Noutăți

Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l'Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)

Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa.  Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.

Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.

„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST

„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat și proza plină de sinceritate universul celor deposedați.“ — Motivația juriului Nobel, 2009

„Era ora trei din noaptea spre 15 ianuarie 1945 când m-a luat patrula. Gerul se înteţea, erau minus 15oC.“ Așa începe povestea deportării lui Leo Auberg într-un lagăr din Uniunea Sovietică. Leagănul respiraţiei este un mare roman despre umanitate și fragilitatea ei, inspirat de adevărul dureros al experienţei personale pe care în primul rând poetul Oskar Pastior i l-a încredinţat Hertei Müller.

„Această carte este scrisă cu sânge. Un manifest al neuitării și al limbajului, al căror raport complex este acum dovedit într-un mod extrem de emoţionant. O capodoperă.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Tăcerea a fost, în sfârșit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală.“ — Süddeutsche Zeitung

„Uneori e mai ușor să fii regizorul unui film decât al propriei tale vieți. Scrisoare către nepoatele mele stă dovadă. Într-un text testamentar pe care-l scrie pentru nepoatele lui, cazate geografic și sentimental în la belle France, Stere Gulea își evocă viața, originile și trecutul. Le adaugă o serie de tablouri ale prezentului, pentru întregirea reliefului personal și profesional. E un relief accidentat, în care câmpiile suportă inundații ideologice, iar drumul spre vârfurile carierei are parte de ceva ce autorul însuși numește «dansul ambiguității». Aromânul Stere Gulea, alintat «Stelică» în copilărie, parcurge un traseu întortocheat dinspre rural spre urban și are parte de privațiuni, îndoieli și cumpene. Norii comunismului ocupă cerul familiei și al comunității, pentru ca apoi seceta naționalizării să însemne deposedare și acrobații de subzistență. Numai că, deşi norii nu se dau duși, soarele străpunge uneori plafonul. Astăzi bine instalat în lumea cinematografului, Stere Gulea își amintește fără complezență de jocul concesiilor și de limbajul esopic din comunism, de cenzură și de practicanții ei din cabinetele de partid.

Scrisoare către nepoatele mele înseamnă și o suită de întâlniri cu actori, regizori şi scriitori ai ultimelor decenii – unii dintre ei, fundamentali în istoria teatrului şi a filmului de la noi. Între Dincolo de nisipuri, unde e asistent de regie, şi Moromeții, unul dintre filmele lui de referință, stau decenii de căutări neobosite şi de proiecte pentru care talentul nu e suficient şi pentru care e nevoie, mai ales în vremurile tulburi de dinainte de 1990, de tenacitate, istețime acomodantă şi – nu de puține ori – curaj.

Stere Gulea trece cu bine toate aceste examene şi livrează o poveste de viață în alb, negru şi multe nuanțe de gri. Ne rămâne nouă, cititorilor, plăcerea de-a alege culorile şi de-a le potrivi pe pânza acestei scrisori.“ — RADU PARASCHIVESCU

Mai mult decât o carte, Ce înseamnă să fii om este o experiență, o călătorie în miezul conștiinței noastre. Printr-o combinație unică de relatări personale, meditații filozofice și experimente captivante, Charles Foster, profesor la Oxford University, ne face să regândim limitările viziunii moderne și raționale asupra lumii și să explorăm adâncurile minții umane. Dincolo de perspectivele științifice, de aluziile literare și de reflecțiile introspective, autorul ne cheamă să-l însoțim într-o cercetare experimentală a condiției strămoșilor noștri, încercând să trăiască la fel ca vânătorii-culegători din Paleolitic sau ca fermierii din Neolitic. Aceste experimente făcute pe viu nu sunt simple cascadorii, ci încercări autentice de a înțelege senzațiile, gândurile și provocările care au stat la baza umanității noastre.

Ce înseamnă să fii om este o călătorie emoționantă în adâncurile conștiinței umane, în căutarea locului nostru în lume. Este o carte care ne rămâne în minte și după ce o terminăm de citit, o carte care ne va face să vedem lumea din jur cu alți ochi.

„Ce înseamnă să fii om este deopotrivă un tratat erudit și un fel de jurnalism vizionar; e o mărturie de la marginile conștiinței noastre îmbâcsite.“ — The Atlantic

„Foster este un scriitor cu capacități extraordinare... Ce înseamnă să fii om este o lecție despre ce să cauți în natură. Este un discurs despre conștiința pe care am avut-o la începuturile omenirii și pe care, de-a lungul mileniilor, am osificat-o. E o carte amuzantă. Emoționantă. Deschizătoare de orizonturi.“ — Forbes

„Foster este un scriitor interesant și un partener antrenant în această carte neobișnuită, uneori înnebunitoare. Ideea că noi, ca specie, am pierdut ceva în trecerea de la animismul nomad la o civilizație statornică este provocatoare și bine fundamentată.“ — The Guardian

Prefață și tabel cronologic de Melania Stancu

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cuo atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Eseul Luminişuri este rodul unei perioade de adâncă meditație, în care María Zambrano merge către sine, către interiorul fiinţei, prin intermediul naturii pe care o contemplă în tăcere şi singurătate. Autoarea urmăreşte cuvântul esenţial, exprimat prin simboluri, care să descrie realitatea cunoscută şi să descopere mistere, urmând diferite căi ale cunoaşterii unificate: filozofia, poezia, mitul şi sacrul.  Opera Maríei Zambrano interesează azi nu doar pentru dialogul pe care îl stabileşte cu marile figuri ale vieţii intelectuale şi academice spaniole din secolul trecut, ci şi pentru că vocea protagonistei este o voce feminină.

Considerată cea mai importantă femeie filozof din Spania secolului XX și cea mai bună discipolă a lui José Ortega y Gasset, María Zambrano trezește admirația tinerilor de azi prin angajarea ei în problemele com­plexe ale societății moderne și prin pasiunea cu care gândirea ei filozofică se ancorează în „toate zonele vieţii“, de la etică la spiritualitate, ecologism şi critică culturală.“ — MELANIA STANCU

„María Zambrano se numără, pe bună dreptate, printre cei mai importanți gânditori pe care secolul XX i-a dat lumii hispanice. Marginalizată de cursul ireversibil al istoriei şi de rana adâncă a Războiului Civil spaniol, ea a fost fiica mai multor exiluri, deși peste tot pe unde a pribegit – în Franţa, Mexic, Cuba, Puerto Rico, Italia – nu a pierdut legătura cu cei mai proeminenți intelectuali ai vremii, la fel cum nu a făcut-o nici înainte de a părăsi Spania. Zambrano își dezvoltă viziunea filozofică prin intermediul a mai bine de treizeci de volume. Pentru ea, raţiunea poetică e metoda cu care abordează sursa inepuizabilă de inspiraţie ce izvorăște din relaţia dintre filozofie, poezie şi mistică, fără a uita vreodată să așeze în centrul reflecției sale individul, politica, transcendența, timpul, visul etc.

Exilurile autoarei nu au doar o dimensiune geografică, ci ating şi o dimensiune metafizică, ce îşi găseşte probabil cea mai înaltă expresie în Luminişuri, considerată de mulţi cea mai importantă operă a gânditoarei spaniole, manifestarea profundă a unui exil intim şi intens. Când pătrunzi în paginile acestui volum, în ciuda fragmentării textelor care îl alcătuiesc, reuşeşti în luminişuri – locuri şi, totodată, non-locuri – să întrezărești, dincolo de întunericul pădurii, lumina.“ — LUIS GARCÍA MONTERO, directorul general al Institutului Cervantes

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Ruxandra Hurezean scrie cele mai bune reportaje din presa românească a ultimilor ani. Ea nu doar descrie locuri, fapte și oameni, ci distilează experiențe de viață. După ce le citești, textele ei îți rămân în minte și te fac să reflectezi la tine, la viața ta, la valorile tale. Poveștile ei sunt un prilej de reflecție și dezvoltare personală; sunt ferestre către sufletele noastre. Ea ne învață să privim altfel o realitate pe care tindem s-o strivim sub utilitarism și rutinele cotidiene; ne face să descoperim fascinantul, dincolo de banalitatea vieții.“  — MIRCEA MICLEA

„Autoarea acestei cărți rezonează subtil cu dramele umane, fără patetism și fără tonuri justițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și documente, pentru a obține distanța necesară. Deosebită este capacitatea Ruxandrei Hurezean de a împacheta investigația riguroasă și datele de arhivă sau de istorie orală într-o relatare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin.“ — BRÂNDUȘA ARMANCA

„Călătorie în miezul vieții ne restituie povestea unor personaje pentru care noi, ocupați cu prezentul din viața noastră, nu avem ochi și urechi. Cu parfumul lor vechi, de hrisov, aceste reportaje dăinuie în timp pentru că autoarea le împrumută o parte din sufletul ei. Personajele Ruxandrei trăiesc dincolo de epoca lor. Aceasta este marea artă a reportajului, de a ține vii crâmpeie de viață autentică și după ce ele se sting.“ — DAN TĂPĂLAGĂ

De unde apar gândurile noastre? Are conștiința un substrat material? Dar în ce măsură mintea noastră diferă de cea a altor ființe? În această explorare revoluționară a celui mai provocator subiect al vremurilor noastre, biologul John Parrington ne poartă într-o călătorie captivantă spre fundamentele minții umane. Bazându-se pe cele mai recente descoperiri din neuroștiințe, psihologie și biologie evoluționistă, cartea sa despre conștiință descompune funcționarea complexă a creierului pentru a ilustra mecanismele biologice și sociale care stau la baza capacității noastre de a comunica, de a gândi rațional și de a fi conștienți de noi înșine.  Accesibilă atât specialiștilor, cât și publicului larg, această carte ne va schimba modul în care gândim despre gândire.  

„Care este substratul material al gândurilor generate în capul nostru? Ce face ca gândurile mele să difere de ale tale și de ce au oamenii personalități distincte? De unde vin gândurile inventive, creative și spirituale – pot fi ele simplul produs al impulsurilor nervoase din creier? Este oare conștiința umană atât de diferită de cea a altor specii?... Acestea sunt întrebări fundamentale – unii ar spune chiar că sunt printre cele mai mari probleme nerezolvate ale științei.“ — JOHN PARRINGTON

„Profesoară la Northwestern University din Evanston, Illinois, psiholingvista Viorica Marian ne propune o carte care poate fi citită pe mai multe niveluri. Unul este acela de literatură practică, ce cuprinde numeroase suges­tii inedite și interesante despre dezvoltarea noastră personală, sănătatea noastră mintală și educația pe care o putem oferi copiilor noștri. Un altul, de introducere atrăgătoare în neuroștiințe și în cele mai noi concluzii ale cercetătorilor limbii, care arată altfel decât ceea ce știam și credeam cu toții. Aflăm, astfel, că vorbitorii bilingvi iau decizii mai logice atunci când se folosesc de cea de-a doua limbă, că limba pe care o folosim ne influențează amintirile sau că învățarea limbilor străine ne sporește creativitatea și ne remodelează creierul. Nu în ultimul rând, trimiterile filozofice sunt și ele provocatoare intelectual, de la limba ca închisoare (Nietzsche) la limba ca joc (Wittgenstein). Faptul că e scris de o cercetătoare multilingvă dă volumului o consistență personală, existențială, iar publicarea în limba ei maternă îi adaugă un palier de seducție intelectuală.“ — IULIAN COMĂNESCU

„O prezentare captivantă a modului în care limbajul configurează creierul. O carte temeinic documentată, care se citește pe nerăsuflate.“ — Kirkus Reviews

„Viorica Marian aduce argumente convingătoare în favoarea mul­ti­­lingvismului… Cercetarea sa amplă și analiza atentă conferă greutate acestei lucrări, iar stilul accesibil face ca totul să fie ușor de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O carte plină de informații bine documentate despre puterea limbajului.“ — New Scientist

„Trăim într‑o lume de coduri… Chiar dacă nu vă dați seama de asta, mintea folosește deja coduri multiple: matematica, muzica, limbile vorbite, limbajul semnelor. Creierul uman este construit astfel încât să acumuleze nenumărate coduri de comunicare și, pe măsură ce le învățăm, ni se deschid porți către noi experiențe și cunoștințe. În cele din urmă, ajungem să vedem lumea într‑un mod diferit, iar creierul nostru este transformat în acest proces… Consecințele multilingvismului sunt fie necunoscute, fie minimalizate, fie, uneori, politizate. Însă a ști mai multe limbi poate duce la noi moduri de a gândi, care nu ar putea fi atinse altfel.“ — VIORICA MARIAN

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman

Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari

Postfață de Grigore Buciu

„Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI

„O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

Un roman scurt rafinat, ireverențios și plin de anecdote din culisele operei, un portret inedit al Mariei Callas, pictat în tușe nervoase de cea mai aprigă rivală a sa.

După ce i-a supraviețuit sopranei supranumite La Divina, Carlotta Berlumi se întoarce în Italia,  punând capăt unui lung exil argentinian. Nimeni nu-și amintește de ea, cu excepția lui Enzo, un tânăr pasionat de operă, care i-a auzit numele rostit cu adorație de către bunicul lui. El devine confidentul venerabilei Carlotta, căreia trecerea anilor nu i-a domolit furia. Pentru că fosta primadonă este în continuare convinsă că era cea mai bună, publicul o adora, iar apoi a apărut Maria Callas, o maestră a manipulării care, invidioasă, i-a furat locul sub lumina reflectoarelor.

Din când în când se face liniște în mine

ca și cum istoria s-ar fi oprit.

E ca o lumină imensă

pe o câmpie fără sfârșit,

un amestec de bucurie și spaimă

ca în fața lui Dumnezeu.

Știu că ține doar o secundă, dar simt

că așa ar putea fi mereu,

dacă aș avea destulă putere

să plec convinsă că vin înapoi,

cum pleacă păsările

în fiecare toamnă

spre viața lor de apoi.

Caterina – Wafa-naka, adică Ochi-de-cer după cum i se spune între cerchezi, poporul mândru din care se trage – este o fată sălbatică, liberă ca vântul. Galopează pe platourile înalte ale Caucazului, se luptă precum un războinic, ascultă vocile copacilor, ale animalelor și zeilor. Trăiește parcă în afara istoriei, până în clipa când tocmai istoria îi va schimba viața: Caterina devine o sclavă, o marfă ce va fi dată din mână în mână. Povestea ei este depănată rând pe rând de personajele cu care a interferat, iar scenografia se schimbă spectaculos, de la lumea marilor migrații tătare la cea a corăbiilor doldora de mărfuri și a galerelor de sclavi din Răsărit, de la Bizanțul încă strălucitor, la Veneția puternică și coruptă și la Florența cu bresle și arte înfloritoare. O cercheză devenită sclavă, care a oferit lumii unul dintre cele mai de preț daruri – pe fiul ei, Leonardo da Vinci.

Carlo Vecce, profesor la Universitatea din Napoli, este autorul unei descoperiri uluitoare: actul de eliberare al unei sclave de origine cercheză, Caterina.Toate documentele puse cap la cap cu  minuțiozitatea unui investigator conduc spre convingerea ea că ar fi chiar mama lui Leonardo da Vinci. Din fiecare detaliu al cărții acestui excelent leonardist țâșnește iubirea acestuia pentru redarea onestă, bazată exclusiv pe documente autentice, a universului multietnic, colorat și viu din jurul bazinului mediteranean de acum jumătate de mileniu. O poveste despre robie și libertate, la fel de actuală și în zilele noastre și o abilă reconstrucție romanescă a unei descoperiri istorice.

Yōko Ogawa, una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii japoneze actuale, creează, prin scriitura sa analitică și detașată, o rețea de personaje unite prin fire nevăzute de un destin misterios.

După sinuciderea neașteptată a iubitului ei parfumier, Ryōko devine conștientă de cât de puțin știa despre trecutul lui Hiroyuki. La început, încercarea de a-i explora personalitatea scoate la iveală doar câteva fraze enigmatice salvate pe o dischetă. Invocând tema geniului și a inadecvării, Yōko Ogawa ne introduce într-un univers poetic pe care îl situează la limita dintre oniric și real, dintre mit și tangibil. Ce poate dezvălui istoria personală a lui Hiroyuki, fostul copil-minune al matematicii și un artist desăvârșit? Ce se află la capătul unei călătorii care pornește din Tōkyō și ajunge până în Praga, acolo unde un incident din adolescența lui Hiroyuki își trimite ecourile până în prezent? Din dorința de a reconstrui trecutul celui iubit și de a-i accepta moartea, Ryōko îndepărtează umbrele care învăluie inocența, recuperând, împreună cu cititorii, o tulburătoare poveste de dragoste cu elemente de magie și mister.

„O construcție  ireproșabilă, o carte magnifică despre doliu și cunoașterea celuilalt.“ — L’Express

„Ogawa scrie cu un stil atât de clar, încât citirea romanelor ei este ca și cum am privi într-o apă limpede. Dar chiar și în apa cea mai limpede pot sta la pândă curenți pe care nu îi observăm până nu ne scufundăm. Dacă înotăm în lumea lui Ogawa, suntem smulși de forțe mult mai ușor de simțit decât de văzut.“ — The New York Times Book Review

„Parfum de gheață inspiră cititorii să își croiască propriul drum, să ofere spațiu viselor și să fie adevărații protagoniști ai vieții lor.“ — Takamori.it

Deși Sfântul Pavel este unul dintre cele mai cunoscute personaje ale creștinismului, figura sa este înconjurată până în zilele noastre de controverse. Cine a fost cu adevărat Pavel din Tars?

Un rabin influențat de elenism? Ori mai degrabă adevăratul fondator al unei noi religii? A fost el oare un apostol autentic, deși l-a cunoscut pe Isus doar într-o vedenie avută în deșert? Și nu cumva a preschimbat după bunul său plac învățătura misteriosului profet din Evanghelii, pe care l-a proclamat apoi Mesia?

Călăuzindu-ne printr-un labirint istoric fascinant, Paula Fredriksen dă la o parte prejudecățile și stereotipurile acumulate încă de la începuturile creștinismului și ne mijlocește astfel întâlnirea directă cu omul și gânditorul Pavel.

„Dacă putem trece de vălurile tradiției ecleziastice de mai târziu… îl vom vedea mai clar pe acest alt Pavel. Pavel cel dinamic, original, vizionar al celui de-al Doilea Templu, complet devotat. Pavel, apostolul acelui Mesia davidic al sfârșitului. Pavel, strălucitul învățat al legii ebraice. Pavel, interpretul expert al vechilor Scripturi ale neamului său. Pavel, săvârșitorul harismatic al faptelor minunate. Pavel, vestitorul Împărăției. Pavel, apostolul păgânilor.“ — PAULA FREDRIKSEN

„Cărțile Paulei Fredriksen sunt o magnifică incursiune în istorie; ele pun începuturile creștinismului într-o lumină nouă și lămuritoare.“ — PETER BROWN

„Intens poetică, scrisă în versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, în care extrema delicatețe și fragilitate a sentimentului se transformă, prin scris, în extremă putere și rezistență, cartea Mama: O fotografie a timpului și a iubirii este o poveste fără sfârșit, plină de melancolie.

O reconstituire afectivă, din memoria care se remodelează în noi și noi versete. Un mod de a transforma doliul într-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se luminează și se desenează în tușe aproape metafizice și în sunetele unui dor fără saþiu. Este, atât în mamă, cât și în fiul care o creează iar și iar, un «amestec de visare romantică și îngândurare cehoviană», «de exaltare muzicală și luciditate a inimii», «devoțiune și discreție». Deși toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin și ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că, prin alchimia rememorării, cei doi nu mai sunt separați, devin una.

Ioan Stanomir va rămâne, probabil, autorul celei mai vii cărți de dragoste filială din proza noastră.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cartea de faţă este încheierea unui diptic: alături de Mama: Un jurnal al dragostei şi al despărţirii, ea consemnează itinerarul unei despărţiri, dar şi traseul, delicat şi discret, al regăsirii. În paginile acestui volum se află o parte din materia de imaginaţie, de visare şi de reverie ivită odată cu moartea mamei mele. Anii îndepărtării au devenit, prin truda de zi şi prin căutarea de noapte, anii scrierii proiectului care se împlineşte acum.“ — IOAN STANOMIR

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

„Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“  — MARIO VARGAS LLOSA

„Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

Traducere, introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Phaidos, Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic

„Platon îmi pare că a ales pe drept cuvânt acest fel de a filozofa prin dialoguri, ca să pună mai lesne în gura altora feluritele și schimbătoarele sale idei.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Acest volum este al patrulea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Ilustrații de Andreea Dobreci

După succesul cărţii Două furnici şi un elefant, recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Augustin Cupşa revine cu un nou volum şi mai amuzant, în care s-au strecurat şi câteva personaje din povestea anterioară.

La doi paşi de casa furnicii din partea asta de lume, care-i mare iubitoare de poveşti şi prietenă la toartă cu doi fraţi mesteceni, se întinde o pădure întunecată unde locuiesc 7 vampiri. Bine-bine, ştim că vampirii nu există, dar acum suntem într-o poveste, unde totul este posibil. Chiar şi existenţa unor vampiri care vor să se uite la Vocea României, dar nu reuşesc, pentru că n-au curent electric. Iar aceasta este doar una dintre problemele lor. Alta este că, din motive peste măsură de comice şi de absurde, n-au decât o pereche de chiloţi, pe care o poartă cu rândul. Şi ce rol are furnica în toată povestea asta? veţi întreba. Un rol esenţial şi sal­vator, desigur! Dar nu vă spunem mai mult. Dacă vreţi să aflaţi ce se întâmplă în poveste – şi să râdeţi cu lacrimi  –, deschideţi cartea şi citiţi-o neapărat într-o noapte cu lună, bine ascunşi sub pătură.

„Am început să scriu această poveste ca să-i fac pe copii să nu le mai fie frică de vampiri. La început povestea era cam... scheletică. Aveam o bufniţă, 7 vampiri care mâncau cartofi prăjiţi cu sos roşu şi doi mesteceni care îşi foiau frunzele de frică sau de frig. Am tot povestit şi am lucrat la poveste, încât Ioana, fiica mea, aproape că o ştie pe de rost. În continuare copiilor le e teamă de vampiri, dar măcar ne distrăm împreună.“ — AUGUSTIN CUPŞA

Aţi făcut deja cunoștinţă cu eroii uneia dintre cele mai haioase serii pe care le-aţi citit vreodată.

Serie super-tare, tradusă în 14 limbi.

La școala lui Andi se întâmplă ceva FOARTE ciudat! Directorul umblă desculț, în cladire persistă un miros de brânză, iar asistenta medicală e convinsă că în oraș a aterizat o arătare din spațiu. Andi și prietena lui, Ugu, au misiunea de a afla adevărul (și de a-i sabota pe Agenții cu șepci, care vânează OZN-uri). Dar lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, iar arătarea din spațiu nu-i nici pe departe ce v-ați aștepta.

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Claudiu Secașiu

Prefaţă de Michael Virgil Solomon

Virgil Solomon (1894–1972), medic de formație, a fost delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia (1918), deputat, ministru, secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc și un apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost urmărit de Siguranță încă din 1937. După instalarea comunismului, a fost întemnițat fără proces la Jilava, Pitești, Aiud, Ocnele Mari și Sighet (1947–1955), apoi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan (1955–1964) – 17 ani de detenție și restricții domiciliare.

„Medicul Virgil Solomon a fost martorul privilegiat al unor mari evenimente istorice.  În memoriile sale, el analizează, cu ochiul versat al omului politic, finalul domniei regelui Ferdinand, instituirea și epoca Regenței, guvernarea Iuliu Maniu și revenirea în țară a principelui Carol, conflictul dintre aceștia doi, apoi dictaturile succesive: carlistă, legionaro‑antonesciană, antonesciană și comunistă. Pasionante rămân paginile dedicate perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, cu dezvăluiri din culisele cabinetului personal al lui Iuliu Maniu, privind pregătirea minuțioasă a răsturnării alianțelor, la 23 august 1944.  Memoriile lui Virgil Solomon reprezintă o contribuție documentară prețioasă, care recuperează o perioadă trecută multe decenii sub tăcere și aduce o nouă lumină asupra unor evenimente și personalități încă prea puțin înțelese.“ — CLAUDIU SECAȘIU

„În fiecare vară mergeam câteva săptămâni «la Opapa pe Bărăgan», în cele două sate‑gulag, Măzăreni și, apoi, Valea Călmățuiului, cu case din chirpici, cu acoperișuri de paie și fără electricitate. Acolo și-a petrecut bunicul cei nouă ani de domiciliu forțat, după alți opt de închisoare administrativă, adică fără să i se fi făcut proces vreodată. La Valea Călmățuiului erau foarte mulți fruntași național‑ țărăniști... Acolo am învățat de la N. Carandino cum se pune în scenă o piesă de teatru… Puiu Coposu m-a învățat, printre altele, jocul de bridge. Iar Camil Demetrescu, cu care mergeam la picnic în păduricea de salcâmi, îmi povestea întâmplări de pe vremea când era coleg cu tatăl meu la Ministerul de Externe.  Memoriile politice ale bunicului meu oferă publicului o perspectivă inedită, dar și o percepție diferită asupra unei epoci controversate și manipulate – ca mai toate cele care merită să fie povestite.“ — MICHAEL VIRGIL SOLOMON

Pe copertă: Virgil Solomon (în picioare), alături de liderii țărăniști Gheorghe (Ghiță) Popp, Mihai Popovici și Iuliu Maniu, circa 1943.

„Un roman emoționant și captivant.“ — FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG

„În centrul acestei cărți atât de interesante stă o poveste de fami­lie, uneori amuzantă, alteori tragică. Un roman magic, minunat, o ideală lectură de vacanță; Turnul focului nu vă va dezamăgi.“ — SCHWERINER VOLKSZEITUNG

„Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite narato­rului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE

„Tema istorică, umorul subtil și personajele bine conturate fac din acest roman o experiență de lectură extraordinară.“ — MÄRKISCHE ALLGEMEINE

„Turnul focului ne inspiră să privim cu mai mare atenție la istoria României – chiar și dincolo de 1989.“ — DIE FURCHE

•  Premiul Chamisso pentru debut – 2002

•  Premiul pentru Literatură Anna Seghers – 2002

•  Schweizer Buchpreis – Cartea anului în Elveția, pentru romanul Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească), acordat de Uniunea Editorilor și Librarilor – 2011

•  Premiul Joseph von Eichendorff pentru întreaga activitate literară – 2012

•  Marele Premiu „George Apostu“, Bacău – 2014

•  Medalia de Cavaler pentru merite culturale acordată de Președinția României – 2017

•  Premiul „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă – 2018

Roman câștigător al Gotham Book Prize 2024, tradus în peste douăzeci de țări și desemnat Cea mai bună carte a anului de New York Times, Washington Post, Time, NPR și BookPage.

Pe fundalul mizer și tensionat al New Yorkului anilor 1970, familia borfașului, acum retras din branșă, Ray Carney, același din romanul Trișorii din Harlem, își continuă saga. De data aceasta, un act de generozitate părintească – să găsească bilete la concerul Jackson 5 pentru fiica sa adolescentă, May – îl face să suprapună iar statutul său de respectabil cap de familie cu cel de interlop fără voie. Romanul, bine strunit narativ, combină fără stridențe elemente polițiste, picarești și dramatice, strecurând nu în puține rânduri în pagină și detalii de epocă atent documentate. Ipochimeni pestriți, care mai de care mai pitorești, ne fac cu ochiul în cele trei părți cronologic distincte ale cărții: politicieni și polițiști corupți, incendiatori, recuperatori și borfași, activiști violenți și artiști cu năravuri excentrice. Colson Whitehead reușește să imprime personajelor vioiciune, un haz nebun și, adesea, le înzestrează cu o delicioasă istețime de absolvenți ai școlii vieții, care se potrivește ca o mănușă cu pescuitul în apele tulburi ale ghetoului. Un roman despre aspirație, crimă, familie, identitate și conexiuni, care devine comic prin juxtapunerile corupției și brutalității cu detaliile funcționării unei afaceri cu mobilă.

„Pravila borfașului descrie în detaliu istoria culturală și drama familială, cu energia captivantă a unui thriller polițist și umorul ascuțit al satirei sociale. Harlemul însuși este unul dintre personajele principale, iar ecourile altor cronicari ai acestui oraș, precum James Baldwin și Chester Himes, sunt prezente.“ — The Guardian

Laura Imai Messina a scris un roman care alină și repară inimile frânte adunate în jurul a ceea ce prozatorul și eseistul Michel Butor a numit „geniul locului“, în cazul de față, Arhiva Bătăilor de Inimă, instalația de artă contemporană semnată de celebrul Christian Boltanski.

În sud-vestul Japoniei, între provinciile Kagawa și Okayama, insula Teshima găzduiește Shinzō-on no Ākaibu, Arhiva Bătăilor de Inimă. Încântătoare și emoționantă, povestea țesută în jurul acestei insule îi are în centrul său pe Shūichi, ilustratorul de 40 de ani cu o cicatrice pe piept, și pe Kenta, un copil cu o aureolă misterioasă. Istoria unei prietenii extraordinare, a unor inimi care vor ajunge să bată la unison și a unui nou început își confruntă cititorii cu cele mai importante întrebări: Cum depășim obstacolele de netrecut? Cum recunoaștem oamenii și întâlnirile care ne schimbă viețile pentru totdeauna? Sunt inimile noastre capabile să redescopere seninătatea fiecărei zile? Cu o structură originală și liberă, romanul onorează frumusețea vieții și delicatețea culturii japoneze, aducându-ne mai aproape de filozofia reconcilierii cu propriul trecut.

Musica ricercata, lucrarea pentru pian a lui Ligeti, sintetizează și reunește stiluri diferite, e un fel de istorie concentrată a muzicii – principiu organizator care l-a inspirat pe Gabriel Bebeșelea în crearea unui festival și în scrierea unei cărţi cu același titlu. Cercetând partituri originale și documente de arhivă, el scoate la iveală o reţea de legături între muzicieni născuţi pe teritoriul de azi al României (Bartók, Ligeti, Bergel) sau având tangenţe cu el (Liszt, Brahms, Joachim), și demonstrează, cu pasiune și acribie, că e o enormă greșeală să ignorăm compoziţiile nepublicate ale lui Enescu.

„V-ați pus vreodată întrebarea (inocentă) cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică? Eu da, și l-am întrebat și pe Gabriel Bebeșelea, rugându-l, dacă se poate, să-mi răspundă în scris. A făcut-o sub forma acestor 11 povestiri «muzicale».

Cunoscându-l cu ocazia Centenarului Monica Lovinescu, când, la Ateneu, a dirijat Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven, reîntâlnindu-ne apoi în repetate rânduri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aveam în față un puer aeternus, în sensul în care vorbește Jung despre creatorii «veșnic copii», care «înverzesc și înfloresc într-o abundență inepuizabilă», purtați în tot ce fac «pe aripile unui limbaj strălucitor».

L-am cunoscut, așadar, cum era și firesc, dirijând, parcă vrând mai întâi să-mi arate ce este muzica. Apoi, și-a amintit de întrebarea mea. Și vrând să mă ajute să înțeleg cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică, a scris această carte. Nu pot, împreună cu cititorii, decât să-i mulțumesc.“ — GABRIEL LIICEANU

Prefață de Dana Bădulescu

„Traducătorul lui Nichita Stănescu și-al multor alți scriitori români în limba engleză, profesorul Sean Cotter de la University of Texas at Dallas, ne surprinde cu o carte care dovedește nu doar o cunoaștere amănunțită și la zi a traductologiei, ci și o înțelegere profundă a filozofiei traducerii. Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este, pentru autorul american, o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într-un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr-un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într-un balet complex și paradoxal. Blaga, Noica și Cioran sunt exemplificările alese de autor pentru a face mai limpezi aceste fascinante perspective. Studiile critice despre destinul și opera lor depășesc însă problematica volumului, înălțându-se cumva independente, portrete în granit dăltuite de Sean Cotter cu o siguranță care, iarăși, surprinde foarte plăcut la un autor din afara spațiului românesc. Cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

„Dintre toate locurile din lume, cel mai mult îmi place bucătăria“, declară Mikage, protagonista romanului Kitchen, un adevărat fenomen editorial, cu teme acute la sfârșit de secol XX (și tot atât de actuale în secolul XXI): singurătatea tinerilor, părinți, pierdere, supraviețuire, transsexualitate, tragedie, iubire. Când romanul Kitchen a apărut în Japonia, în 1987, a urcat fulminant în topul celor mai bine vândute cărți, unde a rămas mai mult de un an. Tinerei scriitoare Banana Yoshimoto i-au fost recunoscute imediat marele talent și originalitatea, opera sa câștigându-și un loc unic în literatura niponă. Romanul a fost ecranizat cu succes în 1989 în regia lui Yoshimitsu Morita.

Bucătăriile, fie ele noi și strălucitoare, sau vechi și ponosite, umplu visurile tinerei Mikage, rămasă singură pe lume. Ele sunt menite să înlocuiască, de fapt, căldura familiei pe care și-a dorit-o mereu. Dar Banana Yoshimoto folosește un truc de magie: dacă familia nu poate fi aleasă, atunci trebuie inventată, și o face într-un crescendo tragicomic de ambiguități, oferind totodată o imagine cuprinzătoare a vieții urbane japoneze.

„O carte lucidă, onestă și seducătoare.“ — The New York Times

„O poveste care curge precum un vis, delicată și melancolică, în care fiecare detaliu e plin de semnificații. Kitchen e un roman care reflectă magistral frumusețea efemerului.“ — L’Espresso

„Banana Yoshimoto este o maestră a povestirii. Scrisul ei are o senzualitate subtilă, bine mascată și foarte puternică.“ — Chicago Tribune

O carte despre cei care au supraviețuit războiului. Și despre cei care n-au supraviețuit.

Treizeci și una de povestiri înlănțuite despre locuitorii orășelului armean Berd, aflat la granița cu Azerbaidjanul, a căror viață e schimbată pentru totdeauna de războiul (cât se poate de real) care abia s-a încheiat (sau poate nu). Aici, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună mierea, coc pâine și țes covoare, dar viața fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva apropiat. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredințați că atâta timp cât mai ai un strop de putere trebuie să-i ajuți pe cei care au mai multă nevoie decât tine. Uneori, chiar pe un inamic.

Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpățânați. Numai viața e altfel.

Publicat în 1954, Împăratul muştelor s-a vândut în milioane de exemplare, a fost tradus în patruzeci şi patru şi s-a bucurat de două ecranizări de succes.

Acum, la 70 de ani de la apariţie, capodopera lui William Golding dobândeşte o viaţă nouă în adaptarea grafică a lui Aimée de Jongh, unul dintre cei mai apreciaţi artişti de astăzi.

„Insula este spaţiul surprizelor. Al misterelor. Şi al pericolelor care pândesc de pretutindeni. Un grup de copii, toţi băieţi, scapă cu viaţă după prăbuşirea unui avion şi se trezesc pe o insulă unde nu s-au gândit vreodată că vor ajunge. Insula este – sau cel puţin pare – pustie, deşi unii copii simt că mai e cineva (sau ceva) acolo. Asta nu-i împiedică să se organizeze, în încercarea de a-şi face viaţa mai uşoară. Deşi nu sunt închişi în celule igrasioase, cu zăbrele la ferestre, băieţii îşi dau seama că sunt totuşi prizonieri. În aer liber, dar prizonieri. De jur împrejurul lor e apă cât vezi cu ochii, ceea ce înseamnă că salvarea nu poate veni decât din altă parte. În aşteptarea ei, temători sau curajoşi, stângaci sau pricepuţi, slăbănogi sau dolofani, copiii învaţă lecţiile convieţuirii şi supravieţuirii. O fac dând la iveală spaime şi speranţe, într-o lume care nu sea­mănă deloc cu cea de acasă. O fac vânând sau fiind vânaţi. O fac încercând să găsească armonie între instinct şi raţiune, într-o aventură fără centură de siguranţă, în care pornesc fără siguranţa că se vor întoarce la fel de mulţi.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Mă emoţionează cu toată forţa pe care o poate avea ficţiunea… O carte exemplară.“ — IAN McEWAN

„O fabulă existenţială, luminată de strălucirea incandescentă a morţii.“ — BEN OKRI

„Minunat scrisă, tragică şi provocatoare.“ — E.M. FORSTER