenant, această carte despre felul în care mintea noastră se poate juca cu realitatea se citește ca un thriller.“ — ANA MARIA SANDU

„Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...

Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?

Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine.“ — PETRU CREŢIA

„Noica l-a numit «întâiul om de cultură al țării». Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minții cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligență care absorbise cultura lumii în câmpul de experiență al vieții. Tot ce îndurase, pe toate versantele existenței, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei.

Nu respecta morala în sensul ei filistin obișnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumusețea unui cod sau a unui îndreptar de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Astăzi, există o mulțime de oameni care resping expertiza științifică și preferă faptelor simulacrele ideologice. Ei nu sunt doar neinformați, ci de-a dreptul dezinformați, din cauza apelului la premise convenabile, specialiști falși și teorii ale conspirației. Cum îi putem convinge că nu așa se ajunge la adevăr? Cum îi putem face să se răzgândească și să accepte faptele, dacă ei nu cred în fapte? În această carte, Lee McIntyre arată că putem să luptăm împotriva negaționiștilor științei și susține că este important să o facem – pentru că negarea științei poate ucide. Autorul oferă instrumente și tehnici pentru comunicarea adevărului și valorilor științei pe înțelesul adepților Pământului plat, antivacciniștilor, opozanților schimbării climatice sau ai organismelor modificate genetic, subliniind cã pentru a fi ascultați este nevoie să vorbim cu ei calm și respectuos și să le înțelegem perspectiva.

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Putea simți orice și putea gândi orice. Știa tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingență, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deși nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Și totuși cândva, pesemne într-o altă viață, îi citise și pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată ființa lui în universul lor. Toată viața s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. E foarte greu să fii în aceeași măsură știutor și scriitor. E foarte greu, când ai ajuns să te afunzi în jungla unui domeniu, să mai poți ieși din ea și să poți vorbi convenabil despre lucrurile pe care le-ai întâlnit. Rareori am văzut minți care, după ce s-au supus celor mai teribile cazne filologice, au mai putut, îngreunate de uriașa colecție de date, să-și ia zborul și să-și păstreze strălucirea expresiei. Singurele exemple care-mi vin în minte, în afară de Nietzsche, sunt Huizinga, Heinrich Zimmer, Auerbach, poate Erwin Rhode. Ca mare elenist ce era, Petru Creția a pătruns și a locuit lungă vreme în catacombele unui timp mort și ale unei limbi moarte. Câți filologi mai ies vii din această lume a umbrelor? Și câți, mai ales, le mai pot învia pentru noi?“ — GABRIEL LIICEANU

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neașteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinși în complicitatea pe care o crea însuși dialogul nostru. A început să ne placă jocul pe care-l jucam. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieții lui, dându-mi senzația că i-am prilejuit o mare și finală recapitulare a ei. Și că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam și, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine.“ — GABRIEL LIICEANU

„Uitați-vă la mine. Pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung să-l scot – și nu știu de ce o fac –, într-o conversație, la lumină.“ — MIRCEA IVĂNESCU

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.

Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU

„Elaborată de Perpessicius între 1953 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [„Operelor” lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regândită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de făcut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […].

Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot așteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“ — PETRU CREȚIA

„Cu toții știm în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducția. Dar, întorcând paginile acestei cărți, s-ar putea ca, la sfârșit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranța autorului este că, la capătul acestui exercițiu de lectură, cititorul îi va împărtăși iluzia: aceea de a fi înțeles.“ — GABRIEL LIICEANU

Pornind de la întâmplări petrecute în primăvara anului 1971, Parini a scris un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru Jorge Luís Borges.

Orb și fragil, dar exuberant și curios, promițând să-și învețe confratele novice totul despre dragoste și poezie în schimbul unei călătorii prin Highlands, de la St. Andrews până la Inverness, Borges își ține marea lecție într-un Morris Minor ruginit din ’57, într-o barcă pe Loch Ness, în camere anoste de hotel, în cârciumi și-n catedrale. Lumea lui, una a dublului, a labirintului și a descoperirilor aproape mistice, se întâlnește cu cea a unui tânăr american care fuge de Războiul din Vietnam și de anxietate, iubește o fată cu pantofi sport roșii și visează la marea poezie. Iar rezultatul acestei întâlniri este o carte ca nici o alta.

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba și Anca Crivăț

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Celebrat încă din timpul vieții drept cel mai mare umanist spaniol, Antonio de Nebrija s-a transformat după moarte într-o legendă.“ Astfel începe portretul pe care i-l dedică Juan Gil, publicat cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la moarte. Iar proporțiile legendei lui Nebrija se extind asupra întregii istorii a culturii europene. Opera lui Nebrija îl plasează pe cititor într-o dinamică de idei surprinzător de consecvent articulate, idei încă vii despre limbă și învățarea ei, despre cunoaștere în general și raporturile acesteia cu limba și, poate mai mult decât orice, despre o nouă înțelegere a valorilor educației și a autorității cunoașterii.

Andaluz carismatic, spirit ascuțit și imperturbabil față de convenționalismele epocii, Antonio de Nebrija se situează la începutul unei tradiții erudite și de gândire critică în care se plăsmuiește Europa modernă.“ — MIANDA CIOBA, ANCA CRIVĂȚ

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba

Antologia de față cuprinde câteva dintre cele mai importante scrieri ale umanistului spaniol Fernán Pérez de Oliva, reunite sub titlul celei mai cunoscute dintre ele, Dialog despre demnitatea omului. Dacă în Dialogul dedicat dezbaterii asupra condiției umane autorul aduce la lumină o superbă viziune echidistantă despre om al cărei optimism este rezultatul deliberării și pe care, cu entuziasmul celor mai puțin de trei decenii de viață (existența sa meteorică se încheie la numai 37 de ani), o considera expresia vremurilor noi, Discurs despre facultățile sufletului și despre buna lor folosire este o miniatură filozofică în care, pornind de la tema liberului-arbitru și a construirii și desăvârșirii sinelui, Pérez de Oliva intră într-un remarcabil dialog de idei cu scrieri antice și medievale faimoase precum Etica aristotelică ori Summa tomistă. Volumul mai cuprinde și două piese argumentative de excepție: în Argument în sprijinul candidaturii pentru ocuparea catedrei de Filozofie morală îl vedem pe profesorul universitar aspirant Oliva desfășurând unul dintre cele mai frumoase discursuri din istoria premodernă a oratoriei spaniole – deopotrivă profesiune de credință a unui intelectual cu certă vocație magistrală și, pentru noi astăzi, o sursă prețioasă de cunoaștere a istoriei intelectuale a Renașterii; iar în Argument în favoarea navigației pe râul Guadalquivir descoperim nu doar o abilă pledoarie în sprijinul unei inițiative cetățenești care ar fi condus la prosperitatea orașului natal, Córdoba, ci și un exercițiu de etică aplicată, un discurs în jurul a ceea ce Kant avea să numească „Moralität“.

„Cu o tradiție de peste patru sute de ani în spate, în Japonia figurina pisicii cu una sau ambele labe ridicate este foarte răspândită. Astfel de figurine sunt puse la intrarea în magazine, în restaurante ori în sufrageria caselor ca să cheme norocul. Deși, din păcate, istoria n-a păstrat numele pisicii adevărate de la care a pornit totul, inutil de spus că a devenit tare faimoasă. Urmașa ei, colorată simbolic în alb, roșu și negru, le urează noroc cititorilor acestei cărți!“ — ȘTEFAN LIICEANU

Poate părea paradoxal că japonezii, cunoscuți mai ales pentru disciplina și puterea lor de muncă, acordă o atât de mare atenție simbolurilor, credințelor și ritualurilor legate de noroc. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, descoperim că asemenea superstiții sunt dublate întotdeauna de o atitudine pozitivă, de efort susținut și conștient, și de acțiuni concrete, care contribuie la succesul mult dorit. Cu ajutorul unor exemple lămuritoare luate din povești tradiționale nipone și al unor exerciții simple, Nobuo Suzuki ne îndeamnă la introspecție și ne ajută să descoperim cei mai importanți piloni ai norocului și prosperității.

Cei mai mulți creștini cred că Isus Cristos, fiind Dumnezeu devenit om, era atoateștiutor, Învățătorul întregii omeniri. Să fie oare titlul acestei cărți o blasfemie? Ce putea să învețe Isus de la alții, și mai ales de la femei? James McGrath, un savant al Scripturii, reconstituie tocmai aceste întâlniri deloc întâmplătoare ale omului Isus, care și-a sporit experiența de viață și cunoașterea învățând cu smerenie de la bărbații vremii sale, dar și de la femei. Cartea aceasta ne va risipi, cu argumente solide, multe prejudecăți pe care încă le mai avem despre fascinantul Nazarinean de acum două mii de ani, istorisindu-ne uimitoarele povești ale femeilor din viața sa, pe care autorii bărbați ai textelor sfinte nu au izbutit să le tăinuiască în uitare.

„Gândindu-mă cum să închei acest studiu, am fost frapat de faptul că Isus a continuat să învețe lucruri de la femei până la final. Cele mai timpurii Evanghelii ne spun că doar femeile rămân alături de Isus la răstignirea sa. Isus a învățat un ultim lucru de la femei, chiar înainte să moară, când se bucura de prezența lor fidelă în mulțime. A învățat că nu a greșit deloc recunoscându-le priceperea de a conduce și că a avut încredere în ele. Speranța mea este ca, prin această carte, mai mulți dintre urmașii de astăzi ai lui Isus să învețe acest lucru.“ — JAMES F. MCGRATH

Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut. Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune. Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“ — ION FRUNZETTI

„Sufletul lumii”, una dintre ultimele cărți ale marelui filozof britanic, este socotită o capodoperă prin bogăția și limpezimea argumentelor. Roger Scruton își propune să doboare două tipuri de reducționism al paradigmei scientiste: mai întâi, religia nu este doar o explicație alternativă a lumii, în concurență cu cea rațională, și apoi, ea nu se reduce la un set de fenomene de resortul sociologiei sau al psihologiei evoluționiste. Astfel, căutarea lui Dumnezeu, în sensul vizat de Scruton, nu are nimic în comun cu soluțiile iluzorii și deja stereotipe la problemele vieții actuale, ci trebuie înțeleasă mai curând drept căutarea sufletului dacă nu pierdut, cel puțin primejduit al lumii zilelor noastre. Un suflet care se ascunde și în același timp se revelează în „lumea trăită“: aceea a emoției artistice, a sacrului, a nevoii de dăruire și sacrificiu, într-un cuvânt, a raportului autentic cu noi înșine și cu semenii noștri.

Ediţie îngrijită,studiu introductiv şi note de Ioana Bot

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ — IOANA BOT

Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Ioana Bot

„Evadarea imposibilă întregeşte memoriile carcerale ale Lenei Constante, într-un diptic unde cărţii despre anchetă, torturi şi singurătatea celor8 ani de recluziune totală (Evadarea tăcută) i se adaugă acum cartea despre viaţa în celulele comune ale închisorii de la Miercurea-Ciuc, în aşteptarea eliberării. Autoarea fusese condamnată la 12 ani de detenţie în procesul-mascaradă montat de autorităţile staliniste împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a apropiaţilor săi. Evadarea imposibilă se poate citi şi ca o mărturie despre puterea salvatoare a poveştii, a naraţiunii, în situaţii extreme. Lena Constante se aşază în rolul unei Şeherezade a infernului, care nu se salvează pe sine povestind, de la o zi la alta, ci le salvează pe cele ce o ascultă de la lâncezeala bolnavă a lipsei de ocupaţie, de la moartea spiritului. Se poate spune, de aceea, că volumul de faţă povesteşte efortul salvării aproapelui: la figurat, dintre zidurile închisorii, la propriu, de la uitarea istoriei de către un prezent tot mai depărtat de dânsa. De aceea, cartea Lenei Constante are puritatea şi tăişul unei angajări etice fundamentale. Ea rămâne necruţătoare cu aberaţiile umanităţii, dar iertătoare cu greşelile oamenilor.“ — IOANA BOT

„Înţelegând că nu obedienţa este soluţia, ci revolta, chiar dacă nu una de factură zgomotoasă, şi simţind nevoia să înfrunte presiunile exterioare şi izolarea, Lena Constante îşi construieşte compensatoriu o lume imaginară minuţioasă, apelând la o «gimnastică intelectuală neîntreruptă», după cum observă și Monica Lovinescu. Refugiul este interior şi estetic: uneori construieşte o casă utopică sub pleoape, alteori evadarea constă în alcătuirea unui dicţionar mintal de versuri disparate. Cealaltă lume, opusă anchetei şi detenţiei, este poezia, solitudinea fiind depăşită printr-un uriaş gest estetic recuperator; dar evadarea mentală este dificilă. Deţinuta inventează poveşti, confecţionează păpuşi, compune basme şi piese de teatru, desenează, reuşeşte, din devorarea vizuală a unui obiect oricât de mic, un adevărat peisaj, o lume nouă.“ — RUXANDRA CESEREANU