Noutăți

Din punct de vedere epistemic şi ontologic, “globalizarea”, oricare ar fi sensul ei, s-a produs în detrimentul lumilor relaționale.
În America Latină de astăzi avem probabil cel mai clar caz de luptă între globalizarea neo­liberală (proiectul dreptei), modernizările alternative (proiectul stîngii la nivel de stat) şi crearea unor lumi post/non-capitaliste şi post/non-liberale; aceasta din urmă se bazează pe activarea ontologiilor relaționale și pe o redefinire a autonomiei politice.
Majoritatea discursurilor contemporane despre tranziție postulează o transformare culturală şi instituțională radicală – într-adevăr, o tranziție spre o lume cu totul diferită.
Designul ontologic este o conversație despre aceste posibilități. E vorba de realizarea de „altfel de lumi şi cunoaşteri”, ce vor fi edificate pe baza unor angajamente ontologice diferite, capabile să producă moduri de trai colectiv mai puțin marcate de formele moderniste ale dominației.


Arturo Escobar, născut în Columbia în 1952, e profesor de antropologie la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord. A lucrat la proiectarea unor combinate chimice şi a unor bazine hidrografice, precum şi la Departamentul Național de Planificare al Columbiei. De asemenea, a predat la universități din Argentina, Anglia, Ecuador, Finlanda, Mali, Spania şi Statele Unite. O figură de reputație internațională în antropologie, critica dezvoltării şi ecologia politică, în ultimele două decenii Escobar a colaborat cu organizații şi mişcări sociale afro-columbiene din regiunea Pacificului columbian, în special cu Procesul Comunităților Negre (PCN). Printre cărțile sale amintim: La invención del desarrollo (1996), Territorios de diferencia: Lugar, movimiento, vida, redes (2010), Una minga para el postdesarrollo (2013), Sentipensar con la Tierra: Nuevas lecturas sobre desarrollo, territorio y diferencia (2014).

 Cele mai frumoase legende ale lumii repovestite de Katharina Neuschaefer.

In camera cu ferestre captusite parca, pe dinafara cu frunze de platani, aurite de soare, mobilata cu piese mici, gratioase, in care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau asezate pe rafturi, pe masute, de jur imprejur, rame delicate, imbratisand ca niste palme pioase, fotografii de familie, unele aproape sterse de trecerea vremii. Din ele ne cerceteaza ochii melancolici ai parintilor, ai bunicilor, ai strabunicilor, iar razele privirilor li se intalnesc in punctul unde urmasa lor, fetita Tania de odinioara, sta dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Povestile unei doamne din Bucuresti. - Tatiana Margescu”
 
Cred ca nu exista femeie pe lume, trecuta de tinerete, care sa nu-si aduca aminte de vechile dantele aflate in casa parintilor sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate in copilarie sau a unui voal de mireasa, la manecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, inguste sau late, confectionate la masina, dar mai ales lucrate cu acul sau cu iglita. Nu putem uita dantelele facute „la metru” de catre bunicile noastre, pentru a impodobi fetele de perna albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau in, lucrate „cu acul” sau cu croseta. - Tatiana Margescu
 
Cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani cand, insotita de mama si de bunica materna, ma deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat in centrul vechi al Capitalei. Daca nu ma insala memoria, imobilul in care functiona atelierul era situat intr-o curte mare, unde se afla amplasata si Biserica Bulgareasca. Hainutele pentru copii, de regula, costau mai mult decat hainele pentru adulti, fie ca erau achizitionate dintr-un magazin, fie ca erau facute pe comanda. Cu cat copilul este mai mic, cu atat lucrul este mai migalos, in special la fetite: broderii, pliseuri, gulerase de dantela, la care se adauga si costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Margescu
 
Bunica mea a urmat si o scoala particulara (pension), dar la instruirea ei temeinica au contribuit si cunostintele transmise de catre guvernanta ei, mai ales in ceea ce priveste stapanirea perfecta a limbilor engleza si franceza, la care se adaugau cunostinte vaste in domeniul literar, artistic si mai ales in cel muzical (canta foarte bine la pian). Nu pot sa nu ma gandesc ca, in urma cu peste o suta de ani, putine tinere urmau studii superioare, educatia primita in familie, respectiv scoala, avand drept scop sa contracteze o casatorie „buna” si sa devina sotii si mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernanta, trebuia ca la randul tau sa fi beneficiat de o educatie foarte buna. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor si nici casatorii „fara zestre”. Daca fetele deveneau guvernante, baietii acestor familii scapatate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Margescu

Comunismul a murit in Europa de Est, dar sta inca in picioare, pe fragile, dar vizibile picioare, in cea occidentala. Constatarile, dar si atacurile impotriva mea sunt deci inca valabile. Tehnica folosita pentru a fi eliminat in 1960 din literatura poate fi utila inca celor care urmaresc, ca si atunci, acelasi scop: distrugerea legaturii dintre om si Creator, deci distrugerea omului.
Desi drepturile omului sunt pe toate buzele, nimeni nu tine seama nici de drepturile popoarelor, nici de omul ca fiinta teologala, cum il numeste N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Atat lupta mea, cat si opera mea raman inca tinte mortale pentru cei ce, in cadrul celei mai teribile degradari a omului, lasa asupra noastra riscul de a pieri si asupra lor riscul de a distruge. - Vintila Horia,Villalba, 3 August 1991
 
Ultimul cadru al filmului a fost montat, s-au pus genericele, muzica… Momentul care de obicei ma elibereaza si ma bucura este inlocuit de o cu totul alta stare. Am terminat si mi-e teama. Mi-e teama ca am terminat. Timp de opt ani am cautat secvente de viata, de biografie literara, documente, sentimente si emotii care au alcatuit omul si scriitorul Vintila Horia. M-a condus prin viata lui, prin orasele exilului sau, prin tarile bucuriilor si durerilor lui. Am visat impreuna cu el intoarcerea in Romania si, intr-o clipa, tulburata de intensitatea si profunzimea framantarilor lui sufletesti, fara sa stiu ce fac, i-am promis-o. M-am trezit asumandu-mi o putere pe care n-o aveam si pe care nici o alta instanta nu si-a asumat-o. - Marilena Rotaru
 
…Gasisem un drum pe care-l cautasem, fara sa-l gasesc, toata viata. Celelalte forme nedefinite care ma inconjurau inaintau impreuna cu mine… Deodata o umbra se profila in departare, in fiinta mea… Era ca si cum cineva se gasea deasupra si umbra corpului sau, proiectata de soare sau de lumina acestui spatiu necunoscut, se cufunda in unde pastrandu-si conturul… Aceasta lumina concentrata isi faurea sie insasi trupul. Imi spuneam: „Iata-ma. Iata-ma in sfarsit. Am ajuns la capatul lungii mele calatorii…Barca mea a atins tarmul. - Vintila Horia

”Suprarealismul are faima unei rupturi totale cu ceea ce-l precede, a unui soi de nihilism înspăimîntător, care, vorba lui Breton, încearcă a înlocui o lume cu alta dominată de particula anti, dar dacă ar fi chiar așa am avea a face cu riscul unei ieșiri din cadrul creaţiei. În fapt e o înnoire la limita limbajului, dar nu o suspendare a sensului literar (cu a sa rădăcină ontologică), precum o dovadă a unei supravieţuiri a acestuia în condiţiile originalităţii maximale, asemănătoare cu o asprime de climă polară sau tropicală.” (Gheorghe Grigurcu)

Studiul de faţă s-a născut din intenţia de a contribui la elucidarea problemei diferenţelor din punctul de vedere al fenomenelor cibernetice (cf. N. Wiener), adică al fenomenelor de circularitate (cf. Șt. Odobleja), numite și de conexiune inversă, adică feed-back, diferențe care există între grai și cânt în privința mecanismelor intime prin care se realizează pe de o parte vorbirea iar pe de alta cântul; două acte fiziologice deosebite între ele, dar în același timp și destul de apropiate. Am restrâns expunerea de față la o prezentare mai mult decât concisă, limitându-mă la strictul necesar teoretic, pentru că intenția a fost una exclusiv pragmatică, aceea de a ajuta tinerii studenți sau cântăreți în rezolvarea dificultăților cu care se confruntă (vezi Ion Piso, The Crisis of the Opera, op. cit.), mai ales într-o vreme în care inflația teoriilor în pedagogia cântului este derutantă și de aceea și descurajantă. Conținutul de idei al acestui „manual” reprezintă rezultatul exercitării profesiei în aproape 100 de Teatre Lirice (Opere) pe o perioadă de o jumătate de secol în trei continente, de la Bolshoi Theatre din Moscova la Metropolitan Opera din New-York, precum și de o experiență de pedagog ce a început la Academia de Muzică de la Cluj încă din anul 1958 (Conferențiar Universitar). (Ion Piso)

Deși este unul dintre cei mai uzitați termeni din vocabularul omului modern și una dintre realitățile omniprezente în viața noastră, înțelesurile Tehnologiei sunt rareori conștientizate. Cum în lumea contemporană religia a înlocuit magia și vrăjitoria, uluitoarea tehnologie modernă a devenit adevărata nouă religie mondială. În general, soluțiile la problemele omului sunt puse imediat sub semnul întrebării, căutându-li-se intențiile secrete, motivațiile ascunse, obiectivele subiacente; dar nu și soluțiile tehnologice, care sunt rareori supuse unui asemenea tratament de control, pentru simplul motiv că sunt... tehno-logice. Dintr-o perspectivă mai largă, precum cea antropologică, Singularitatea reprezintă momentul în care sistemul cibernetic evolutiv tehno-uman, în care fuzionează civilizațiile, Tehnologia, economia, structurile sociale juridice și culturale (numit Metaom) va integra și înlocui sistemul evolutiv biologic (numit Gaia). Conștiința globală, adică procesul colectiv de cunoaștere, va reprezenta integrarea finală a extinderii planetare a ființei umane, în același mod în care simțurile și nervii acesteia au fost deja prelungite cu diverse mass-media și tehnologii. Din perspectivă antropomorfică (…) ne putem mai ușor imagina un superorganism cibernetic care să încorporeze oamenii precum „celule” ale sale, comunitățile ca „țesuturi”, iar tehnologia ca „unelte” ale sale pe care să le facă să lucreze comunalitar, ca o unitate organică, la fel cum funcționarea unitară a celulelor individuale susține corpul viu. Iar, dacă Tehnologia este „un sistem de fi ințe umane” sau un tip de activitate adânc înrădăcinată în natura umană, atunci interogația asupra esenței sale trebuie să se mute de la întrebarea Ce este Tehnologia? la întrebarea Cine este Tehnologia? Biotehnologia își configurează propriile legi și își generează propriul mediu, care face posibilă pentru prima dată evoluția vieții în univers prin alte mijloace decât viața. Pe de altă parte, nu ai cum să crezi că vei putea realiza IA prin programare, inginerie electronică și tehnologii informaționale și să investești miliarde de dolari în astfel de programe de cercetare, fără să accepți, cu o probabilitate mult mai mare chiar, posibilitatea dezvoltării spontane a IA la nivelul rețelei globale de minți, computere și dispozitive inteligente care se complexifică necontenit. Ce nu pot concepe sau nu vor să conceapă singularitarienii este că Singularitatea poate rămâne întotdeauna „aproape” atinsă (Singularity is always near). Trebuie să învățăm să gândim despre tehnologia pe care suntem atât de pricepuți să o creăm, la fel cum am învățat să gândim logic, matematic și științifi c despre lumea naturală. Este nevoie despre o Știință a Tehnologiei care să devanseze concepția actuală de înțelegere a sa, care este una mai mult mitico-magică. În lipsa unei capacități autoreflexive colective, înțelegerea propriei epoci este imposibilă. (Bogdan Popoveniuc)

La doi ani după susţinerea tezei sale de doctorat cu o temă îndrăzneaţă, Un scriitor din exil şi tema exilului: Vintilă Horia, Mădălina-Violeta Dîrmină se hotărăşte să publice rezultatele cercetării sale laborioase într-un volum, clarificând multe dintre penumbrele vieţii şi operei unui scriitor de excepţie din diaspora, în tentativa de reintegrare definitivă a acestuia în circuitul valorilor naţionale. Dintre recuperările postrevoluţionare, prozatorul Vintilă Horia (1915 – 1992) reprezintă un caz singular, întrucât consacrarea sa europeană datează din 1960, când i se atribuie Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil de la Editura Fayard. Controversele iscate, la vremea respectivă, în legătură cu trecutul său legionar, n-au avut darul să anuleze opţiunea Academiei Goncourt. Istoria decernării premiilor menţionează, totuşi, în dreptul anului 1960: attribué mais non decerné. Este surprinzător sau, mai degrabă, simptomatic cât de puţine informaţii ne parvin pe filiera istorico-literară despre emigrantul în Argentina din 1948, după ce puterea comunistă îl condamnase pe Vintilă Horia, în contumacie, la 25 de ani de muncă silnică pentru inventate “crime de război.” (Prof. univ. dr. Nicolae Oprea)

Cele sase CD-uri ale colectiei cuprind texte din creatia scriitorilor Ion Creanga, Petre Ispirescu, Emil Garleanu, H.C. Andersen, fratii Grimm, dar si basme populare din diverse tari ale lumii: folclor rusesc, japonez, arab, african, britanic. 

- Ion Creanga („Capra cu trei iezi", „Ursul pacalit de vulpe" si „Punguta cu doi bani")

- Petre Ispirescu („Zana Zanelor", „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", „Praslea cel voinic si merele de aur") 

- Emil Garleanu („Cantaretul", „Dupa asemanarea lor", „Cucosul") 

- HC Andersen („Degetica", „Ratoiul cel urat" si „Soldatelul de plumb")

- Fratii Grimm („Alba ca zapada", „Croitorul cel istet", „Printesa de piatra") 

- Folclor International (folclor rusesc – „Nevasta gerului Marfuska"; folclor japonez – „De cand este marea sarata"; folclor arab – „Croitorul si orasul fericirii"; folclor african – „Iepurele cel destept"; folclor britanic – „Jack si vrejul de fasole") 

"Ce legătură există între Adolf Hitler, iubit nebunește de o femeie, dar frustrat că nu i se vinde cartea, și Vadim Tudor, obligat să se expatrieze? Câți copii a avut Hitler și cine a fost mama lor? E Argentina refugiul ideal? Canibal e o poveste tragică despre nazism și comunism, o ficțiune istorică întinsă pe mai multe zeci de ani și care ne oferă de toate: iubire, aventuri pe două continente, onoare și trădare. Citind romanul Canibal mi-am amintit iarăși și iarăși de cuvintele lui James Joyce din Ulise: „istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”." (Marin Mălaicu-Hondrari)

Azi cînt jazz sugerează faptul că îmbinarea cuvintelor este asemenea cu a notelor muzicale, iar chipul poeziei se poate preschimba întruna împletind o puternică introspecție pe de-o parte, cu o mare poftă de joacă pe de altă parte. Azi cînt jazz este un puzzle în care precum în lumea lui Eutherpe, improvizația își face simțită prezența la fiecare pas, iar fantasticul nu este o pură invenție, ci memorie, întregul fiind produs de frînturile de realitate, de plonjeurile în timp și măiestria decupajelor. Mihaela Stanciu

„Citesc Azi cînt jazz cu acea curiozitate ușor nesigură cu care intri într-o locuință necunoscută. Din holul de la intrare mă izbește ordinea. Fiecare cuvînt e la locul lui. Fiecare sentimenrt așezat pe raftul potrivit... Totul cu finețe, cu rafinament, de un gust ireproșabil. Culmea, îmi place ordinea asta, mie, care am trecut o viață întreagă prin meandrele suprarealismului, prin absurdul celor mai derutante concluzii, prin combinații imposibile dintre un scaun și o cifră, dintre ziua de joi și un pepene verde. Gata! Debutul în poezie al Mihaelei Stanciu. Parcurg, așadar, cartea Azi cînt jazz. Un titlu incitant prin nostalgia acelui „l’éternel retourˮ, prin inciziile rafinate pe care bisturiul unui chirurg-poet le face pe propria lui agonie, pe tăcere, pe tot ce vine nechemat...„ca și cum ar fi ceva normal pe pămînt,/ iar tu să n-ai umbrelă/ să-ți placă să amesteci picăturile/cu gîndurile de peste noapte dintr-o conversație neterminatăˮ. O fată singură cîntă jazz fără să clameze nimic, fără să spună nimic, cauzele nu trebuie aflate. O fată cîntă jazz, dar nu cîntă o fată, tăcerea e cea care cîntă. Tăcerea asta uneori e foarte înțeleaptă. Dar înțelepciunea e o mare ofensă pentru un poet, veți spune. Uite că nu e așa.ˮ Nora Iuga

„Mihaela Stanciu pășește în templul poeziei cu o lirică de meditație, mai sobră și mai gravă decît vîrsta poetei, cu puține note de exuberanță, mesajul discret al unui suflet ce vrea să-și depășească singurătatea.ˮ Elena Zaharia-Filipaș

„Mihaela Stanciu scrie undeva (în poemul de ziua ei) că simte nevoia să aniverseze Poezia, chiar dacă nu știe în cîte lumînări de pe tort ar trebui să sufle și nici măcar ce cuvinte i-ar fi necesare în chip de urare. Ceea ce înseamnă că o iubește sincer și că ar dori să-i și arate acest lucru în chip discret. Iar Poezia – de obicei reticentă în a mulțumi în dreapta și în stânga adulatorilor de tot soiul, dezinteresați sau nu – se revanșează față de ea și îi întoarce darurile, dîndu-i suflu și spunîndu-i de ce cuvinte ar avea nevoie pentru a-i celebra nașterea.” Vasile Spiridon

Nora Iuga mi-a spus că scriu despre ce nu se vede. Mi-a plăcut foarte mult formularea. Deşi vorbim despre un paradox, avînd în vedere că orice carte, mai ales una de poezie, este o formă de exhibiţionism. Cartea aceasta este aşadar despre ceea ce percepem că există în jurul nostru. Despre o lume pe care ne-o clădim singuri şi în care sîntem unicii locuitori. Locul în care ajungem de fiecare dată cînd vrem să fim doar cu noi înşine. Mi-ar face mare plăcere ca mulţi dintre cei care o vor citi să simtă la fel.

"Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a hausului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sunt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depășească un oarecare prag existențial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic și plin de conținut. De aici, un război interior, o tentație a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o probușire, după cum ar putea sugera titlul. Confruntarea cu limita (suportabilității?) stimulează înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înțeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate și, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaște reprezentări clar delimitate:„ încet încet ne facem loc aici/ o să ne aciuăm mai bine/ cine ne spune cu adevărat cine suntem cine o să ne descopere/ de ce să taci ține-mă bine minte/ împreună am scotocit prin dărmături/ și cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranță/ să-mi povestești ce și când/ cum și de ce se întâmplă să mai şi uităm/ în lipsa concentrării aerul devine îngust/ & străzile cu tot restul/ bitimul cald împăienjenit privirile întinse/ un loc sigur în care te infiltrezi”." (Șerban Axinte)

"Poezia Ioanei Miron face chiar lucrurile pe care teoriile literare au încercat mereu fără succes să le explice. Alege diferite scenarii existenţiale şi decupează secvenţele relevante pentru circulaţia unei energii speciale. Face acest lucru chiar şi atunci când reformulează mizele tăcerii: "am învăţat să mimăm tăcerea/ despre noi şi despre alţii am învăţat/ să fim o singură gură din care iese orice imbold orice/ stridenţă". Arta Ioanei Miron ţine mai ales de injectarea cu forţă a unor expresii al căror sunet pare străin de ceea ce ştim deja că este poezie şi totul se întâmplă conturând circuite controlate poetic. 
Dintre variantele de titlu pe care Ioana Miron mi le-a arătat, "Blocaje tactile" era sintagma care mie mi se părea că sugerează linia investigaţiei poetice din acest volum: "schimbări comune gesturi banale/ facem corp comun cu obiectele/ am stat pe iarbă important e să fim în locuri cunoscute şi/ sigur te-aş convinge/ să ne întâlnim la întâmplare să înlocuim/ aerul cu suflările tale tactile/". S-ar putea să mă fi înşelat, însă picajul este numai cadrul acestui demers în care se încăpăţânează Ioana Miron, în ciuda tuturor celor care ţin să rezume poezia la fluctuaţiile ipocriziei militante." (Răzvan Țupa)

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești. 
Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. 
Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități. 
Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate." (Liliana Nicolae)

„Proiectul Etalonul Mizil (ficțiunea măsurătorilor) este o carte aluvionară, mozaicată, experimental. Pe întinderea teritoriului unei țări suprapunem teritoriul locului minuscul, rătăcit și hulit, pentru a developa obsesii mari, tare, ficțiuni istorice, politice, literare. Deriziunea repartizată din oficiu unui loc anume – Mizilul, în cazul nostru – este documentată printr-o succesiune de texte indiferente la categorii sau specii, rezultînd un montaj, o rețetă de aplicat oricărui alt loc. Am convocat în această călătorie prin literatură, istorie, presă și scriituri mai mult sau mai puțin domestice o serie autori care ne ritmează înaintarea: Cilibi Moise, IL Caragiale, George Ranetti, Hortensia Papadat-Bengescu, Simion Săveanu, I. A. Bassarabescu, Ionel Fernic, Ioachim Botez, Filip Brunea-Fox, Geo Bogza, George Călinescu, Ștefan Bănulescu, Agatha Grigores cu-Bacovia, Petre Strihan.”  (Cosmin Manolache)

"I. este un copil căruia îi place să citească și să înregistreze poveștile de pe uliță și din satul lui, un premiant cu o mamă care „râcâie pământul” și un tată invalid de război, amândoi semianalfabeți. Într-o zi, un „tovarăș” vine la școală să-i întrebe pe elevi dacă au părinți care au luptat în război și până unde au ajuns. I. îi spune adevărul, doar tovarășul îi rugase să răspundă sincer. Mai târziu, în liceu, în timpul orelor de atelier, se strică menghina la care lucrase I. Nu avea importanță că la ea mai lucrase încă un coleg, I. este cel care va suporta consecințele și o va face fără să crâcnească pentru că a învățat că, odată ce ești considerat vinovat, vinovat rămâi. Se pregătește apoi să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere din București, unde va avea un șoc: profesorii îi cer să-și spună părerea personală despre opera literară care îi picase pe biletul de la examenul oral, el știe doar comentariile care îi fuseseră predate la școală, în spiritul comunist. Este înrolat în armată, va avea un conflict cu un colonel, apoi, după terminarea stagiului, se angajează la o fabrică de frigidere ca să strângă bani pentru că își dorește să dea iar admiterea la facultate. Scrie poezii, frecventează un cenaclu literar și ajunge să fie anchetat de securitate. Sunt evenimente cheie în facerea acestui personaj aparte, opusul lui Holden Caulfield, pentru că, inadaptat fiind, nu simte niciun strop de revoltă, nu urmărește să repare nedreptatea, doar înaintează în viață, trăind în minte, în imaginație, așa cum a făcut-o încă din copilărie, când a învățat că lucrurile nu sunt așa cum par și că nu trebuie să ai încredere în nimeni."  (Diana Geacăr)

„E textul pe baza căruia am făcut spectacolul Habemus bebe, în primăvara lui 2014, împreună cu soţul meu, regizorul Robert Bălan. Iniţial nu-l voiam publicat, apoi m-am răzgândit, publicarea îi dă o viaţă textului pe care scena nu i-o poate da (şi invers cred că e la fel de valabil). Non Stress Test va fi un poem mai lung, pe o temă care nu a fost şi nici nu este la modă: maternitatea. E însoţit şi de un set de fotografii, sper să fie o carte mişto. Şi de data asta m-am jucat cu limitele genului: o variantă a textului a apărut deja în traducere (în bulgară şi în maghiară) ca text de teatru”. (Elena Vlădăreanu)

Iata, in rezumat, calitatile care-l fac pe Musina unul dintre poetii cei mai puternici ai literaturii romane contemporane: mai intai, poezia lui completa (in sens poundian), sofisticata si arhisubtila, e in acelasi timp atat de directa si de prietenoasa; apoi, aerul lui de bad boy e mereu subminat de o sentimentalitate intensa si generoasa (ca si cum Joker ar avea inima lui Batman, sa zicem); in fine, hibridul acesta de vitalitate maladiva (si viceversa) face ca poemele lui sa se vindece pe masura ce isi descriu boala. Si sa te vindece si pe tine deodata cu ele, in timp ce te descriu, cu toate ale tale. Adica sa te faca si pe tine, cititorul, un invingator. - Radu Vancu

De multa vreme nu am mai parcurs poezie atat de constiincios, adica avand langa mine pix si carnet, luandu-mi notite, copiind versuri, secvente intregi, atent la constructie, la taieturi, la ritm si facand observatii care, sunt sigur, imi vor folosi candva in propriile mele cautari. Si pentru asta ii raman recunoscator acestui poet de care imi e dor. CLAUDIU KOMARTIN 

Fragment din volumul de poezii:

Idilicul si grotescul, ironia disperata si burlescul, cruzimea si delicatetea, limbajulcolocvial, cel parabiblic si cel intelectual-filosofic, imaginarul debordant si notatiaimediatului genereaza un univers pulsatoriu, a carui pneuma e dorinta (si posibilitatea?) de a fi fericit. Radu Vancu se distanteaza atat de poezia mizerabilista; a desperados-ilor de cafenea, cat si de cea zisa neo-expresionista, a (pseudo)ruralilor rataciti prin crasmele marilor orase. Mai exact spus: se detaseaza din plutonul douamiist, impunandu-se ca unul dintre cei mai importanti poeti romani de azi.- Alexandru Musina

 „Cu cat ii tratam mai mult pe refugiati ca obiecte ale ajutorului umanitar si permitem situatiei care i-a obligat sa-si paraseasca tarile sa persiste, cu atat mai mult vor veni in Europa, pana cand tensiunile vor atinge punctul de fierbere, nu doar in tarile de origine ale refugiatilor, ci si aici. Astfel incat, confruntandu-ne cu acest dublu santaj, ne intoarcem la marea problema leninista: ce-i de facut?” Slavoj ŽIŽEK

  Fragment din volum: „In lumea noastra globala, marfurile circula liber, dar nu si oamenii: pentru a repeta, apar noi forme de apartheid. Problema zidurilor permeabile, a amenintarii de a fi inundati de straini, este strict imanenta capitalismului global: e un indicator a ceea ce e fals la globalizarea capitalista. E ca si cum refugiatii vor sa extinda circulatia globala libera de la marfuri la oameni. Dintr-un punct de vedere marxist, „libertatea de circulatie" trebuie pusa in legatura cu nevoia capitalului de forta de munca „libera" (milioane de oameni smulsi din formele lor de viata comunitara ca sa poata fi angajati in fabrici straine cu conditii de lucru foarte proaste, asa cum se intampla astazi in China sau Mexic), ca si cu libertatea cu adevarat universala a capitalului de a circula in jurul globului. Felul in care universul capitalului relationeaza cu libertatea de circulatie a indivizilor este astfel in mod inerent contradictoriu: el are nevoie de indivizi „liberi" ca forta de munca ieftina, dar in acelasi timp are nevoie sa le controleze circulatia, de vreme ce nu-si poate permite aceleasi libertati si drepturi pentru toti oamenii.

   „In aceasta serie de studii, indeosebi pe teme politice, am hotarat sa ma opresc asupra a cinci zone care solicita in acest moment o gandire clara si informata: chestiunea generala a razboiului si a pacii in secolul XXI; trecutul si viitorul imperiilor mondiale; natura si contextul in schimbare al nationalismului; perspectivele democratiei liberale; si chestiunea violentei politice si a terorii. Cu toatele au loc pe o scena a lumii dominata de doua procese legate intre ele: accelerarea enorma si continua a capacitatii speciei umane de a schimba planeta prin intermediul tehnologiei si al activitatii economice si globalizarea.” Eric Hobsbawm

Fragment din volum: „Asa cum se intampla cu statele, la fel si cu imperiile. Aici, de asemeni, Anglia si SUA sunt diferite. Imperiul - formal sau informal - constituite un element esential atat pentru dezvoltarea economica a Angliei, cat si pentru puterea sa internationala. Nu asa a stat cazul cu SUA. Cruciala pentru SUA a fost decizia initiala de a nu fi un stat printre alte state, ci un gigant continental, in cele din urma cu o populatie continentala. Pentru dezvoltarea sa, central era pamantul, nu marea: SUA au fost expansioniste dintru inceput, dar nu in maniera imperiilor maritime de peste ocean, asemenea celor castilian si portughez din secolul al XVI-lea, celui olandez din secolul al XVII-lea si celui britanic, care puteau fi, si erau bazate pe state cu dimensiuni si populatie modeste. Era mai degraba ca Rusia, care se extinsese spre exterior peste campiile unui nucleu central in Moscova, pana cand a putut sustine ca se intinde „de la mare la marea stralucitoare", adica de la Marea Baltica la Marea Neagra si la Oceanul Pacific. SUA, fara un imperiu, tot ar continua sa fie statul cu, de departe, cea mai mare populatie in emisfera vestica si al treilea cel mai populat stat de pe glob. Pana si Rusia, chiar daca e redusa la ceea ce era inainte de Petru cel Mare, ramane un gigant relativ, nu in ultimul rand din punctul de vedere al resurselor naturale disponibile pe vastul sau teritoriu. Anglia, fara imperiul sau, era si este doar o economie de talie mijlocie printre multe altele, si era constienta de acest lucru atunci cand guverna un sfert din pamantul si populatia lumii.

  Muritorii de rand tanjesc sa vada macar o data in viata un inger. Sunt fiinte uimitoare, a caror atingere vindecatoare alina. Dar daca in spatele puterii lor s-ar ascunde un scop malefic? Willow, o tanara cu un dar special, poate vedea viitorul si visele muritorilor, dar nu stie de unde provine aceasta putere. Pana cand il intalneste pe Alex, un tanar care stie multe despre ingeri. Baiatul cunoaste secretul lui Willow, iar misiunea lui este sa o oprească. Totusi, in ciuda lor, Willow si Alex se vor indragosti, iar dragostea lor va schimba totul.

Fragment din roman: “In biroul alaturat, Jonah ramase la birou o clipa, rugandu-se, multumind ingerilor pentru acea onoare imensa pe care i-o acordasera. Cand ridica fruntea, chipul sau radia; ramase privind lung imprejurimile - biroul curat, covorul moale si alb, o reproducere a unei picturi de Michelangelo, infatisand un inger, agatata de perete.

 Trei femei, trei generatii - bunica, mama si fiica. Ele isi spun pe rand povestea, lectia de viata, fiecare dintre ele purtand pe umeri povara trecutului celei dinainte. Destinul lor acopera perioada postbelica si de instaurare a comunismului, pana dupa revolutia din 1989 si anii recenti.

Autorul ne conduce intr-o posibila Romanie din viitor, in care s-au instalat regulile unei societati distopice. Fumatul si produsele nesanatoase, cum ar fi bauturile alcoolice, cafeaua sau carnea rosie, au fost decretate ca fiind nocive. Invinuit pe nedrept de nerespectarea unui regim de viata sanatos, eroul romanului va trebui sa suporte diverse sanctiuni.

Intr-o lume sumbra in care totalitarismul, abuzul si absurdul ocupa o pozitie privilegiata, oamenii devin victimele incercarilor agresive de desfiintare a autonomiei si a simtului identitatii. Cartea lui Lucian Zup reinterpreteaza aceasta tema a viitorului distopic intr-o forma mai accesibila, lipsita de tensiune sufocanta. Profesorul de literatura Stefan Candid, cu doi copii si o sotie cicalitoare, este un om obisnuit care se conformeaza cu strictete regulilor societatii in care e nevoit sa traiasca. Pentru ca s-a aflat in locul nepotrivit la momenul nepotrivit, viata i-a oferit ocazia de a inlocui banalul cu extraordinarul. Astfel, Stefan este prins in spirala unor evenimente mult prea atipice pentru un profesor linistit, mare consumator de lapte si bun cunoscator al tehnicilor corecte de ingrijire a danturii.

In incercarea de a gasi dovezi in sprijinul sanatatii sale, are prilejul sa intalneasca si oameni care isi intretin viciile, cuprinsi de melancolia unei realitati disparute pe care ar vrea s-o reinvie. Lumea in care traiesc aceste personaje are multe supape care „indulcesc” distopia: contrabanda cu produse nesanatoase interzise este infloritoare, iar barurile clandestine au clienti numerosi, care, in caz ca sunt prinsi, nu risca decat o internare. Totodata, aceasta cautare ii prilejuieste reintalnirea cu un eu pe care-l credea ingropat si caruia ii placuse sa fumeze. Simtind in ceafa rasuflarea celor doi detectivi-anticorpi care-l urmaresc, Stefan inca nu stie daca destinatia calatoriei va fi intoarcerea la familie cu o fisa medicala curata sau amenintarea ca va petrece o perioada in spital.

Lumea distopica nu e ceva livresc, ci este prezenta in realitatea imediata, la orice cotitura te poti trezi prins intr-o astfel de plasa. Pentru cei care traiesc intr-o asemenea lume, precum „eroul" meu, se dovedeste a fi extrem de dificil sa se desprinda de beneficiile acestui univers, care se vrea perfect, si sa urmeze o eventuala cale a libertatii.
Aceasta este generata in prima instanta de amintirile despre o lume imperfecta, unde oamenii se pot delecta si cu produse nesanatoase. Stefan Candid oscileaza intre nesigurantele libertatii si dulcea mana de fier a dictaturii. - Lucian Zup

În "Să învingem autismul" autorul prezintă principiile revoluționare aflate la baza programului care i-a ajutat pe el și pe câteva mii de familii cu nevoi speciale. După cum arată Raun Kaufman, adesea, autismul este greșit înțeles ca o tulburare comportamentală când, de fapt, este o tulburare social-relațională. El explică, din proprie experiență, ce înseamnă să fii autist și în ce fel Programul Son-Rise dă rezultate.

Un ghid detaliat cu strategii clare și practice, pe care cititorii le pot aplica imediat – în unele cazuri, părinții observă schimbări la copiii lor în numai o zi – Să învingem autismul dă o șansă acestor copii să sfideze prognozele inițiale pesimiste. Citind această carte, părinții și educatorii învață să le faciliteze copiilor crearea unor relații pline de semnificație și afecțiune, să-i ajute să-și extindă aria de comunicare și să participe cu succes la cele ce se întâmplă în lume.

O lucrare importantă în care se împletesc știința, progresul și speranța, Să învingem autismul prezintă ideile valoroase și aplicațiile practice care au schimbat deja viețile a mii de familii din lumea întreagă.

„Tăria cu care autorul crede în Programul Son-Rise, căldura cu care vorbește și metodele eficiente îi vor încuraja pe cititori să-i urmeze sfaturile.“ - Publishers Weekly

„Cartea aceasta trebuie citită de toți părinții de copii cu autism. Am asistat nemijlocit la începutul transformării miraculoase a lui Raun K. Kaufman prin intermediul programului Son-Rise. Fiica mea, care prezenta toate semnele unei faze incipiente de autism, duce acum o viață normală pentru că am știut exact ce să fac: să ignor toate predicțiile sumbre și s-o angrenez în tehnicile descrise în această carte, care transformă principiul iubirii necondiționate într-un plan practic și ușor de aplicat.“ - Dr. Wayne W. Dyer, autorul cărții Puterea intenției și a altor 30 de titluri

Raun K. Kaufman a fost diagnosticat cu o formă severă de autism când avea doi ani. După ce li s-a spus că băiatul lor își va petrece viața într-o instituție, părinții lui Raun au căutat o soluție proprie, pe care au numit-o Programul Son-Rise. Raun a obținut licența în bioetică medicală la Universitatea Brown iar acum este directorul pentru educație globală la Centrul de Tratament pentru Autism din SUA.