Noutăți

Cei care pornesc la drum sunt de obicei exploratori, emigranți sau turiști. În „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, cel care-și croiește drum prin lume, străbătând veacuri, vremuri și continente, este un cântec. El se aude pentru prima dată în timpul foametei din Irlanda secolului al nouăsprezecelea, unde versurile lui exprimă compasiune pentru un deținut închis pentru furt de porumb. Pe urmă, cuibărit în memoria deținutului, cântecul ia calea coloniei din Macquarie, Tasmania, unde se transformă în protest împotriva abuzurilor penitenciare. Un jurnal de detenție ținut atunci este publicat în zilele noastre de un editor englez și intră în atenția unui anticar. În acest fel, cântecul se întoarce în Europa, unde devine, prin strădaniile unui fan, talismanul coral care-o însoțește pe Liverpool într-o finală de Liga Campionilor.

„Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” este un roman despre suferință și solidaritate, despre spaimă și vinovăție, despre succes și eșec. Dar în primul rând este o poveste despre foamea de libertate pe care o simțim indiferent dacă suntem închiși în celula unei temnițe sau între zidurile convențiilor și prejudecăților.

Ilustrații de Barbara Brun

Lui Saxo, un elefănțel poreclit „tornada cenușie“, nu-i pasă de nimeni în afară de el însuşi. Egoist, nepoliticos, lipsit de respect, își petrece fiecare zi fără să precupețească măcar un gând pentru cei din jur! Pentru a-l face să-şi conştientizeze atitudinea, înțeleapta bufniță Minerva are o soluție: să-l pună în pielea altora, la propriu! Astfel, desluşind gândurile şi trăirile celorlalți, Saxo începe să înțeleagă că purtarea lui îi rănește pe cei din jur şi se hotărăște să se schimbe.

La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelepciune atent distilate de Éric-Emmanuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul, și pentru a-i ajuta să crească frumos.

Roman distins cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene

Nu există viață și moarte, doar fluxul necontenit al timpului, în care dăinuie tot ce a trăit cândva sau trăiește acum – natură, oameni, animale, creații umane. Omul nu este nici singur, nici centrul universului, ci doar o instanță a eternității „de zi cu zi“. Tradus în peste 30 de țări și încununat cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, romanul Eu cânt și muntele dansează al scriitoarei catalane Irene Solà sparge canoanele genului și țese din voci umane și nonumane o tapiserie hipnotică.

În Spania, unde a figurat doi ani pe listele de bestselleruri, cartea a primit, în 2019, mai multe premii, printre care: Premi Llibres Anagrama de Novel.la, Premi Omniùm a la Mejor Novela del Año, Premio Cálamo Otra Mirada, Premi Núvol • Finalistă la National Book Critics Circle ‒ the Greg Barrios Book in Translation Prize și la Oxford-Weidenfeld Translation Prize în 2022 • Kirkus Best Book 2022 și The Guardian Best Fiction of 2022.

„Treizeci de povestiri care curg una într-alta cu blândețe, melancolie, calm, uneori cu o resemnare care destinde. Cu fiecare text, Cătălin Pavel pune în mișcare câte un carusel discret. La un moment dat, toate se rotesc silențios, arătându-și limpede și coregrafic ocupanții provizorii. Simfonie de short movies. Cu fiecare rotire, sunetul devine mai clar, vezi personajele, le percepi timpul, secvențial, dar neîntrerupt, te umpli de lumina aurie de toamnă dulce, în care iubirile sunt mai mereu la timpul trecut ori trimise într-un viitor improbabil, iar amintirile umplu misterios fiecare alveolă încă goală de sens. Citim rar proză adevărată (vasăzică narațiune, și încă în genul scurt, atât de dificil) în veșminte poetice cu valoare de elixir. Cătălin Pavel este un scriitor de esență rară, imposibil de definit până la capăt și, tocmai de aceea, profund adictiv.“ — TANIA RADU

„Prozele scurte ale lui Cătălin Pavel sunt admirabile piese de virtuozitate, dar fără nimic ostentativ. Autorul lucrează în tușe fine, privilegiază notația subtilă, vagul, finalul deschis. Personajele sunt uneori siluete fragile, ce se întâlnesc întâmplător și amorsează o conversație fără a o duce până la capăt. Cadrul e citadin, având ingredientele modernității – automobilul, tramvaiul, metroul, trenul, supermarketul etc. Cu o exemplară discreție, prozatorul pune sub lupă frânturi de destin, frământări existențiale și traume sufletești. Scriitor consacrat, personalitate complexă și mereu gata să ne surprindă, Cătălin Pavel ne cucerește, o dată în plus, prin aceste proze de mare rafinament.“ — ALEXANDRU CĂLINESCU

Într-un secol paradoxal, înspãimântat și totodată fascinat de inteligența artificială, omului contemporan îi revine o datorie grea. El trebuie să reflecteze asupra destinului civilizației în lumina – sau în întunericul – evoluțiilor fără precedent ale tehnologiei. Începând cu filozofii Antichității, trecând prin Descartes și ajungând la transumaniști, Meghan O’Gieblyn ne poartă într-o călătorie spre adâncurile fricilor și speranțelor noastre legate de sensul vieții și de relevanța culturii și a metaforelor pe care le-am creat, într-o lume care își schimbă aproape zilnic chipul și reperele. Cine va învinge în lupta care se duce astăzi pentru viitorul omenirii? Tendința noastră de a umaniza tehnologia, sau tehnologizarea umanitatății dincolo de limita recognoscibilului? Cartea de față este un răspuns la această întrebare care ne bântuie.

„Dumnezeu, om, animal, mașină este o creație hibridă, o carte erudită în cel mai remarcabil mod, care îmbină istoria, critica și filozofia.“ — The New York Times

„O carte scrisă cu un talent excepțional de a explica cele mai complicate idei filozofice legate de modul în care omul creează sens.“ — Publisher’s Weekly

Cu o prefață de George H. Williams

Poate că nici un cuvânt nu a stârnit atâta teamă, tulburare, pasiune și, din nefericire, nici un alt cuvânt nu a înălțat ruguri sau eșafoduri precum controversatul termen de „erezie“. La origine, erezia (în grecește haíresis) denumea o alegere rațională și pe deplin liberă – de aici și înțelesul de „școală filozofică, facțiune“. Chiar comunitatea primilor „creștini“ (evreii care credeau că Isus este Mesia și/sau Fiul lui Dumnezeu) era numită haíresis.

Dar cum s-a ajuns de la acest sens inițial, neutru și oarecum inocent, la acela de sectă diabolică, de conclav subversiv al unor oameni care răstălmăcesc credința adevărată, mânjind-o cu răutatea și fărădelegile lor vrednice de chinuri și de moarte? Dincolo de excesele instrumentalizării politice a ereziei, chiar există o credință originară, corectă, dreaptă și eternă, sau este vorba despre o alegere arbitrară din noianul de credințe ale creștinismului primitiv? Eruditul Harold O.J. Brown, specialist în istoria biblică și a Bisericii, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări dintr-o perspectivă teologică ecumenică, invitându-ne la o călătorie prin toate marile „erezii“ care au zguduit Biserica creștină, de la origini până în prezent.

„Puține povești din istoria lumii au cucerit cu atâta statornicie inimile și mințile oamenilor, au schimbat vieți, au provocat lupte de idei și au pecetluit destine ca istoria relatată în Biblie a primului cuplu, Adam și Eva. Acest cuplu originar și original a creat, ca nici un altul, o întreagă literatură religioasă, poetică, filozofică și o vastă cultură vizuală. Fiecare generație – indiferent dacă o acceptă ca poveste fondatoare a omenirii sau o expediază ca invenție puerilă – dă acestei povești un înțeles propriu, îi caută cea mai potrivită interpretare, se atașează de sensurile ei literale sau alegorice, o consideră o parte esențială din identitatea omului… Cartea lui Stephen Greenblatt nu epuizează motivele și răspunsurile, dar deschide o poartă către ele și către fiecare dintre noi, căci fără Adam și Eva existența noastră ar fi sărăcită de sensul începutului.“ — TATIANA NICULESCU

„Povestea lui Adam și a Evei își găsește ecou în noi toți. Vorbește despre cine suntem, de unde venim, de ce iubim și de ce suferim. Această vastă rază de acțiune pare să facă parte din felul în care a fost concepută. Deși joacă rolul pietrei de temelie a trei mari religii din lume, ea precedă, sau așa pretinde, orice religie. Surprinde bizarul mod în care specia noastră tratează munca, sexul și moartea – trăsături ale existenței pe care le avem în comun cu orice alt animal – ca obiecte de speculație, de parcă ar fi determinate de o faptă a noastră din trecut, de parcă ar fi putut să fie și altfel.“ — STEPHEN GREENBLATT

Primii filozofi ai Greciei antice apar în secolul VI î.Cr., în Asia Mică, pe țărmul ionian al Mării Egee: Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit, Anaxagora. Aristotel îi numește „fizicieni“ pentru că, desprinzându-se de tradiția mitică, încearcă să explice fenomenele naturale fără să facă apel la zei. Altfel spus, descoperă și dezvoltă rațiunea pentru a înțelege lumea – o revoluție în gândire care, continuată vreme de două mii șase sute de ani, a condus la știința modernă.

Fizicianul Carlo Rovelli, unul dintre protagoniștii cercetării în gravitația cuantică, ne oferă perspectiva unui om de știință asupra rolului jucat de Anaximandru din Milet în această revoluție intelectuală. Contribuțiile lui Anaximandru sunt un salt uriaș în cunoaștere: e primul care își dă seama că sub Pământ se află tot cer, deci că Pământul plutește în spațiu; e primul geograf; explică, uneori cu o intuiție surprinzătoare, fenomenele meteorologice prin cauze naturale; înțelege că viața a apărut în mare și că ființele vii sunt supuse evoluției; și, poate speculația cea mai îndrăzneață, concepe existența unei entități invizibile, apeiron-ul, element unificator pentru toate obiectele percepute de simțurile noastre – idee care se regăsește în fizica teoretică modernă.

Aducând în prim-plan figura lui Anaximandru, care pe bună dreptate poate sta alături de Newton sau Einstein, Rovelli are prilejul să analizeze împrejurările istorice ale apariției „miracolului grec“ – importanța creării unui alfabet fonetic și a instituirii democrației – și însăși condiția științei, care presupune cultivarea spiritului critic, permanenta punere în discuție a ceea ce ni se pare că știm, curajul de a renunța la certitudini comode. Cartea lui Rovelli te îndeamnă să gândești rațional.

Carte câștigătoare a Premiului European pentru Eseu 2020

„În eseul său, Alessandro Baricco încearcă să înțeleagă profunda transformare digitală prin care trecem astăzi, subliniind că aceasta nu este doar consecința unei revoluții tehnologice și a utilizării de noi instrumente, ci și rezultatul unei «insurecții mentale». Într-o încercare de a înțelege această mutație profundă, el identifică evenimentele fondatoare care au modelat atitudinile și stilurile de viață contemporane, specifice sistemului digital. Cu stilul său inconfundabil, îmbinând perspicacitatea filozofică și umorul, el explorează istoria noii civilizații intitulate THE GAME, care a pornit de la jocurile video.“ — Din motivația juriului Prix Européen de l’Essai, 2020

„Autorul joacă aici rolul de istoriograf, de antropolog, de cartograf chiar, pornit într-o aventură de reconstrucție și cercetare de dimensiuni de-a dreptul istovitoare, scoțând la iveală perspective de o strălucire rară.“ — Wired (Italia)

„Oare mai-marii industriei Big Tech ne recalibrează creierul? Știu ei cu exactitate cum s-o facă sau care va fi rezultatul final? Și cine oare ne poate călăuzi prin acest teritoriu, cu amestecul potrivit de ironie și încredere, încântare și groază, emițând intuiții subtile și șocante pagină după pagină? Răspunsurile sunt, pe rând: fără doar și poate; mai mult ca sigur nu; Alessandro Barrico.“ — The New Yorker

„M-am hotărât să scriu un fel de Barbarii 2 acum mai multă vreme. Mă fascina în continuare povestea asta și încercam să-mi dau seama dacă revoluția digitală o să ne distrugă sau mai știu eu ce. Mai mult decât atât, se întâmplaseră o groază de lucruri între timp, tabloul era de-acum mai clar. În 2006, când am scris Barbarii, părea că înaintez cu luminile stinse. Nici iPhone nu exista, nici YouPorn, nici măcar Twitter, la naiba. În concluzie, se cerea o aducere la zi.“ — ALESSANDRO BARICCO, La Repubblica

Filozoful Daniel C. Dennett supune fenomenul religios unei analize cu adevărat ştiinţifice şi multidisciplinare, ţinând seama de imensa complexitate a aspectelor lui antropologice, psihologice, sociale şi istorice, și abordează frontal atât problema originilor, cât şi a semnificațiilor sale în lumea de azi. Ruperea vrăjii pornește de la convingerea autorului că, prin rolul pe care religia continuă să-l joace în conflictele sociale şi politice, ca şi în căutarea de către miliarde de oameni a sensului propriei vieţi, ea este „mult prea importantă pentru a ne putea permite s-o ignorăm“.

„Vraja“ din titlu este atât tabuul care planează asupra examinării obiective a religiei, cât și religia însăşi. Daniel Dennett își duce demersul la bun sfârşit cu un ireproşabil tact şi respect pentru adevăr.

„Surprinzător de precaut, Dennett este conştient de limitele cunoaşterii noastre actuale şi este interesat mai ales să dezvolte un plan de cercetare. Discutând ipotezele particulare cu privire la anumite religii, el se dovedește a nu fi câtuşi de puțin dogmatic.“ — American Scientist

„…Religia este naturală în sensul că nu este supranaturală, că este un fenomen uman alcătuit din evenimente, organisme, obiecte, structuri, tipare etc. care sunt supuse legilor fizicii sau biologiei și care astfel nu presupun nici un miracol… Exact asta vreau să spun. Să se observe că nu este negată existența lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu inteligent, conștient și viu care ne-a creat și care ne iubește pe noi toți – și totuși religia în sine, ca set complex de fenomene, rămâne un fenomen complet natural.“ — DANIEL C. DENNETT

Filozofia unei vieți simple cartografiază idei și practici ale simplității din Antichitate până în zilele noastre. Jérôme Brillaud discută mai ales concepțiile și motivațiile unor filozofi și personalități precum Diogene, Marcus Aurelius, Rousseau, Thoreau și Steve Jobs, dar și ale unor mișcări religioase și curente moderne care au îmbrățișat un stil de viață simplu. Viața dedicată simplității înseamnă liniștirea zgomotului din jurul nostru și din noi înșine pentru a putea ajunge la adevărata stare de bine. „O carte foarte pătrunzătoare, care merită să fie cu atât mai citită în aceste vremuri confuze și apăsătoare.“ — BRENDAN GLEESON

În 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează experiența spirituală, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală a unei întâlniri incre­dibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței: „Provocarea pe care Dumnezeu o adresează și credincioșilor, și necredincioșilor depășește ceea ce aceștia își imaginează. Dumnezeu nu le spune: «Ascultați-mă!», ci le strigă: «Ascultați-vă!». La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat.“

La o primă vedere, multe dintre fenomenele naturii par să ţină de magie, iar culturile arhaice au creat mituri pentru a le explica. Egiptenii antici credeau că se face noapte pentru că zeiţa Nut înghite Soarele. Grecii puneau iarna pe seama dispariţiei Persefonei în lumea subterană a lui Hades. Pentru vikingi, curcubeul era puntea care îi lega pe zei de Pământ.

Richard Dawkins crede însă că adevărata magie este magia ştiinţei, care ajunge să explice aceste fenomene. Fiecare capitol al cărţii lămureşte câte o problemă: evoluţia şi diversitatea lumii vii, structura materiei, ciclurile diurn şi sezonier, alcătuirea şi istoria Soarelui, curcubeul, apariţia universului, posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete, cutremurele, rolul jucat de probabilităţi în lumea noastră.

Însoţită de desenele spectaculoase ale lui Dave McKean, „Magia realităţii” dezvăluie prin povestiri pasionante frumuseţea poetică a ştiinţei.

Ilustrații de Noemi Vola

O carte frumoasă și luminoasă ca o zi de vară de la autorul bestsellerului „Aventurile lui Cepelică”.

Amuzantă, jucăușă, primitoare: aceasta este școala lui Gianni Rodari. E locul unde copiii descoperă lumea, își fac prieteni buni, se distrează și își aleg drumul în viață. Ba mai mult, e locul unde greșelile nu sunt nici arătate cu degetul, nici pedepsite, căci orice greșeală deschide poarta imaginației și devine un prilej de învățat lucruri extraordinare.

Datorită talentului lui Gianni Rodari, şcoala devine un tărâm magic, de poveste, unde fiecare copil crește liber, dând frâu liber creativității, viselor şi aventurii.

„După trei decenii de funcționare neîntreruptă a Curții Constituționale a României, credem că este mai mult decât necesară o evaluare a activității acesteia din perspectiva îndeplinirii rolului său fundamental de garant al supremației Constituției. Această carte își propune să deschidă un drum sau mai multe drumuri posibile în analiza exhaustivă, necesară și pertinentă a modului în care Curtea Constituțională a României a influențat democratizarea comunității politice în ultimii 30 de ani și în care va influența democrația în România în următorii 30 de ani.

Fără o Lege fundamentală (scrisă sau nescrisă), fără drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și garantate cetățeanului, fără principiile constituționalismului liberal pentru organizarea și funcționarea puterii statale și fără un instrument de control al conformității legilor cu textul constituțional nu poate exista democrație constituțională, adică putere limitată prin drept și guvernare bazată pe domnia legii. Acestea sunt mizele justiției constituționale. Nimic mai puțin.“ — BOGDAN DIMA ȘI VLAD PERJU

„O cortină magică, ţesută din legende, atârna între noi şi lume. Cervantes l-a trimis pe don Quijote în peregrinare şi a sfâşiat cortina. Lumea i s-a arătat cavalerului rătăcitor în toată goliciunea comică a prozei sale.Aidoma unei femei care se fardează înainte de a pleca grăbită spre prima ei întâlnire, lumea – când aleargă spre noi în clipa când ne-am născut – este deja fardată, mascată, preinterpretată. Iar conformiştii nu vor fi singurii care vor fi traşi pe sfoară; rebelii, dornici să-şi exprime opoziţia faţă de tot şi toate, nici nu-şi dau seama cât sunt ei înşişi de docili; ei nu se vor revolta decât împotriva lucrurilor interpretate (preinterpretate) drept demne de a stârni revolta. [...] Căci noua artă a pătruns în lume tocmai în urma gestului lui Cervantes de a sfâşia cortina preinterpretării; gestul său distructiv se răsfrânge şi se prelungeşte în fiecare roman demn de acest nume; e pecetea care conferă identitate noii arte.“ — MILAN KUNDERA

Fragmentele din jurnalul lui Virgil Ierunca (1949–1951 și 1960) reconstituie atmosfera exilului românesc de la Paris: evoluția unor personalități ca Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Basil Munteanu, încer­cările intelectualilor români de a edita reviste culturale în Occident, conflictele de idei cu stânga domi­nantă în Franța acelor ani, dar și viața de zi cu zi a românilor parizieni. Cartea dezvăluie personalitatea din spatele vocii bine cunoscute ascultătorilor Europei Libere – un spirit pătrunzător și lucid, un om plin de umor și, înainte de toate, o mare conștiință. Volumul e completat cu interviuri apărute în presa postde­cembristă, articole și scrisori primite de autor de la oameni de cultură români.

„Cartea aceasta… este o parte din bilanțul-confesiune al unui intelectual care a trăit în exil tragedia comunismului înscăunat în România de Armata Roșie…

În sfârșit, poate că mulți vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe câțiva dintre scriitorii noștri, astăzi clasici. Mai ales că tonalitatea pamfletară se substituie, nu o dată, polemicii de idei. Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii și cărturarii noștri care au ales colaborarea fără nuanțe cu in­chizitorii culturii și spiritualității românești – ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-și conștiința, ei au ales Academia, în aceeași vreme în care mulți dintre colegii lor preferaseră Temnița.“ — VIRGIL IERUNCA

Ilustrații de Philip Laibacher

În ultimii trei ani, ca urmare a COVID-19, s-a vorbit mai mult ca niciodată despre sistemul imunitar. Din păcate, discuția nu s-a bazat întotdeauna pe informații științifice, luate din surse de încredere. Dezinfor­marea nu a făcut ravagii doar în timpul pandemiei. Indiferent că vorbim despre coronavirus, boli auto­imune sau cancer, teoriile bizare despre leacuri miraculoase și vindecări de pe o zi pe alta circulă în voie, prinzând în mreje o mulțime de oameni.

„Imun: O călătorie în profunzimea sistemului care ne ține în viață” este un demers exemplar de informare corectă a publicului larg cu privire la funcționarea sistemului imunitar – unul dintre cele mai complexe și mai fascinante din lumea vie –, în speranța că o mai bună înțelegere a proceselor imune ne va ajuta să ne protejăm de informațiile false și ne va încuraja să avem grijă de noi.

Într-o permanentă alunecare între prezent și trecut, romanul „Vorbește-mi despre tata”, devenit bestseller imediat după publicarea în Coreea, este nu numai o melancolică scrisoare de dragoste adresată de către o fiică părintelui ei, ci și o dramă psihologică în care, pe fundalul multistratificat al istoriei coreene recente, amintirile pot vindeca răni adânci și restabili relații de familie fragilizate.

La doi ani de la moartea fiicei sale, Heon, o scriitoare de succes, se întoarce în satul natal pentru a avea grijă de propriul tată. Traiul alături de el îi revelează cât de puțin îl cunoaște, iar pierderile de memorie și insomniile sunt câteva din simptomele declinului lent al acestuia. Heon încearcă să-i reclădească imaginea ca într-un puzzle în care piesele sunt mărturii ale celor apropiați. Secretele fiecărui membru al familiei sunt dezvăluite într-o succesiune de momente emoționante în care poveștile personajelor se suprapun peste povestea Coreei, iar toate pledează pentru rolul cathartic al sincerității.

Sunday Times bestseller în 2022, „Casa destinului”, continuarea mult așteptată a romanului „Miniaturista”, duce mai departe saga plină de mister a familiei Brandt. Dacă în „Miniaturista” Nella Brandt era personajul principal, acum este rândul nepoatei sale, Thea, să se lase prinsă în țesătura de intrigi a Amsterdamului secolului al XVIII-lea și să-și croiască propriul drum.

Amsterdamul anului 1705. Thea Brandt împlinește optsprezece ani, iar viața cea nouă la care râvnise o așteaptă cu brațele deschise. Bărbatul pe care-l iubește, un talentat pictor de decoruri de teatru, îi răspunde cu aceeași pasiune, dar în casa de pe Herengracht atmosfera este apăsătoare, și din toate colțurile pândesc numai mistere. De ziua Theei, secretele trecutului copleșesc prezentul, iar miniaturile reapar – cele vechi, păstrate de Nella Brandt pentru nepoata ei, dar și altele noi, destinate Theei. Însă tânăra nu le cunoaște puterea, și nimeni nu i-a povestit despre ele, la fel cum nici ea n-a suflat o vorbă despre scrisorile de amenințare pe care le primește. Atât iubirea, cât și onoarea îi sunt în pericol. Pare că viața familiei Brandt este din nou în mâinile miniaturistei, care testează fidelități, sfidează prejudecăți și anunță o libertate la care visează cu toții.

Cel de-al șaptelea roman semnat de J.M. Coetzee, distins cu Irish Times International Fiction Prize în 1995, este o alegorie politică și în același timp un pasionant și documentat portret psihologic.

Cu talentul său de a explora fețele răului și mecanismele iluziei, J.M. Coetzee intră în mintea scriitorului Fiodor Dostoievski, inspirându-se atât dintr-un capitol apocrif din Demonii, cât și din detalii mai puțin cunoscute ale biografiei acestuia. Personajul Dostoievski construit pe această filieră este un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, epileptic, deziluzionat și falit, care se întoarce de la Dresda pentru a cerceta la Sankt-Petersburg moartea suspectă a fiului său vitreg, Pavel. Eterna piesă a conflictului dintre tată și fiu se joacă din nou, cu o distribuție impresionantă și un final apoteotic.

„Volumul de față nu e conceput ca o biografie. Biografii s-au mai scris și se vor mai scrie, mai mult sau mai puțin exacte, mai mult sau mai puțin «științifice», mai mult sau mai puțin imparțiale.

Iată de ce nu se vor găsi aici multe date, ani, în sfârșit toate acele precizări și preciziuni care nu fac decât să abstractizeze subiectul și să-l depărteze de cititor.

În cele ce urmează, vom povesti câteva amintiri despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice și de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greșeli și diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice. De aceea, regretăm dacă se vor descoperi nepotriviri cu afirmațiile biografilor, față de care noi păcătuim, poate, prin lipsă de stil științific, dar, în schimb, încercăm să punem în rândurile noastre o parte din dragostea pe care i-am purtat-o și pe care el, părintele Dumitru, ne-a purtat-o nouă. Și, de aceea, suntem încredințați că, aidoma lui Dumnezeu, și oamenii vor trebui să ne ierte, ținând seama de profunzimea sentimentelor noastre… “ — LIDIA STĂNILOAE

„Aceasta este o carte-eveniment. După ce ne-a încurajat și ajutat pe mulți dintre noi să plecăm în căutarea munților lumii, David Neacșu – unul dintre marii noștri exploratori – ne oferă, în sfârșit, poveștile expedițiilor sale, multe legendare, premiere românești absolute, începute în urmă cu trei decenii. Poveștile extraordinare, pățaniile și aventurile incredibile, prețioasele reflecții ale acestui om, pasionat ca nimeni altul de munți, pleacă acum în căutarea cititorilor care vor descoperi un adevărat personaj, născut și înzestrat să exploreze lumea la pas și s-o cunoască cu toate simțurile de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul, în cele mai spectaculoase locuri ale ei. David Neacșu a căpătat alura unui adevărat cetățean al lumii, iar cartea lui se desfășoară ca o minunată declarație de dragoste pentru această planetă, pentru natura, culturile și oamenii ei.“ — MARIUS CHIVU

„David Neacșu este mai mult decât un explorator, este un părinte al alpinismului expediționar din România, iar expedițiile sale sunt o sursă de inspirație pentru toți pasionații de munte, și nu numai. La fel ca și viața sa, cartea de față este un efort demn de admirație, o călătorie-cadou pentru toți cei care vor să trăiască aventura, fie și cu ochii minții, la altitudini și intensități ce te lasă, chiar și călător inveterat fiind, cu gura căscată.“ — HORIA COLIBĂȘANU

„Am 63 de ani când spun povestea pe care o citiți în această carte și am participat la peste 50 de expediții prin toată lumea. Unele dintre ele în premieră pentru alpinismul românesc. Vă mărturisesc că toate au adus bogăție în viața mea. Fiecare în parte a fost o mare iubire. Chiar și munții pe care n‑aș vrea să mai merg niciodată. Fiecare mi‑a dat o enormă satisfacție. Toate mi s‑au așezat în minte, în suflet, fac parte din viața mea. Dacă închid ochii, fie că sunt pe un aeroport sau într‑o cafenea din București, în minte încep să mi se deruleze imagini, sunete, mirosuri din lumea întreagă. Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine. Și te trezești, cu fiecare nouă experiență, un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce‑mi pot dori mai mult de atât?“ — DAVID NEACȘU

Autoarea a șapte romane publicate în 38 de limbi și vândute în peste 16 milioane de exemplare în 45 de țări, Kate Morton este cea mai iubită scriitoare australiană.

Alternînd magistral planurile, romanul Întoarcerea acasă, publicat în 2023, își acaparează cititorii cu întrebări aparent simple: Cum suntem dispuși să acționăm pentru a-i salva pe cei dragi? Putem face rău cu minciuni bine intenționate? Și, mai ales, ce înseamnă „acasă“ într-o lume care se schimbă cu o viteză derutantă?

 

Bestseller New York Times  •  Bestseller Sunday Times  •  Bestseller El País  •  Bestseller #1 Canada  •  Reader’s Digest Most Anticipated Books of the Year 2023

 

„Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuțit și fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă și fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanțială a vieții noastre. Acestui alfabet – care poate peste un secol nu va mai exista – îi dăm întru păstrare lucrul cel mai drag și mai de neînlocuit care ne-a fost dat. Straniu acest paradox al poeziei: să țintești dăinuirea și să o faci cu mijloacele cele mai sărace, cele mai vechi și mai lipsite de apărare: cele aflate în afara actualității, în afara comerțului, în afara economiei, în afara a toate, uneori chiar și în afara propriului eu de vreme ce noi scriem cu o parte a noastră pe care n-o cunoaștem în întregime, o parte care e și nu e a noastră, care țâșnește dintr-o zonă obscură și secretă chiar și pentru noi. Secretă, iar uneori răscolitoare. Dar așa trebuie să fie poezia: ca să schimbe viața celui care o citește, ea trebuie să răscolească viața celui care a scris-o.“ — MILO DE ANGELIS

„Un dicționar latin-român cuprinde lexicul unei civilizații și al unui patrimoniu cultural de care ne despart aproape două mii de ani și care este fondul subiacent al civilizației moderne actuale, al culturii europene și al culturii în general. Prin forța lucrurilor, aici multe cuvinte trebuie să fie nu numai traduse, ci și explicate. Termenii care privesc instituțiile politice, militare, religioase, termenii științifici și tehnici din orice domeniu (agricultură, medicină, drept, arhitectură, științele naturii, farmacopee), termenii filozofici, numirile geografice, istorice, numele și genealogiile mitologice, multe denumiri de meșteșuguri, obiecte, ustensile, arme etc. etc. nu pot fi redate punându-se în dreptul lor doar termenul corespunzător modern. Un asemenea dicționar servește în același timp ca un lexic succint de antichități romane, o enciclopedie sumară, așa încât cel care îl folosește să nu fie silit să recurgă la alte surse decât în cazul că are nevoie de informații mai ample. Am căutat să satisfacem în limitele cuvenite această cerință. Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naștere în relativ scurtă vreme, și a celei culte, cărturărești, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în școală, în actele oficiale și în administrație, în operele științifice, religioase, filozofice și tehnice de orice fel, ne-a făcut, dacă nu să indicăm – nu acesta este scopul dicționarului de față – cel puțin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc și să ușurăm astfel înțelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte și deci noțiuni de limbă română actuală și din alte limbi moderne.“ — AUTORUL, iulie 1981

În toamna anului 1919, la Paris, tânăra americană Sylvia Beach, inspirată de Adrienne Monnier, prietena și ulterior companioana ei, deschide o mică librărie de limbă engleză numită Shakespeare and Company, fără să-și închipuie cât de important avea să devină gestul ei pentru istoria literaturii, dar și pentru propria viață. La Shakespeare and Company îi întâmpină pe cei mai mari scriitori ai zilei, Ezra Pound, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, dar și pe mulți artiști, filozofi și compozitori care ajung să îndrăgească exploziva comunitate cosmopolită din jurul librăriei. Dar cel pe care Sylvia îl așteaptă mai cu seamă este James Joyce. Scriitorul irlandez nu va întârzia să-i treacă pragul, iar pe cei doi îi va lega o prietenie tumultoasă, țesută în jurul unui imperativ: publicarea controversatului roman „Ulise”. Când „Ulise” este interzis în America și Anglia, fragmentele apărute în reviste fiind etichetate drept pornografie, Sylvia decide, asumându-și toate riscurile, să-l publice ea însăși sub egida librăriei Shakespeare and Company, convinsă fiind că este o capodoperă. Shakespeare and Company, casa generației pierdute, ecranul pe care se proiectează marile prietenii literare ale secolului XX, dar și micile furtuni existențiale ale protagoniștilor, este rodul convingerii Sylviei Beach că literatura trebuie să fie neîngrădită și accesibilă. Romanul oferă o perspectivă seducătoare asupra istoriei unei librării iconice și a fascinantei sale fondatoare.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde

„Cine a făcut România” spune istoria modernă a țării din perspectivă liberală: România a fost un proiect patriotic iluminist de eliberare a unor provincii care rataseră primul val european de modernizare. Generația pașoptistă a profitat de înfrângerea militară a Rusiei pentru a-i scoate pe români din scenariul absorbției în imperiul feudal rusesc. Cristian Ghinea folosește teoriile modernizării pentru a interpreta istoria noastră și constată că visul românesc a fost deturnat – și înainte, și după comunism – de idei opuse celor care au creat statul și de interese înguste ale elitelor de pradă care au refuzat mereu soluțiile democratice. Astăzi, adevăratul patriotism și adevăratul naționalism înseamnă să revenim la visul părinților noștri fondatori: moderni­zare, egalitate, proprietate, încredere în oamenii reali de lângă noi, ridicarea fiecărui român la rangul de cetățean. Firul narativ istoric ajunge până în prezent și se leagă de viitor, pentru că misiunea antifeudală continuă. Deși trăim astăzi cea mai bună epocă din istoria acestei țări, pentru a încheia modernizarea României trebuie să trecem și cele câteva răscruci care ne mai stau în cale.