Noutăți

Volum îngrijit de Grigore Vida „Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU „După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU „Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU

„După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU

„Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

Într-o epocă în care medicina modernă abia făcea primii pași, în această margine a Europei – unde administrarea eficientă a teritoriului și a populației a fost dintotdeauna o provocare – o epidemie de amploare căpăta proporții de sfârșit de lume. Ciuma lui Caragea de pildă, venită de la sud de Dunăre, a rămas în memoria colectivă, generație după generație, până în zilele noastre. Primul lucru pe care îl știm azi despre participarea noastră la al Doilea Război Balcanic – petrecut exact un veac mai târziu – este că miile de victime din rândul armatei române au fost răpuse de holeră, nu de inamic.

Practicile medicale și politicile sanitare pe care autoritățile s-au văzut silite să le decidă, precum și istoria aplicării lor, ne ajută să înțelegem mai bine drumul spre modernizare al Țării Românești și Moldovei, iar mai apoi al statului român, într-o epocă marcată de progresul științific.

Analizele din volumul de față, aparținând unor specialiști în istoria socială, medicală și culturală a spațiului românesc, privesc lucrurile în contextul larg al politicilor externe ale principatelor dunărene și ale României moderne, arătându-ne în ce fel dinamica regională a influențat reacțiile politice și sociale în fața calamităților.

Din Antichitatea greco-romană au ajuns până la noi mai cu seamă mărturiile oamenilor politici, generali­lor sau oratorilor – elitele acelor vremuri. O perspectivă inevitabil subiectivă, limitată și părtinitoare.  Istoria primelor generații creștine a fost însă făcută într-o măsură însemnată de oamenii simpli și lipsiți de învățătură. Dincolo de actele oficiale, de scrisorile înalților funcționari ai imperiului, de istoriile scrise de cărturari, povestea creștinismului primar se țese și din aceste glasuri, care ne deschid ferestre spre realitatea cotidiană cea mai concretă. Zorii creștinismului valorifică tocmai aceste surse și ne proiectează în viața de zi cu zi a oamenilor de rând. În lupta cu greutățile zilnice, căutând înfrigurați orice ajutor, ei își pun credința în forțele supranaturalului, în ajutorul divin sau în minuni, și, dintre zeii și religiile aflați în concurență în spațiul Mediteranei Răsăritene, îi vor alege pe aceia care le oferă cel mai mult. Clasicistul Robert Knapp reconstituie fascinanta istorie a nașterii și răspândirii creștinismului în primele două secole pornind de jos în sus, de la mărturiile celor care au așezat temelia noii religii.

„Primii creștini se asemănau cu lumea politeistă din jurul lor. Existau și unele diferențe foarte vizibile, de exemplu, opoziția puternică față de avort și față de abandonarea nou-născuților nedoriți. Dar normele lor cu privire la familie, onestitate și loialitate au rezonat cu cele din lumea politeistă (chiar dacă, în practică, acele norme erau încălcate de multe ori). Creștinii și politeiștii aveau în comun atitudinile de bază față de puterile supranaturale, cum ar fi importanța închinării, restricțiile alimentare și zilele sacre. Aveau în comun și limba, și cultura. Nu existau semne fizice care să-i deosebească pe creștini de vecinii lor. Nu aveau nici haine distinctive. În general, mâncau și ei ceea ce mâncau ceilalți, cu excepția alimentelor închinate idolilor. Nu erau plasați într-un spațiu geografic separat. Nu aveau locuri de întâlnire distincte din punct de vedere arhitectural. În multe cazuri ei erau, probabil, invizibili.“ — ROBERT KNAPP

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

De ce existăm? Cum s-au transformat atomii și moleculele în creaturi conștiente care simt durere, regrete și compasiune sau care se minunează de propria existență? Ce înseamnă cu adevărat să ai minte, să gândești? Până acum, știința a oferit puține răspunsuri la aceste întrebări existențiale. Călătoria minții este prima carte care oferă o expunere unificată a minții și care explică în ce fel conștiința, limbajul, identitatea personală și civilizația au apărut treptat din haos. Călătoria începe cu trei miliarde de ani în urmă, odată cu apariția celei mai simple minți posibile din univers, și ajunge, trecând prin forme de viață tot mai complexe, la conștiința noastră și la supermintea manifestată la nivelul civilizației globale. Accesibilă și antrenantă, cartea lui Ogi Ogas și Sai Gaddam este o remarcabilă explorare a evoluției minții, care ne dă ocazia de a înțelege în profunzime complexitatea și unicitatea inteligenței noastre.

„Un argument fascinant în favoarea conexiunii ascunse a tuturor minților, de la bacteriile primitive la inteligența omului… Limbajul folosit de autori este captivant… Plină de explicații edificatoare și surprinzătoare, această carte oferă o perspectivă originală asupra gândirii și conștiinței.“ — Kirkus Reviews

„Această carte captivantă prezintă un salt cuantic de la universul prebiotic la conștiință și identitate personală. Autorii reușesc să facă acest lucru în­tr-un mod care dezvăluie adevăruri simple, ce demitizează conștiința fără a-i diminua măreția. Călătoria minții e o carte accesibilă, eclectică și revelatoare.“ — Karl Friston, University College London

Ilustraţii de Bianca Bratu

După succesul cărţii și filmului Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie, Mihai Mănescu revine cu un nou roman, care urmează să fie adaptat pentru marele ecran în regia lui Igor Cobileanski.

Ce-ar fi dacă un erou de poveste ar fi trecut graniţa dintre ficţiune și realitate, și ar fi ajuns aici, printre noi? Dacă l-ar fi nins anii și, dintr-un tânăr viteaz, ar fi ajuns un bătrân însingurat, aflat în căutarea unei comori care poate schimba lumea?

Răspunsul la aceste întrebări îl vor afla Sebastian și prietenii lui, care găsesc o scrisoare misterioasă semnată H.A. și fac cunoștinţă cu expeditorul ei, un bătrân care le povestește despre fântâna celor o mie de smaralde și-i ia cu sine în căutarea ei.

Începe astfel o aventură ca-n filme, care îi poartă pe cei șase din centrul împodobit cu luminiţe al Capitalei până la marginea orașului, iar de-acolo mai departe, tot mai departe, până la graniţa lumii cunoscute, unde realitatea se întâlnește cu povestea.

Nu lipsesc urmăririle, secretele de familie, personajele (aproape) negative, care le taie calea eroilor noștri, piedicile, peste care tre­buie să treacă pentru a căpăta încredere în sine, personajele pozitive, care-i ajută când sunt la răscruce de drumuri, și râsul în hohote, care întărește legăturile dintre prieteni și face călătoria – sau vânătoarea de comori – și mai plăcută.

Roman câștigător al Writer’s Prize for Fiction 2024, finalist la Women’s Prize for Fiction în 2024, desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicațiile The New Yorker, Washington Post, Time, Kirkus Reviews, Harper’s Bazaar, New Statesman și Publishers Weekly, ales de NPR 2023 în „Books We Love“.

Roman despre frumusețe și fragilitate, Pitulicea este povestea unei familii irlandeze ale cărei traume se transmit, se alimentează și se metamorfozează de-a lungul a trei generații: Phil McDaragh, băiatul sensibil născut într-un cătun, ajuns vedetă literară în Irlanda, apoi monument osificat în Statele Unite, unde o nouă soție, bogată, și aura de scriitor din Lumea Veche îl propulsează în grațiile sistemului academic; Carmel și Imelda, fiicele lui, scindate între iubirea filială și respectul impus de statutul excepțional al tatălui, pe de-o parte, și, pe de altă parte, durerea de a fi fost când spectatoare, când victime ale egoismului monstruos al unui bărbat care nu își poate vindeca rănile decât rănindu-i pe ceilalți; și Nell, fata lui Carmel, o tânără din Gen Z, rătăcind în lumea virtuală și în cea reală și neputând să adere la nici una.

„Anne Enright recurge la voci multiple, orchestrând ecouri și juxtapoziții prin care obține profunzime psihologică și frumusețe stilistică.“ — The Spectator

„Un roman puternic preocupat de relațiile de familie, scris de una dintre marile personalități literare de astăzi.“ — New York Times

„De o ironie mușcătoare, narațiunea emoționantă și sclipitoare a lui Enright converge în final spre o notă luminoasă de speranță.“ — Publishers Weekly

„Curajoasă, tristă și ingenioasă, Pitulicea nu iartă nimic – nici pe poeții irlandezi, nici relațiile de familie, nici sexul bun sau dezastruos –, totul într-un stil absolut efervescent.“ — Margaret Atwood

„Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși.“ — CRISTIAN PREDA

Războiul ruso–ucrainean, extins nu doar prin efectele lui economice și geopolitice până la Gurile Dunării, ci și prin evoluțiile militare, a adus cu el spectrul precarității, al neliniștilor istorice din ultimii 2.500 de ani. Privind hărțile, tratatele internaționale și expansiunea rusă, s-ar putea să nu fie prea clar cine stăpânește și mai ales cine poate apăra Gurile Dunării. Ale cui sunt? Ce vor locuitorii zonei? Ce-ar face dacă ar veni rușii peste ei? S-ar bate? Ar fugi? Sau ar rămâne pe loc și ar aștepta să vadă cine câștigă pentru a-și alege tabăra?

„Viktor Orbán este altceva decât un banal lider autoritar dintr-o mică țară europeană fără ieșire la mare. Îi urmăresc cariera politică și intelectuală încă din faza terminală a regimului Kádár. Părea să personifice un nou mod de a gândi politicul. Lucrurile au devenit însă tot mai complicate în cele două decenii de putinism și în relație directă cu trumpismul. Viktor Orbán este campionul și favoritul inamicilor societății deschise. Cartea lui Stefano Bottoni luminează resorturile politice și psihologice ale transfigurării premierului maghiar în adversar al valorilor și instituțiilor liberale. Excelent informată și riguros concepută, cartea trebuie citită de toți cei care vor să înțeleagă cum se naște și unde poate duce populismul etnocentric, xenofob, bigot și fascistoid.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„«Victor Orbán se simte ca acasă în România», avertiza acum câțiva ani Stefano Bottoni. Bestseller absolut, cu peste 15.000 de exemplare vândute în Ungaria, biografia scrisă de Bottoni – unul dintre cei mai buni specialiști în istoria recentă a Europei de Est – apare acum și într-o ediție românească. Dar de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de ea și de Ungaria lui Viktor Orbán? În volum, autorul argumentează convingător faptul că politicianul maghiar are o pregătire și aptitudini remarcabile, dar și o specie de vizionarism invers, care îl fac periculos ca model sau magnet pentru dreapta radicală din întreaga lume – și mai ales pentru țările din Europa de Est, deci e genul care «ne-ar putea da idei» și nouă, dacă nu cumva ne-a dat deja. Bottoni și-a făcut teza de doctorat la Bologna pe tema Regiunii Autonome Maghiare din România și a urmărit atent descinderile repetate ale lui Orbán la Tușnad, al căror sens îl explică în carte, unde face și o paralelă Orbán–Ceaușescu, articulată și convingătoare inclusiv prin limitele ei. Profitul cărții constă însă mai ales în reflecția pe care aceasta o declanșează la cititor, prin întrebarea implicită: ce rămâne, sau ce urmează, într-un loc – sau o lume? – în care democrația riscă să devină un simplu dat sau un clișeu?“ — IULIAN COMĂNESCU

O viziune nuanțată și empatică asupra vulnerabilității umane face ca povestea imaginată de Anthony Marra să capete suflul vieții reale, să emoționeze și să capteze atenția cititorului de la prima la ultima pagină.

Într-un carusel de emoții, cu imagini fulgurante și puncte de reflecție strecurate cu umor, ironie, sarcasm sau tristețe, redescoperim arta cinematografică în contextul propagandei de război și lupta continuă pentru succesul de pe marile ecrane în vreme ce, în prim-plan, reflectorul se oprește asupra unor protagoniști de neînvins în confruntarea pe care o au de dus cu fantoma vinovăției și propriul trecut. O traumă din copilăria petrecută în Italia lui Mussolini, în atmosfera de teroare instituită de raidurile Cămășilor Negre, dublată de sentimentul de culpabilitate pentru un gest imatur care a condus la condamnarea tatălui disident într-o colonie de confino din Calabria și, în final, la destrămarea familiei, tulbură cursul firesc al vieții Mariei Lagana. Povara trecutului o urmărește și în exilul de peste ocean, la Los Angeles, unde, cu multă tenacitate, reușește să își contruiască o carieră în lumea hollywoodiană a bărbaților și a jocurilor de putere, la studioul cinematografic Mercury Pictures International, punct de convergență și loc de refugiu pentru un grup eterogen de imigranți europeni.

„Un roman inteligent și satiric despre Hollywoodul anilor ’40, război, fascism și dramă personală.“ — Isabel Allende

„Amuzant, inventiv din punct de vedere lingvistic și, mai presus de toate,  emoționant, Mercury Pictures prezintă este un roman strălucit.“ — Sunday Times

„Veți râde și veți plânge în minunatul Mercury Pictures prezintă.“ — San Francisco Chronicle

O minunată pledoarie pentru ficțiune? O poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață? O mărturie despre artistul care nu-și împlinește destinul? O călătorie prin vămile văzduhului?

Drumul spre Soare-Răsare, noul roman al Ioanei Nicolaie, este despre toate acestea, și mult mai mult de atât. În paginile lui se topesc istorii, povești, de la cea individuală, a eroului care trebuie să se salveze, și să fie salvat, prin aducere aminte, până la cele colective, care țin de Istoria mare, care ne desenează tuturor viețile.

Realistă și fantastică în același timp, lumea cărții se dezvăluie, precum în picturile lui Chagall, nu doar imprevizibilă, ci și plină de culoare.

Traducere şi note de Marin Mălaicu-Hondrari „Un roman de mare forță, cu accente de melodramă impregnată de umor, ale cărui episoade se derulează într-un Peru eliberat de dictaturile militare; aici, Piura și Lima, orașele predilecte ale lui Vargas Llosa, nu sunt spații fizice, ci teritorii ficționale locuite de personaje ivite din imaginația rodnică a scriitorului. Cu Eroul discret, romancierul revine la temele lui obsedante: iubirea, libertatea, politica. Povestea are doi protagonişti, cu două vieţi oarecum paralele, care se încrucișează într-o bună zi, pe neașteptate. Ambii eroi sunt, fiecare în felul său, răzvrătiți discreți împotriva sorții ce le pare pecetluită, sfidând convențiile claselor sociale din care fac parte. Deși nu sunt nici rebeli, nici justițiari în toată puterea cuvântului, au forța de a-și depăși condiția, de a respinge ideile de-a gata, normele de viață și idealurile celorlalți. Un roman marca Mario Vargas Llosa, scris impecabil, alert, ludic, inteligent, din galeria marilor romane care i-au adus scriitorului faima binemeritată și Premiul Nobel pentru Literatură.“ — MARIN MĂLAICU-HONDRARI „Eroul discret se mișcă între Cervantes și O mie și una de nopți, între basm și roman polițist. Dialoguri perfecte, bogăție lexicală, umanitate din plin. Romanul este celebrarea bunului-simț. Un bun-simț care, în vremurile de azi, poate părea revoluționar – acesta este unul dintre subiectele centrale ale operei. Senzaționalismul jurnalistic, gustul brutal pentru scandal, comportamentele imorale [...], diferențele sociale vetuste și pierderea demnității, chiar și în sânul propriei familii, sunt descrise ca tare impunisabile.“ — ABC Cultural

Traducere și note de Alina Cârâc Desemnat de The Times drept una dintre cele mai bune cărți de ficțiune istorică din 2022, romanul Flăcările a câștigat înainte de publicare Impress Prize for New Writers, iar traducerea italiană din 2024 a fost recompensată cu Premio Speciale Edoardo Kihlgren Opera Prima. În lumea artistică extravagantă și boemă a Vienei începutului de secol XX, patru dintre femeile care au pozat pentru arta erotică, revoluționară a controversatului pictor Egon Schiele se întâlnesc: Gertrude, sora lui posesivă, hotărâtă și geloasă, Walburga Neuzil, modelul și amanta sa, o tânără săracă, dar cu o voință de fier, și cele două surori Harms, Edith și Adele, ambele visând să-i devină soție. Mai mult de un deceniu, ele riscă totul – reputația, familia, sănătatea mintală și a sufletului – în încercarea de a-l păstra pe bărbatul pe care îl venerează. Pe măsură ce Primul Război Mondial le schimbă complet viețile, iar pandemia de gripă spaniolă devastează Europa, obsesia lor pentru pictor rămâne singura constantă. Vrăjite de incandescența lui Egon Schiele care, precum flăcările, fascinează, dar și distruge, ele iubesc și trădează, se consumă dinapoia pânzelor pictorului, devenind nemuritoare tocmai prin acestea.

Traducere și note de Jana Balacciu Matei Noul roman al lui Care Santos ne poartă în inima New Yorkului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul construcțiilor temerare și al visurilor grandioase. Captivantă și cuceritoare, istoria lui Eugene Schieffelin, naturalist amator, excentric și bogat, este o poveste despre curajul împlinirii dorințelor. Pe cerul din New York, protagonistul visează să vadă, așa cum sperase cândva Martha, sora mult iubită, păsările pe care William Shakespeare le-a menționat în piesele sale. Personaje ambițioase se vor înhăma la un drum deloc ușor pentru a transforma această ultimă dorință în realitate, iar povestea lor este o fabulă exemplară despre condiția umană, puterea iubirii, povara pierderii, dar și despre urmările nefaste pe care le au uneori gesturile născute din cele mai bune intenții. Romanul lui Care Santos ne invită nu doar să avem curajul de a trăi, ci și să găsim frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară. „Am aflat povestea lui Eugene Schieffelin în timpul unei călătorii la New York și am fost fascinată de personalitatea și de isprăvile sale: un om matur, pasionat atât de păsări, cât și de operele lui William Shakespeare, care are brusc o idee care i se pare că va îmbunătăți lumea, fără să știe că este de fapt catastrofală. M-am cufundat în scrierea acestui roman, care a presupus o documentare impresionantă, în timpul pandemiei. Cel mai probabil, el nu ar fi existat fără acea perioadă de izolare prin care am trecut cu toții. Se datorează pasiunii mele pentru New York, dar și nevoii de a evada, de a zbura. Chiar despre asta tratează cartea mea, despre prețul pe care îl plătești pentru a-ți îndeplini visurile. Și despre visuri și despre cei care ne însoțesc pentru a le realiza. Fie ca dubla călătorie pe care o propune, în spațiu și timp, să vă transporte cu mult dincolo de aceste pagini.“ — CARE SANTOS

Traducere și note de Irina Radu Surori sub dogoarea Soarelui Răsare este o poveste despre devotament, prietenie, reziliență și sacrificiu, bazată pe evenimente reale. Pentru acest roman, Heather Morris s-a întâlnit cu membri ai familiilor protagonistelor supraviețuitoare, care i-au oferit informații și documente inedite. Pe măsură ce japonezii se apropie de Singapore, în tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial, Norah Chambers decide să își îmbarce fiica de opt ani, alături de rude, pe un vas care părăsește colonia. Norah și sora ei, Ena, rămân să aibă grijă de John, soțul bolnav al Norei, sperând că într-o zi o vor revedea pe micuța Sally. Sora Nesta James, o asistentă medicală australiană, s-a înrolat pentru a aduce alinare, iar când Singapore cade în mâinile japonezilor, ea și colegele ei se alătură sutelor de oameni îngroziți care încearcă să părăsească orașul, în seara de 12 februarie 1942, la bordul vasului comercial Vyner Brooke. Două zile mai târziu, nava este bombardată în largul coastei Indoneziei și, în doar câteva ore, zace pe fundul mării. Câți dintre cei care au sperat că aceasta va fi salvarea lor vor reuși să supraviețuiască? Va fi prizonieratul în lagărele japoneze testul suprem al încrederii în puterea binelui și în miracolul muzicii?

Traducere și note de Simona Teodoroiu Saga dedicată de Matteo Strukul pictorului Giovanni Antonio Canal, cunoscut sub numele de Canaletto, continuă cu romanul Podul crimelor din Veneția. Devotat întru totul artei sale și frumoasei Charlotte von der Schulenburg, Canaletto luptă să apere iubirea care îi însuflețește viața și creația. Veneția, vara anului 1729. În zorii unei zile toride, cadavrul unui bărbat este găsit pe Ponte delle Guglie, iar acesta se dovedește că aparține unui înalt funcționar al Serenissimei Republici. Are două găuri însângerate pe gât, iar în piept cineva i-a înfipt un bilet pe care e scris numele lui Canaletto. Nu peste multă vreme, încă o victimă este descoperită în același loc. Pictorul se vede nevoit să ia parte la anchetă din dorința de a-i proteja pe cei la care ține. Cine e ființa damnată care a părăsit tenebrele ca să îngrozească orașul? Înainte ca teroarea să se răspândească în lagună, iar credibilitatea dogelui să fie pusă la îndoială, Canaletto trebuie să găsească un răspuns. Pe măsură ce se apropie de adevăr, o legendă străveche și înfricoșătoare din ținuturile răsăritene ale Europei aruncă o umbră sinistră asupra investigației sale.

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Cel mai greu lucru pe care-l are de înfruntat un om în propria-i viață e însăși viața lui. Apar câteodată printre noi oameni care schimbă unitatea de măsură a vieții. Iar în măsura în care România nu a dispărut, asta s-a întâmplat datorită unor oameni asemenea lui Carmen Uscatu. La 24 de ani ea și-a pus această întrebare: dacă tot ai reintrat în lume, ce-ar fi s-o faci mai frumoasă decât era când ai fost la doi pași de a ieși din ea? Să-i fim recunoscători autoarei pentru formidabila mărturie din această carte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Poate că văd viața atât de frumoasă și pentru că pendulez zi de zi între putință și neputință. Știu cum e să pot merge și cum e să nu. Proteza mă ține cu picioarele pe pământ și la figurat, nu doar la propriu. E un reminder că există adesea soluții la probleme, soluții spectaculoase, e un reminder că viața poate fi reparată când se strică, e sentimentul că nu sunt singură, că suntem interconectați, că depindem unii de alții. Că există oameni care, cu mintea lor strălucită, salvează alți oameni.“ — CARMEN USCATU

Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea asociației Dăruiește Viață, unul dintre cele mai cunos­cute ONG-uri din România; prin inițiativa #NoiFacemUnSpital, DăruieșteViață a construit un nou corp de clădire la Spitalul „Marie Curie“ din București. A început să facă voluntariat în timpul liber, pe când lucra în marketing la o multinațională. Din 2012 s-a dedicat exclusiv asociației și proiectelor acesteia, cu scopul de a schimba radical modul în care sunt tratați copiii și adulții bolnavi de cancer din România.

Traducere de Iuliana Oprina Distins cu Premiul Yamamoto Shūgorō în anul 1988, romanul Străini stă la baza a două ecranizări: prima, The Discarnates, în 1988, regia Obayashi Nobuhiko, iar cea de-a doua, All of Us Strangers, în 2023, regia Andrew Haigh, cu Andrew Scott, Paul Mescal, Claire Foy și Jamie Bell. Într-o metropolă devenită un sufocant labirint de trupuri și povești, Hideo Harada, scenarist de succes, se hotărăște să facă o plimbare pe străzile cartierului copilăriei sale, în Asakusa, la Tōkyō. Într-o sală de spectacole, întâlnește un bărbat care pare a fi dublul perfect al tatălui său, mort în urmă cu treizeci de ani într-un teribil accident. Din acest punct al romanului, supranaturalul urban preia comanda cu o dezinvoltură tipică literaturii japoneze: în loc să descindă solemn ca două apariții cețoase, părinții morți ai lui Hideo urmăresc meciuri de baseball și se entuziasmează la jocuri de cărți; în loc de voci guturale și scârțâit de podele, se aude huruitul neîncetat al traficului din marele oraș. Cei doi nu pot fi decât o crudă halucinație. Deși începe să sufere de o misterioasă boală ale cărei semne le sunt limpezi doar celorlalți, iar iubita lui îl imploră să se rupă din mrejele acestei fascinații morbide, Hideo nu-și poate înfrâna dorința de a le sta alături părinților săi din altă lume.

Traducere nouă de Marin Mălaicu-Hondrari „Flaubert nu a lăsat nici un urmaș literar direct, cu toate că în ultima sută de ani i-au fost intentate numeroase procese de paternitate. Vargas Llosa discerne două feluri de reclamanți: pe de o parte, realiștii și naturaliștii (cărora prea adesea le-a lipsit simțul formei al lui Flaubert) și, pe de altă parte, formaliștii, cum ar fi susținătorii noului roman (al căror interes pentru temă a fost deseori dezamăgitor de mic). S-ar putea oare trage concluzia că Flaubert, ca și Milton, a fost un mare scriitor care a avut o influență nefastă? Poate că da. Dar printre ceilalți urmași ai săi se numără scriitori care pricep foarte bine ceea ce spune și înțeleg îndemnul său de a fi ei înșiși. În fruntea acestora se află Mario Vargas Llosa.“ — JULIAN BARNES „Trebuie să fii încăpățânat cum a fost Flaubert pentru a fi scriitor, dacă nu ești înzestrat în mod natural cu talent, cum a fost cazul meu. Grație lui Flaubert am rezistat și am devenit scriitor. Datorită lui Flaubert pot spune că talentul, dacă nu îl ai ca dar înnăscut, poate fi obținut prin disciplină, perseverență, răbdare. Când a început să scrie, Flaubert n-avea talent. Dar a muncit enorm și a ajuns să-și construiască talentul pentru a deveni un mare, mare scriitor.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Traducere și note de Adina Dinițoiu Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, Notre-Dame du Nil a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi. În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

Traducere și note de Angela Hondru Roman emblematic pentru literatura japoneză din a doua jumătate a secolului XX, Râul destinelor a apărut pentru prima dată în foileton în publicația Fujin Gahō în perioada ianuarie-mai 1959. A fost ecranizat în 1966, în regia lui Noboru Nakamura. Trei femei devin simboluri ale transformărilor profunde prin care trece Japonia începând cu 1898 și până la jumătatea secolului XX. În această saga multigenerațională, femeile din familia Kimoto se dovedesc firi puternice și impunătoare, fie moștenitoare ale tradițiilor și ceremoniilor nipone, fie adepte ale schimbărilor iminente de la început de secol XX. Hana, fiica ei, Fumio, și nepoata Hanako sunt personajele ale căror destine râul Ki le va purta cu sine. De la relațiile complicate din sânul familiei și până la contextul social și politic cu impact direct asupra statutului femeii în societate, romanul lui Sawako Ariyoshi surprinde revirimentul cultural care a marcat sfârșitul orânduirii tradiționale din Japonia.

Traducere și note de Ivona Berceanu Visând la un copac, noul roman al Majei Lunde, încheie tetralogia schimbărilor climatice din care fac parte bestsellerele internaționale Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai din stepă. Distopie inspirată de un viitor în care copacii devin doar o amintire, acest roman-manifest propune un scenariu în care sunt puse față în față iubiri fragile, tragedii iminente și încrederea în ceea ce natura și omul pot reface numai împreună. În anul 2110, comunitatea restrânsă din Svalbard, în Norvegia, e mai izolată ca niciodată și are în grijă depozitul cu semințe colectate din lumea întreagă. Un dezastru lovește însă în cei care trăiesc în armonie cu natura. Tommy și cei doi frați mai mici par să fie singurii supraviețuitori până când bunica Rahela și Runa, sora ei mai mică, li se alătură. Viața trebuie să găsească o cale de a continua în condiții extreme. Depozitul de semințe e garanția unei lumi mai bune, iar responsabilitatea de a-l păzi cade pe umerii adolescentului Tommy.

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Daniel Nicolescu Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos. Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Cristina Nicolae Câștigător al Costa Book Award în 2009 și nominalizat, în același an, la Man Booker Prize, finalist, în 2011, la Dublin Literary Award, selecționat de The Observer în topul celor mai bune zece romane istorice și ecranizat în 2015 în regia lui John Crowley, scenariul fiind semnat de Nick Hornby, cu Saoirse Ronan în rolul principal, Brooklyn este o explorare plină de emoție a ideii de identitate și apartenență, dar și a puterii transformatoare a dragostei. În Irlanda anilor 1950, în Enniscorthy, micul orășel în care Eilis Lacey trăiește împreună cu sora ei, Rose, și cu mama lor, perspectivele pentru o tânără femeie la început de drum sunt limitate. De aceea, când Rose o ajută să emigreze în America, la New York, în Brooklyn, Eilis știe că nu poate alege decât să plece, lăsându-și în urmă familia, casa și prietenii. Pe străzile aglomerate și pline de viață ale New Yorkului, în mijlocul energiei debordante a unei țări noi, Eilis se reinventează. Aici își va trăi prima iubire, dar și pierderea cea mai profundă – moartea neașteptată a lui Rose –, care o va face să revină în Irlanda pentru scurt timp. Dezrădăcinată deja, ca mai toți imigranții, Eilis descoperă cât de efemeră este liniștea regăsirii locurilor și a chipurilor familiare. Curând, va fi nevoită să facă cea mai grea alegere din viața ei, aceea între datorie și iubire. Zugrăvind un portret emoționant al imigrației, al durerii și speranței care par a fi veșnic îngemănate, Brooklyn este o mare poveste despre identitate, dragoste și sacrificiu.

Traducere și note de Gabriela Lungu Glisând între dramă psihologică și satiră socială, sinuos și seducător, cel mai recent roman al lui Niccolò Ammaniti, Viața intimă, explorează temerile și dorințele profunde ale unei femei, propunându-ne să privim cu empatie lumea derutantă și provocatoare de astăzi. Maria Cristina Palma duce o viață aparent perfectă. Considerată cea mai frumoasă femeie din lume, este căsătorită cu prim-ministrul Italiei, are o fiică minunată și tot ce își poate dori. Imaginea ei construită cu grijă ascunde însă un trecut traumatic și o criză de identitate incipientă, iar proiecțiile celor din jur asupra sa o însingurează. Până când, în urma unei întâlniri neașteptate, primește pe mobil un film erotic care i-ar putea distruge reputația. E nevoită să ia o decizie dramatică, să aleagă ce e dispusă să sacrifice și cu ce preț. Ajuns în acest punct, romanul pune întrebări esențiale pentru cititor: Nu cumva ar trebui să ne temem mai mult de propria privire decât de a celorlalți? Cât de departe suntem în stare să mergem în dorința noastră de apartenență și afecțiune?

BESTSELLER BOOKFEST 2024 Traducere și note de Justina Bandol Yiyun Li este una dintre vocile romanești de prim rang ale literaturii americane. Romanul ei Cartea gâștei a fost distins, în 2023, cu PEN/Faulkner Award for Fiction și nominalizat, în același an, la Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. New York Times Book Review a desemnat-o „Alegerea editorilor“, iar Time, „Cea mai bună carte de ficțiune a anului 2022“. Tot în 2022 a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului de către The New Yorker, NPR, Slate, Los Angeles Times, The Guardian, Los Angeles Review of Books, Financial Times, San Francisco Chronicle, LitHub, Buzzfeed. Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.

„Tutu Oroveanu a făcut prin naștere parte din aristocrația românească și a fost una dintre marile frumuseți ale Bucureștiului interbelic. Prima parte a vieții ei a stat sub o zodie fericită, lipsită de griji... Apar în paginile cărții, între alții, Octavian Goga, Grigore Gafencu, I.G. Duca, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu, Martha Bibescu, Ion Antonescu, reginele Maria și Elena, Richard Strauss, George Enescu, Sviatoslav Richter, Dinu Lipatti, Cella Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Alice Voi­nescu, Vladimir Streinu... După 1944, va avea nevoie de întreaga sa forță fizică și psihică: lumea ei, intrată sub ocupație sovietică, e năruită printr-un val violent de arestări, confiscări de bunuri, distrugeri. Tutu și familia ei au parte de umilințe și teroare, de tragedii: Constantin Bușilă, tatăl adoptiv, e arestat în toamna lui 1944 și, după cinci ani, moare în închisoarea de la Aiud, proprietățile le sunt confiscate, și agoniseala de o viață furată, maestrul Georgescu e „epurat“ de la Filarmonică pentru câțiva ani. După revenirea lui la pupitru, casa Georgescu devine un adăpost pentru rudele rămase fără mijloace de subzistență, iar maestrul și soția lui ajută o mulțime de prieteni persecutați… După ce termini cartea, ai impresia că ai ascultat confidențele unui prieten.“ — ADRIANA BITTEL

TUTU GEORGE GEORGESCU (1912–2008) s-a născut cu numele Florica Oroveanu într-o veche familie boierească. La 18 ani se îndrăgostește de dirijorul – director al Filarmonicii și al Operei Române la acea vreme – George Georgescu. În ciuda diferenței mari de vârstă, de 25 de ani, cei doi se căsătoresc în 1933, nași fiindu-le I.G. Duca și soția acestuia. Tutu călătorește pretutindeni în lume cu prilejul concertelor soțului ei, „Maestrul“, cum îl numește; cunoaște numeroase personalități artistice și politice, iar odată cu venirea comuniștilor la putere vede cum este anihilată treptat o întreagă moștenire culturală. La vârsta de 90 de ani, cu sinceritatea celui care nu mai are nimic de pierdut, își dictează amintirile unui casetofon, într-un puzzle de o prospețime și o culoare a rememorării fără egal.

Pe copertă: Tutu George Georgescu la vârsta de 18 de ani. Fotografie din arhiva familiei.

Vreți să descoperiți ce e o cafenea cu pisici? Răspunsul perfect îl dă Anna Sólyom în acest roman care vă invită să pătrundeți în universul celor mai răsfățate feline de pe lume: pisicile. La Neko Café nu clienții sunt cei mai importanți, ci șapte pisici frumoase și mofturoase, muzicale sau doar temperamentale, blânde sau dintre cele de care e bine să te apropii cu grijă, în tot cazul, doar atunci când au ele chef. Așezată în inima Barcelonei, cafeneaua se dovedește a fi una în care lecțiile de viață vin sub forma unor cozi atârnând dintr-un coș sau a unei perechi de ochi curioși care-ți atrag atenția că deseori, pentru a fi fericit, nu ai nevoie decât de o pisică – sau de șapte – lângă tine și de o clipă de respiro. Nagore, în ciuda fricii de pisici, ba chiar a antipatiei profunde față de ele, nu mai are de ales: ajunsă într-un punct de cotitură al vieții, acceptă să dea o mână de ajutor în cafeneaua cu pisici. Aici va descoperi că ceea ce-i pare a fi o răzbunare a destinului devine, prin istețimea pisicilor, o descoperire. Cei șapte maeștri felini sunt gata să-i împărtășească o parte din înțelepciunea lor, învățând-o cum să se accepte și cum să-și regăsească drumul spre sine.

„O poveste delicată, plină de aventură şi de poezie, cu parfum de mirodenie scumpă şi rară.“ — ANA ALFIANU

A fost odată ca niciodată un spiriduş într-atât de mic, încât îşi făcuse casă într-o trăistuţă fermecată. Acolo bea ceai parfumat, mânca banane şi, mai presus de toate, citea poveşti la lumina lumânării. Cărţile îi colorau visele, care îl purtau uneori prin lumi fără seamăn; alteori spiriduşul nostru călătorea de-adevăratelea, prin lumea cea mare şi plină de minunăţii: prin Africa arsă de soare, la albul Pol, pe marea înspumată, legănat de o corabie de piraţi, prin ţara pagodelor frumos împodobite…

Şi ar mai fi călătorit încă mult şi bine, dacă n-ar fi descoperit într-o bună zi ceea ce căuta de multă vreme: prietenia adevărată şi bucuria nemărginită care răsare în sufletele celor asupra cărora singurătatea nu mai are nicio putere.

„Povestea spiriduşului Scorţişoară a început într-o seară, când deodată pe fereastra deschisă au intrat vocile gălăgioase ale copiilor care ieşeau de la şcoală. Mi-am imaginat cum ar fi fost dacă printre ei ar fi apărut dintr-odată o fiinţă din altă lume, un spiriduş călător. Oare l-ar fi observat cineva?

Am vrut să scriu o poveste care să-i facă pe copii să se îndrăgostească de citit. Călătoria spiriduşului Scorţişoară, pe mare şi pe uscat, la Polul Nord şi în îndepărtata Africă, e în acelaşi timp una prin universul cărţilor, o metaforă a lumilor pe care le purtăm în noi, indiferent unde ne-am afla.“ — ANDREEA RĂSUCEANU