Noutăți

Copil cuminte și babă frumoasă nu s-au pomenit – spune o vorbă din bătrâni. Doar că în zilele noastre nici babele nu mai sunt ce-au fost, darămite copiii. Sigur că în continuare vor face mofturi la mâncare și se vor mocăi atunci când li se cere să-și strângă lucrurile, însă noile metode de a-i convinge sunt pe măsură. Părinții pot transforma problemele inerente de zi cu zi în tot atâtea ocazii de a-i educa pe copii fără să dea impresia că o fac.

Cartea aceasta ne poartă printr-un magazin imaginar în care se găsesc tot felul de „produse“, fiecare țintind o problemă universal valabilă. Și nu e vorba doar despre ceea ce copiii au de învățat de la noi – și noi, ca părinți, creștem crescându-i pe ei.

Găsim aici instrumente precum „banda adezivă invizibilă“, „centura de siguranță pentru scaunul de la masa“ ori „clopoțelul pentru ușa de la dormitor“. Pare o joacă, dar nu e. Autoarea este un specialist reputat, cu idei provenind de la școala psihologului adlerian Rudolf Dreikurs, care propune un stil de parenting diferit de clasica alternanță de recompense și pedepse. Primează respectul și cooperarea cu copiii noștri, mult mai creativi și mai plini de resurse atunci când îi încurajăm decât atunci când le interzicem să fie așa cum sunt ei. Karen Skinulis este și profesoară Montessori, și ne convinge că cel mai bine copiii învață atunci când sunt implicați activ și li se oferă libertate într-un mediu structurat.

…Adeseori am visat un monstru melancolic și erudit, știutor al tuturor idiomurilor, cunoscând pe de rost toate versurile și toate sufletele, și rătăcind prin lume spre a se hrăni cu otrăvuri, fervori, extaze, străbătând Persiile, Chinele, Indiile defuncte și Europele muribunde – adeseori am visat un prieten al poeților, care să-i fi cunoscut pe toți din deznădejdea de a nu fi de-al lor.

CIORAN

Ilustrația de pe copertă: Frans Huys, gravură după Cornelis Floris, Mască (detaliu).

Cu o prefațã de Rupert Pole și note biografice de Gunther Stuhlmann

„Nu cred decât în foc. Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alţii. Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu.“ — ANAÏS NIN

Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele, care se hrănesc sau se anihilează reciproc. Un concert de muzică a trupului. Și o vivisecție, pasională și lucidă în același timp, a eului feminin în plin proces de autodezvăluire. Sau poate de automistificare? Să fie jurnalul o țesătură densă de „minciuni miraculoase“, inspirate și menite să inspire? Există oare și în scris o anume naturalețe a actriței care se joacă pe ea însăși?

„Jurnalul meu este o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme în urmă, își trăia viața așa cum ar fi dat paginile unei cărți“ – scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934–1937, „o uriașă jucărie sclipitoare“, în care Anaïs Nin evadează din colivia aurită a vieții alături de soțul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul înseamnă dualitate și, inevitabil, tragedie. Alături de psihanalistul Otto Rank, trăiește orgii ale minții; cu scriitorul Henry Miller, împărtășește febra creației și atinge extazul. Mărturisește însă că îl așteaptă pe bărbatul care o va mântui de toți ceilalți și, poate, îl găsește în pasionalul Gonzalo Moré, de descendență incașă, care îi deschide porțile misticismului. Meditează asupra naturii masculine și feminine, asupra sexualității, viselor, psihanalizei și dorinței de creație. Cât din ființa ei profundă ne dezvăluie însă Anaïs Nin? Cât din jurnalul ei este per­sona, mască, plăsmuire, și cât este „pură“ autobiografie?

„O singură pagină din extraordinarul jurnal al lui Anaïs Nin conține mai mult erotism, melodramă, fantezie, vis și luciditate decât cele mai multe romane.“ — Booklist

„Foc este un dialog curajos între carne și spirit.“ — Newsweek

„Schimbarea felului în care e receptată Anaïs Nin nu se petrece pentru că s-ar fi modificat ceva în opera acesteia, ci pentru că lumea s-a schimbat pentru a face loc operei sale; ea a scris pentru o lume care încă nu exista, contribuind astfel la apariția ei.“ — The Guardian

Introducere de John Dicey

Prăjiturile, ciocolata, burgerii, plăcintele cu carne...

Sună apetisant, nu-i așa? Le asociem cu cele mai plăcute senzații și emoții, poate și cu evenimentele fericite din viața noastră. Încă din copilărie ni s-a indus ideea că mâncărurile de acest fel sunt delicioase, ne aduc bucurie și reprezintă o recompensă.

Această carte îți va spulbera toate iluziile despre mult râvnitele bunătăți de care ai ajuns să nu te mai saturi. De fapt, ele nu fac altceva decât să-ți adâncească insatisfacția, tristețea şi nemulțumirea de sine. În plus, sunt nesănătoase. Nici măcar nu au gust bun, așa cum ai fost păcălit să crezi. Încet, dar sigur ajung să pună stăpânire pe tine. Dacă te refugiezi în mâncat în orice situație din viața ta înseamnă că deja ai căzut în capcana mâncatului emoțional. Ajungi să crezi că doar un miracol te mai poate salva.

Și chiar așa și e: metoda simplă a lui Allen Carr este miraculoasă și transformatoare. Te va scăpa din această închisoare rapid și fără să faci cel mai mic efort.

Trebuie doar să citești această carte. La final, definitiv eliberat, te vei întreba cum de-ai rămas atâta timp în capcana dependenței care te-a făcut nefericit.

Încununată cu Booker Prize în 2023, distopia Cântecul profetului, palpitantă și originală, este de o actualitate tulburătoare: pornește de la premisa că democrația se poate prăbuși într-o singură noapte.

În inima Dublinului, în casa unei familii cu patru copii, se strecoară atmosfera apăsătoare care stăpânește, de la o vreme, toată Irlanda. Partidul de dreapta Alianța Națională a ajuns la guvernare, iar legile adoptate impun o stare de urgență prin care sunt limitate drepturile cetățenilor. Eilish Stack speră că soțul ei, secretar al sindicatului profesorilor, va reveni acasă după interogatoriul la care fusese chemat. Haosul ia locul liniștii aparente, școlile și magazinele se închid, mulți cetățeni își pierd locurile de muncă sau dispar fără urmă. De la democrație la autocrație nu e decât un pas, iar Eilish trebuie să ia urgent o hotărâre după ce Mark, fiul cel mare, se alătură luptei rebelilor pentru răsturnarea noului guvern. În mijlocul unui conflict armat care nu mai ține cont de viețile civililor, ieșirea din labirintul distopic înseamnă să-i lase în urmă pe cei dragi dispăruți și să plece din Irlanda pe furiș pentru a-și proteja copiii.

„O fabulă care ne dă fiori. [...] Paul Lynch este cel de care avem nevoie acum pentru a ne povesti despre lumea noastră contradictorie. Lynch descrie Irlanda ipotetică într-o proză fluidă, poetică, modelând frazele ca și cum ar fi făcute din plastilină. Nu e de mirare că, încă de la debutul său, a fost comparat cu scriitorul american Cormac McCarthy.“ — Sunday Times

„Un triumf al narațiunii pline de emoție, reconfortant și curajos.“ — Juriul Booker Prize

„Frumusețea, așa cum o văd eu, ne poate învăța toleranța, onestitatea și bunătatea, iar lumea noastră are ne­voie de aceste valori mai mult ca oricând.“ —  MIHAELA NOROC

500 de noi portrete, din peste 60 de țări – un omagiu vizual adus diversității, frumuseții și puterii femeilor din întreaga lume. Poveștile de viață ce completează fiecare portret sunt tot atâtea lecții despre curajul, libertatea și forța interioară care definesc fiecare femeie. Sunt totodată lecții prețioase despre puterea de a fi autentică, de a depăși diferite obstacole și de a schimba lumea. Noua carte a Mihaelei Noroc ne învață că frumusețea adevă­rată izvorăște din curajul de a trăi liber și din forța de a fi tu însăți.

Ilustraţii de Iacob Dezideriu

O carte clasică foarte iubită, care reuşeşte să împlinească exemplar menirea literaturii bune, adică să rămână neatinsă de trecerea timpului şi să creeze amintiri frumoase pentru fiecare nouă generaţie de cititori.

Aţi auzit de Pădurea de Liliac? Ce nume minunat pentru un loc plin de mistere! Când frumoasa prinţesă Bălăioara se duce să culeagă flori, habar nu are că nu va mai ieşi niciodată de sub frunzişul pădurii. Ce se va face ea? Încotro îşi va îndrepta paşii?

Să stăm liniştiţi, căci, ocrotită de o zână bună şi călăuzită de animale cu puteri miraculoase, prinţesa, precum şi ceilalţi eroi ai poveştilor, va creşte şi va învăţa că prietenia adevărată şi iubirea, adesea puse la încercare, merită apărate fără teamă, iar răbdarea, blândeţea, cinstea şi generozitatea, care te ajută să treci peste cele mai de netrecut obstacole, vor fi întotdeauna răsplătite.

Publicat în 1970 și ecranizat în 1971, în regia lui Stanley Kramer, acest bestseller devenit clasic despre maturizare și inadaptare, considerat de critică un răspuns american la Împăratul muștelor de William Golding, continuă să fie de o acută actualitate, aducând în discuție teme precum cultura violenței, supraviețuirea într-un mediu ostil și drepturile animalelor. Nominalizată la Premiul Pulitzer, cartea a marcat, alături de film și de melodia cu același titlu, înregistrată de grupul The Carpenters, o întreagă generație care a contestat legea celui mai puternic.

„Trimiteți-ne un băiat și vă vom trimite un cowboy!“ – nu contează dacă lui îi e frică de cai sau face pipi în pat. Pentru o mie șase sute de dolari, tabăra de băieți Box Canyon îi va transforma în bărbați, iuți la mânie și zgârciți la vorbă. Părinților ocupați (să călătorească, să divorțeze și să se recăsătorească sau pur și simplu să aibă succes) din suburbiile bogate, soluția nici nu li se pare scumpă, așa încât șase puști care se aleg cu porecla Pișăcioșii, „cea mai grozavă adunătură de nasoi“ pe care a văzut-o tabăra, își unesc improbabilele lor forțe pentru o misiune nocturnă de salvare a bizonilor și totodată a lor înșiși. Dar, pe măsură ce răsare soarele roșu și crud al Arizonei, ei vor descoperi prețul singurului lor moment de glorie.

„Trecerea de la adolescență la maturitate a fost o temă predilectă pentru scriitori precum Salinger, Conroy, James Kirkwood și William Bradford. Dar nici unul dintre ei nu a tratat tema cu atâta căldură, bucurie și înțelegere ca Glendon Swarthout. Nu-i veți uita prea curând pe Pișăcioși sau bestiile magnifice, bizonii, care fac parte din aventura lor.“ — Minneapolis Tribune

„Binecuvântați animalele și copiii este un roman și amuzant, și usturător, și tulburător, și sensibil. Dar nu este deloc sentimental; bufoneria aparentă a eroilor săi nu ascunde cruzimea care le-a modelat existența. Asemenea bizonilor pe care sunt hotărâți să-i salveze, ei trebuie să se confrunte cu propria libertate. Dar cu ce cost...“ — National Observer

În 1926, invitat să participe la o expoziție de artă modernă organizată la New York, Brâncuși se prezintă dinaintea vameșilor americani cu un obiect neîncadrabil ca artă în normele vamale ale vremii. Spre indignarea sa, sculptorul e pus să plătească taxe, iar Pasărea în zbor e trecută în rândul ustensilelor de bucătărie sau medicale. Va urma un proces răsunător în care se va dezbate, de fapt, statutul artei moderne. Publicată pentru prima oară în 2010, piesa de teatru Brâncuși contra SUA este inspirată din dosarul procesului de la New York, în care Brâncuși și alți artiști celebri ai vremii au pledat cauza Păsării în zbor și a modernismului în artă.

Volum îngrijit de Grigore Vida „Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

Publicat în 1953, după ce a apărut în foileton între anii 1951 și 1953 în revistele literare japoneze Gunzō și Bungakukai, Culorile interzise, considerat astăzi una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, a suscitat mult timp controverse prin temele explorate: iubirea interzisă, sexualitatea, normele sociale și latura întunecată a esteticii.

Într-o Japonie postbelică, bătrânul scriitor Shunsuke, cu o operă prolifică, binecunoscută, dar deja încheiată, care și-a dedicat întreaga viață spiritului și creației, este fascinat de frumusețea excepțională a lui Yūichi, un tânăr homosexual. Punându-și în minte să facă din acesta ultima sa capodoperă – vie –, îi propune lui Yūichi un pact diabolic: să o ia pe soție pe Yasuko, ultima mare iubire a bătrânului scriitor, urmând ca el să îi asigure tânărului deopotrivă sprijinul financiar și sfaturile neprețuite pentru a deveni arma perfectă împotriva femeilor. Misoginia declarată a lui Shunsuke și resentimentul față de femeile care l-au făcut să sufere întreaga viață își găsesc astfel o crudă satisfacție, iar Yūichi devine întruparea monstruoasă a răzbunării bătrânului și ultima sa operă. O operă care își va depăși și, într-un fel, ucide maestrul.

„Personajele lui Mishima sunt memorabile, narațiunea ‒ care abundă în reflecții complexe și labirintice asupra moralei ‒ este impecabilă, iar imaginile vizuale sunt uluitoare.“ — Kirkus Reviews

„Precum Vladimir Nabokov cu Lolita sau Oscar Wilde cu Dorian Gray, Mishima a riscat cu romanul Culorile interzise și, împăcând așteptările cititorilor cu cerințele artei sale, a câștigat.” — The Japan Times

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu Traduceri de Ileana Scipione și Olivia Petrescu „Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“ — MARIO VARGAS LLOSA „Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

„Vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut în locul celui primit.“ — LIDIA BODEA

„Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruști. O proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe.“ — ROXANA DUMITRACHE

„Am scris Jacques și stăpânul său pentru plăcerea mea personală și, poate, cu speranța vagă că într-o zi va putea fi jucată într-un teatru cehesc, sub un alt nume. În loc de semnătură, am răspândit în text (un alt joc, o altă variațiune!) câteva amintiri ale lucrărilor mele precedente: perechea Jacques și Stăpânul e o evocare a celor doi prieteni din Mărul de aur al dorinței eterne (Iubiri caraghioase); există o aluzie la Viața e în altă parte și o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toată piesa era un adio adresat vieții mele de scriitor, «un adio în formă de divertisment». Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam în aceeași perioadă, urma să fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trăit acele timpuri fără gustul amar al unui eșec personal, fiindcă despărțirea personală se confunda cu o alta, imensă, care mă depășea: în fața eternei nopți rusești, am trăit la Praga sfârșitul violent al culturii occidentale, așa cum fusese ea concepută în zorii Epocii Moderne, fondată pe individ și pe rațiunea lui, pe pluralismul gândirii și pe toleranță. Am trăit, într-o țară mică occidentală, sfârșitul Occidentului.“ — MILAN  KUNDERA

O profeție a oracolului din Delphi, întâlnirea cu o tânără răpitoare... și soarta lui Noam este pecetluită atunci când ajunge în Atena secolului al V-lea î.Chr. La umbra Acropolei și a statuilor zeilor, pe urmele lui Aristofan și în preajma lui Socrate, îi întâlnește pe medicul Hipocrate, pe marele strateg Pericle și pe tulburătoarea Aspasia. Un roman fascinant în care Éric-Emmanuel Schmitt ne poartă, cu o erudiție dezinvoltă, la izvoarele civilizației europene.

„Opt volume, mii de pagini, o poveste care traversează milenii și mai multe civilizații, cu ambiția supremă de a nara istoria omenirii. Un pariu nebunesc? La jumătatea călătoriei, îndoielile s-au risipit și neîncrederea a făcut loc admirației.“ — Lire Magazine

„Jubilatoriu și solar, romanul Lumina fericirii nu își dezminte titlul. Citiți-l fără întârziere, pentru a înțelege de unde venim.“ — Le Pèlerin

Fata cu părul roșu de la Auschwitz, impresionanta poveste a unei supraviețuitoare a Holocaustului, originară din satul Crasna, a fost tradusă în unsprezece limbi și recompensată cu Readers’ Favorite Gold Medal în 2022.

„Acum, când scriu aceste rânduri, fata cu părul roșu, care și-a promis că se va întoarce acasă, are cinci copii, douăzeci și opt de nepoți, o sută douăzeci de strănepoţi și șapte străstrănepoți. Fiecare dintre ei râde, iubește și-și trăiește propriile revelații. Dacă citiți această carte înseamnă că sunteți în viață, că lumea a fost creată anume și pentru voi. Întreaga frumusețe a lumii a fost creată numai pentru voi, pentru fiecare în parte.“ — NECHAMA BIRNBAUM

„O poveste emoționantă despre supraviețuire.“ — The Jerusalem Post

„Nimeni nu a scăpat cu viață la Auschwitz fără noroc, dar adesea eroina a învins moartea prin inteligență și înțelepciune, determinare și o voință de fier. A fost una dintre puținele persoane care au intrat în camerele de gazare și s-au întors, deoarece, în ziua în care a fost selectată pentru a fi ucisă, gazarea s-a oprit. Era mai valoroasă pentru naziști vie decât moartă.“ — MICHAEL BERENBAUM

„Fata cu părul roșu de la Auschwitz este povestea unei supraviețuitoare eroice a Holocaustului, care a trăit cea mai mare oroare pe care a cunoscut-o civilizația. Cu toate acestea, loialitatea, curajul ei de nezdruncinat și speranța ei indestructibilă ne inspiră să credem în continuare în natura umană.“ — Rabbi MEYER H. MAY, director executiv, Centrul Simon Wiesenthal

La optsprezece ani, în primăvara lui 1944, Rozi Greenstein este deportată împreună cu toată familia la Auschwitz. Fratele și mama ajung imediat în camerele de gazare, iar pe ea și pe sora ei, Leah, le așteaptă încercări inimaginabile, cărora doar printr-o extraordinară voință de a trăi le vor putea supraviețui. Povestea celor două surori și a tovarășelor lor de suferință, înregistrată între anii 2016 și 2018, când Rozi, stabilită în Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, era nonagenară, și transformată într-o carte de către Nechama Birnbaum, nepoata ei, dezvăluie infernul lagărelor naziste și al ghetourilor de pe teritoriul transilvănean anexat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Contrapunând scenele luminoase ale copilăriei și realitatea cruntă a lagărelor de muncă, povestea lui Rozi și a celor din jurul ei este o mărturie lucidă a unei supraviețuitoare care a crezut, mai presus de orice, în visurile sale despre viitor. Iar acestea au ținut-o în viață.

Traducere de Alexandru Bejinariu şi Ion Tănăsescu (după volumul editat de Oskar Kraus în 1924 la Felix Meiner Verlag, Leipzig)

Studiu introductiv de Ion Tănăsescu

„Psihologia din punct de vedere empiric (1874) a lui Franz Brentano (1838–1917) este una dintre cele mai importante scrieri de limbă germană din a doua jumătate a secolului XIX și totodată sursa unor teorii epocale atât în sfera filozofiei, cât și în cea a cercetărilor psihologice. Freud și-a dezvoltat psihanaliza distanțându-se de teze fundamentale ale psihologiei lui Brentano, ale cărui prelegeri de filozofie le-a frecventat totuși constant. Nu mai puțin, însăși fenomenologia husserliană își află, în bună măsură, fundamentul în gândirea brentaniană. Nu este deci nici o exagerare să spunem că întreaga filozofie a psihologiei, precum și actuala filozofie a minții nu pot fi înțelese în resorturile lor ultime fără studiul acestei opere apărute acum 150 de ani.“ — ION TĂNĂSESCU

„Brentano e un tip teribil de inteligent, poate chiar un geniu!… E un om ideal în multe privințe!“ — SIGMUND FREUD

„Fără Brentano nu aș fi scris un rând filozofie!“ — EDMUND HUSSERL

Ilustrații de Petridean

Ediţie îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu

Traducere, studii introductive şi note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Cristinel Iatan, Sorin-Ioan Loghin, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu‑Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ — ANDREI PLEȘU

În Biblia ebraică, cele două cărți ale lui Samuel, profetul a cărui naștere e relatată la începutul lor, constituie o singură unitate literară, în continuarea cărții Judecătorii.

Figura centrală în jurul căreia se constituie narațiunea din 1–2 Samuel este regele David și toate personajele au legătură cu el. Povestea lui, un adevărat roman istoric, are o valoare literară excepțională. Fin cunoscător al naturii umane, autorul sacru imaginează profund și critic trăirile personajelor în mijlocul frământărilor politice și al situațiilor familiale complicate care le modelează. Nu doar personajele principale – Samuel, Saul și David –, ci și cele episodice (fiii lui Eli, înțeleapta Abigail, nefericita Mihal și soțui ei, Paltiel, credinciosul Urie etc.) alcătuiesc o galerie de portrete complexe, care incită la reflecție. Iar ilustrările virtuților și năravurilor ce se înfruntă permanent în natura umană ne transmit învățături valabile în orice timp. Pe lângă textele narative întrepătrunse cu dialog, se remarcă și minunate poeme (de ex. Cântarea Anei, din 1Sam 2, sau psalmul lui David din 2Sam 22).

Un loc important îl ocupă Chivotul Legământului, ca principală moștenire identitară a perioadei constituirii poporului. Evocarea prezenței Chivotului în diverse situații e un mod de a întreține conștiința că reușita existenței lui Israel este garantată de referirea permanentă la Domnul. Samuel, a cărui naștere petrecută în circumstanțe deosebite anunță un destin cu totul special, întrupează, asemenea lui Moise, această reușită și idealul conducătorului harismatic, deopotrivă profet, judecător, șef militar și lider religios, ales și inspirat de Dumnezeu. Ca ultim judecător al lui Israel, prin el se face trecerea la monarhie, ale cărei începuturi sunt înso­țite deja de o reflecție critică asupra ei, fiindu-i prevestite ineficiența și dispariția.

Volumul de față, 1 și 2 Samuel, este al cincilea dintr-o serie care va cuprinde traducerile tuturor textelor Bibliei ebraice și al doilea din secțiunea a doua a acesteia, Neviim („Profeții“), însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect se derulează în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustraţia copertei: Pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, 1299, păstrat la Biblioteca Națională a Portugaliei.

Cu o prefață de Horia-Roman Patapievici

„Oricui citește minunatele pagini ale acestor micuțe flori ale sfântului, Fioretti, îi va veni să spună la sfârșitul lecturii lor «și eu am fost cu el» – reluând, fără s-o știe, frumoasele cuvinte de tandrețe și nostalgie ale neverosimililor săi însoțitori, Leone, Angelo și Ruffino: Nos qui cum eo fuimus (noi, care am fost cu el).“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„De 800 de ani, învățăturile, povețele și faptele Sfântului Francisc de Assisi nu încetează să fascineze și să pună pe gânduri oameni de culturi și confesiuni diferite. Ideile și valorile întruchipate de el – pacea, simplitatea, smerenia și dragostea față de întreaga creație – sunt mai actuale ca oricând. În anul jubiliar al stigmatelor lui, oferim tuturor iubitorilor de literatură acest mănunchi de flori ale spiritului, intrate în patrimoniul literaturii universale și franciscane.“ — ȘTEFAN ACATRINEI, OFMconv

Pe copertă: Nikolai Rerih, Sfântul Francisc (detaliu)

O poveste neașteptată despre iubire și curajul de a gândi liber umple paginile acestui jurnal emoționant și provocator, care pune și astăzi sub semnul întrebării viziunea predominantă despre femei în societate și își păstrează intactă relevanța.

Alba de Céspedes explorează, cu o sensibilitate rară, speranțele și dilemele unei femei care își descoperă propria voce într-o lume a compromisului. Publicat pentru prima dată în 1952, Caietul interzis nu e doar portretul marcant al unei vieți de familie din Roma postbelică, ci și o oglindă pentru femeile care vor să-și afirme autenticitatea, dincolo de prejudecățile și constrângerile societății. Valeria Cossati, o soție devotată și mamă, își împlinește nevoia de intimitate și de asumare a identității grație unui caiet negru în care își dezvăluie secretele și frământările. De-a lungul acestei introspecții, se ivesc treptat toate dorințele reprimate și aspirațiile ei. Caietul interzis e o călătorie profundă și sensibilă în adâncurile sufletului feminin.

„O romancieră de succes și activistă politică în Italia natală, a fost admirată pentru portretele extraordinare ale femeilor, cu provocările lor. Redescoperită recent, opera ei are aceeași forță subversivă.“ — The New York Times

„Apreciat de Elena Ferrante, clasicul neorealist al Albei de Céspedes, Caietul interzis, este republicat la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție. Cartea rămâne relevantă pentru viața femeilor și astăzi.“ — The Guardian

„Un roman inteligent, captivant și irezistibil.“ — Los Angeles Review of Books 

 

Prefață de Dinu Flămând

De-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.

La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul. Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse. Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.

„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“ — DINU FLĂMÂND

„Fado Alexandrino este un roman colosal, excesiv, în care observația și descrierea sunt mereu bulversate de un instinct vizionar, adesea fulgurant, și de un imens suflu poetic.“ — Le Monde

„Lobo Antunes, unul dintre cei mai abili realizatori de portret pshologic din lume, redă turpitudinea unei întregi societăți printr-un amestec de voci individuale de o teribilă intensitate.“ — The New Yorker

„Îl consider pe António Lobo Antunes unul dintre cei mai mari scriitori, din toate limbile, ai vremii noastre.“ — Bernard-Henri Lévy

Traducere din greacă veche, studiu introductiv și note de Liviu Mihail Iancu

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Oameni liberi și mândri, războinici neînfricați, cetățeni disciplinați, judecători aspri, păstrători statornici ai obiceiurilor, iubitori de simplitate și disprețuitori ai luxului, aceștia sunt spartanii care au condus apărarea Eladei împotriva oștilor fără număr ale perșilor, au răpus imperiul maritim al Atenei și au sfidat mașina de război a lui Filip și Alexandru ai Macedoniei. Ori măcar așa arată imaginea construită de admiratorii contemporani lor, printre care Platon și Xenofon, perpetuată de Plutarh prin consemnarea vorbelor de duh ale unor spartani faimoși, ca Licurg, Cleomene, Leonida și soția sa, Gorgo, Agesilaos și Lysandros, dar și ale unor laconieni și laconiene de rând. Se strecoară însă și mărturii ale unei Sparte mai puțin eroice, umanizate, cu bune și cu rele, în orice caz originală, o cetate unică în istoria Antichității.“ — LIVIU MIHAIL IANCU

PLUTARH din Cheroneea (46–cca 125), unul dintre scriitorii și filozofii de seamă din timpul renașterii intelectuale grecești din a doua jumătate a sec. I și prima jumătate a sec. II, a fost magistrat în orașul său natal, diplomat și preot al sanctuarului lui Apollo de la Delphi. A primit cetățenia romană și probabil a fost cooptat la conducerea provinciei Achaia. A călătorit mult în Grecia, Macedonia, Italia, Egipt și Asia Mică, atât pentru misiunile sale diplomatice, cât și pentru a ține cuvântări filozofice. Și-a fundamentat deopotrivă activitatea publică și pe cea de cărturar pe concepția filozofică platonică. Opera lui Plutarh tratează îndeosebi chestiuni morale și religioase, iar principalele sale scrieri păstrate până în zilele noastre – Viețile paralele ale grecilor și romanilor iluștri și eseurile, discursurile și notițele grupate sub titlul generic Moralia – au marcat puternic cultura europeană modernă. Plutarh i-a influențat, printre alții, pe Erasmus, Machiavelli, Rabelais, Montaigne, Shakespeare, Bacon, Rousseau, Goethe, Schiller, Emerson și Foucault.

Prefaţă de Ştefan Afloroaei

„Nu luați în serios titlul cărții lui Horia Pătrașcu. Ea nu este un «tratat», dacă asociem acest cuvânt cu fastul conceptului și cu solitudinea abstracției. Și nu este «filozofie», dacă asociem filozofia cu jargonul și cu impoliteţea unui discurs ininteligibil. Prin paginile acestei cărți, căzute în peisajul nostru cultural ca un cadou neașteptat, filozofia își pune din nou hainele de sărbătoare, redevine «știință voioasă» a vieții, ca în vremurile lui Montaigne sau Nietzsche.

Ce încântare să descoperi într-un discurs precis și rafinat totodată asociații de idei care deschid perspective neașteptate asupra marilor teme ale existenței umane! Se mai puteau oare spune lucruri atât de noi despre iubire, libertate sau moarte? Știți o altă carte care ar putea câștiga premiul pentru cel mai frumos Cuprins? Ascultați: Şoapta ca spaţiu erotic; Iubirea și invidia de corp; Poarta de intrare a morţii în lume: atașamentul. Sau: Darul lacrimilor și fericita întristare; Pesimism poliţienesc versus optimism erotic; Melancolia colectivă; Adevărul care râde...

Am pre-gustat, citind doar titlurile eseurilor; am devenit hulpav, citind eseurile. Ce încântare să faci filozofie – fără filozofie! Doar așa, convertit la transparența ideilor, poate un gânditor să-i pună și pe alții pe gânduri, poate să-i invite să imite, în oglindă, actul unei gândiri «de dinaintea filozofiei».“ —GABRIEL LIICEANU

„Paginile cărții de față ne fac atenți atât la unele situații neobișnuite, nu arareori stranii, în care omul se recunoaște pe sine, cât și la lumea cu adevărat inepuizabilă a afectivității. Horia Vicențiu Pătrașcu ne întâmpină din nou cu o lucrare ce lasă în urmă canoanele obișnuite ale gândirii «pozitive». Titlul cărții ar putea totuși să ne surprindă. În definitiv, ce ar oferi nou înțelegerii noastre, astăzi, o perspectivă filozofică asupra unor sentimente și emoții? În ce fel poate fi regăsită, din această perspectivă mai liberă, lumea lor copleșitor de variată și dinamică?… Tocmai în acest continuu efort, de a recunoaște lumea mereu nouă și plină de contraste a spiritului, mai ales când sunt în joc trăiri omenești neobișnuit de intense, aș vedea o deschidere cu totul aparte a cărții de față.“ —  ȘTEFAN AFLOROAEI

„Se spune că matematicienii vorbesc numai cu Dumnezeu. Dar nu este și cazul lui Piergiorgio Odifreddi, un matematician care știe de minune să se adreseze cititorului profan.“ — La Stampa

Dacă sănătatea fizică poate fi menținută cu un medicament administrat zilnic, Piergiorgio Odifreddi ne propune Pilule matematice drept tratament preventiv pentru sănătatea minților noastre puse tot mai greu la încercare de iraționalitate și analfabetism științific.

Stăpânind o vastă cultură, cu talent de povestitor, multă imaginație și ironie fină, Odifreddi ne dezvăluie legăturile matematicii nu doar cu științele naturii, evidente pentru fizicieni, chimiști sau biologi, dar și cele, adesea subtile, cu literatura, pictura, muzica, jocurile, economia, politica și filozofia. În ultimă instanță, Pilule matematice e un îndemn de a ne dezvolta perspicacitatea, de a privi cu atenție și curiozitate lumea în care trăim.

„Mărturisesc fără rușine că, înainte să-mi propun să uimesc cititorul, am fost uimit eu însumi, odată intrat în haina doctorului. Într-adevăr, nu bănuiam la început că matematica are un rol capilar și ubicuu în ambele culturi, mai ales în cea umanistă. La început observasem doar câteva apariții izolate în locuri neașteptate. Ca pe urmă să dea năvală peste mine exemple în cascadă, stimulate și de faptul că, din aprilie 2004, pentru aproape douăzeci de ani, am ținut o rubrică în mensualul Le Scienze. Așa că, mai mult decât despre o pilulă pe zi, pentru mine era vorba despre a fabrica o pilulă lunară de administrat cititorilor pacienți sau pacienților cititori.“ — PIERGIORGIO ODIFREDDI​

Prefață de Sabina Fati

„Cartea aceasta ne arată care e reţeta statului eşuat, cât de repede se poate prăbuşi o ţară, cât de uşor se transformă un reformist în dictator, cât de greu pot fi mobilizate vocile critice şi de ce e imposibil să le aduci la un numitor comun.

Samira al-Masalma face o analiză lucidă a ecuaţiei internaţionale care menţine Siria în capcana dictaturii, cu interesele statelor din regiune şi efectele intervenţiilor marilor puteri. Dincolo de războiul civil în care a împins-o Bashar al-Assad, drama Siriei e că nu a putut fi salvată de cei care au înţeles din timp ce urmează, de opoziţia şi intelighenţia acestei ţări.“ — SABINA FATI

Jurnalista Samira al-Masalma, vicepreşedinte al coaliţiei de opoziţie împotriva regimului lui Bashar al-Assad, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluţiei din Siria. Mărturia ei sinceră şi personală asupra realităţii revoluţiei siriene şi a războiului civil scoate la iveală obstacolele, interesele personale şi jocurile de putere care au marcat aceste evenimente sumbre din istoria Siriei începând cu anul 2011.

După dărâmarea statuilor, au început să fie cenzurate sau puse la index cărțile lui Mark Twain, Margaret Atwood, Roald Dahl ori J.K. Rowling. Publicațiile satirice de tradiție sau spectacolele unor comedianți celebri sunt supuse oprobriului public. Filmele și desenele animate sunt ciopârțite – dacă nu sunt create de la bun început ca să bifeze puncte dintr-o grilă.

Pornită în misiunea de a schimba din temelii valorile și structurile societății occidentale, mișcarea woke a ajuns, mai mult decât o ideologie la modă – spune Jean-François Braunstein –, o adevărată religie. Sub acoperirea unor cauze nobile precum combaterea discriminării și dezbaterea istoriei coloniale, adepții mișcării recurg la misticism și ocultism, își scriu propriile texte sacre și promit eliberarea de corp și rațiune. Religia woke devine astfel o utopie transumanistă.

Cartea radiografiază la cald această nebunie colectivă, demontându-i aberațiile: „Toți albii sunt rasiști“, „toți negrii sunt victime“, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești“, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „bărbații pot rămâne însărcinați“… Dogmele și credințele absurde impregnează treptat țesătura socială, de la sistemul educațional și piața muncii până la sectoarele culturale și industria de divertisment. Riscul cel mai mare, susține autorul, este alienarea individului față de propria-i identitate. Și tot Jean-François Braunstein ne dă și soluția în final.