Noutăți

Săvârșin. Detaliul prezintă drumul pe care l-am parcurs amândoi, autorii volumului de față, în ultimul deceniu și jumătate, în cunoașterea, restaurarea și apoi recrearea lumii din interiorul acestei case de familie, al acestui cămin regal cu valoare de simbol pentru fiecare familie de români.

Despre Săvârșin, Regele a vorbit puțin, înainte de 2001. Ici și colo, în frânturi de conversații la Versoix, la prânz sau la cină, când Majestățile Lor și noi zăboveam o clipă mai mult în fața ceștilor goale de cafea, auzeam ceva […] despre gustul desăvârșit cu care mama Regelui
a alcătuit fiecare dintre camerele casei, despre meciurile de tenis de pe terenul din parc […].

Într-o zi, au apărut, ca prin minune, un set de 15 fotografii cu interiorul castelului, imagini luate de unul dintre musafirii Reginei Elena, undeva prin anul 1945. Ele arătau, în alb-negru, salonul mare, biroul Majestății Sale, biblioteca, scările holului principal, dormitorul tânărului Rege și camera Reginei Elena.

Prețioaselor fotografii din interiorul castelului li s-au adăugat câteva din parc, cu heleșteul și peluza, cu aleea stejarilor bătrâni și cu terenul de tenis. […]

În timpul scurs până la scrierea acestor rânduri, amândoi am încercat să recompunem acest minunat loc, adunând în toate felurile posibile crâmpeie de adevăr și de stil, de inspirație și de viziune, așa cum am crezut noi că le-a clădit, cu iubire și gust, Regina Elena, din 1943 până în 1948. Am făcut-o folosind fiecare clipă disponibilă, încercând să ne ocupăm de Săvârșin în noianul celor câteva sute de angajamente publice pe care le-am avut în fiecare dintre anii care s-au scurs din anul 2001 încoace.

Cartea narează un episod de început al unei perioade în care cuvintele mari rostite de politicieni au căpătat sensuri divergente pentru locuitorii aceloraşi teritorii. Românii vorbeau despre Eliberarea lor, dar pentru evrei avea să fie Exterminare. […] Astăzi ştim cum a fost posibil. În mare, mecanismele politicii lui Ion Antonescu, care au pus în mişcare genocidul evreilor, sunt cunoscute. Cartea are meritul de a aduce un plus de cunoaştere asupra începutului primei etape a distrugerii evreilor. În luna iulie 1941, pe măsură ce înainta spre Est, încurajându-i şi pe localnici, armata română a efectuat „curăţarea terenului“ de evreii din satele şi micile târguri basarabene şi bucovinene. Simon Geissbühler confruntă opiniile mai multor istorici, recurge la analiza documentară şi adaugă mărturii, reuşind astfel să articuleze propria viziune.

Naraţiunea, uneori, poate şoca. Descrierea unor comportamente de o agresivitate greu imaginabilă ale făptaşilor readuce în actualitate problematica asumării istoriei. […] O lectură raţională, lipsită de preconcepţii, trebuie să evalueze şi să dialogheze asupra argumentelor. Desigur că vor exista şi cititori care să respingă emoţional unele dintre ipotezele sau chiar concluziile cărţii. Dar […] cercetarea istorică nu pune etichete, nici nu condamnă. Ea înlănţuie fapte şi evenimente, le descrie şi le explică. (Alexandru Florian)

SIMON GEISSBÜHLER (n. 1973) este doctor în ştiinţe sociale din anul 2000. A studiat istoria şi politologia la Universitatea din Berna (Elveţia) şi la Universitatea statului Arkansas din Little Rock (SUA) între 1993 şi 1997. În anul 2000, a intrat în diplomaţia elveţiană şi a fost, între 2007 şi 2010, prim-colaborator al Ambasadei Confederaţiei Elveţiene la Bucureşti. Este specialist în istoria şi politica Europei de Est şi a publicat o serie de cărţi şi articole pe teme privind istoria evreilor est-europeni.

Desenul creativ examinează modalităţile prin care desenul poate fi realizat prin intermediul mai multor instrumente de colorat printre care: creioane colorate, pasteluri, creioane cerate, tuşuri şi acuarele. Multitudinea tehnicilor de redare din punct de vedere cromatic în termeni ce ţin de tonul, linia şi textura desenului poate crea confuzii, iar cartea îşi propune să-şi familiarizeze cititorii cu noţiuni de bază ale teoriei culorilor. Pregatiţi-vă pentru o serie de experienţe plăcute – chiar dacă uneori dificile - care vor contribui la dezvoltarea abilită?ilor dumneavostră artistice.

Hercule Poirot, cu mustaţa lui distinctivă şi manierele fine, este unul dintre personajele remarcabile create de Agatha Christie şi unul dintre cei mai iubiţi detectivi din lume. Interpretând personajul principal în serialul de televiziune Poirot, David Suchet a devenit inextricabil legat de „micul belgian˝, un bărbat pe care a ajuns să-l preţuiască datorită rolului pe care îl joacă de mai bine de douăzeci de ani. În Poirot şi cu mine, actorul ne împărtăşeşte numeroase experienţe din timpul filmării serialului de televiziune şi reflecţiile lui legate de felul cum i-a influenţat viaţa micul detectiv.

Michael Levine, un fost agent DEA (Administraţia Americană Anti- drog) îl conduce pe cititor de-a lungul unui deceniu de acţiuni sub acoperire. El dezvăluie modul în care frumoasa „regină a Cocainei“ din America de Sud i-a sedus pe responsabilii CIA, în aşa fel încât aceştia să o protejeze chiar şi când le vindea droguri americanilor. Levine relevă cum grupările paramilitare sponsorizate de CIA au îndepărtat, torturat şi ucis membri ai partidului de guvernământ din Bolivia, care sprijineau lupta DEA contra drogurilor, şi cum CIA a creat La Corporacion, un veritabil „General Motors al cocainei“, care a generat actuala epidemie de cocaină/crack.

Sunt în acest roman, Balciul de argint, scene după scene antologice, singure în stare să se constituie într-o pagină a noului calendar al satului românesc dinaintea şi din timpul morţii lui, şi aceasta antologică, în care Prohodul e plâns cu lacrimi de scriitor, dar şi cu zâmbetul disperării de a nu putea face nimic, nici măcar încetinirea sfârşitului, zâmbetul senin cu care Ştefan Mitroi îmbrăşişează, îndatorat, îndurerat şi incapabil să se despartă de ea, acea vatră unde ultimul tăciune nestins era şi este chiar viaţa lui.

Lumea lui Italo Calvino din Ultimul vine corbul surprinde cu o precizie adesea neliniștitoare realitatea umană deghizată în veșmintele fabulei și ale basmului. Natura din povestirile lui are ceva magic – în zborul unui corb, în urma iridescentă a unui melc, în saltul unei pisici, în asprimea vegetației sărăcăcioase –,  dar magicul poate trezi și încântare, și groază. Prin amestecul de luciditate și de inocență, de cruzime și de visare, de poezie a naturii și de proză cu puternice accente sociale și ideologice, Calvino construiește o feerie la suprafața căreia irup pasiunile omenești.

„Calvino a fost un scriitor de geniu, strălucit, care a dus ficțiunea pe teritorii noi, pentru ca apoi să o întoarcă la izvoarele fabuloase și străvechi ale povestirii.“ (John Updike)

 „Ultimul vine corbul este o mărturie a rolului pe care l-a jucat Italo Calvino în reinventarea artei ficțiunii în epoca noastră. Darul lui special este acela de a lega realitatea imediată de o veșnicie alegorică... Toate personajele și creaturile din povestirile acestea conspiră pentru a reda un sentiment de uimire, de mister și de groază în fața vieții.“ (The Guardian)

Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariţia (în 1927) a romanului Ciuleandra, dar naraţiunea şi sensurile ei simbolice îşi dovedesc o excepţională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente şi conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei şi recii construcţii din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi aşezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean. (Ion Simuț)

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă a apărut inițial în Convorbiri literare în 1877. A inspirat un balet în patru acte de Alfred Mendelssohn. Această ediție este ilustrată de Igor Vieru.

Colonelul Chabert, erou al razboaielor napoleoniene, dispare in timpul bataliei de la Eylau. Cind nimeni nu se mai asteapta, el reapare in Paris, dupa o lunga convalescenta. Aici, nimic din ce lasase in urma nu mai e la fel: nevasta si-a cautat norocul cu alt barbat, iar banii in care-si pusese speranta nu-i mai apartin nici ei. Chabert incearca atunci sa-si recupereze, odata cu trecutul pierdut, sotia si gindul linistitor al unei pensii. Astfel, angajeaza un avocat ca sa convinga lumea ca nu e un impostor si sa-i dovedeasca sotiei adevarata lui identitate. Cind lucrurile par sa se limpezeasca, iar demnitatea lui, cariera glorioasa, statutul de erou de razboi ii dau incredere ca i se va face dreptate, Chabert se poticneste intr-o realitate cruda: nici o valoare nu poate da sperante unei societati conduse de incilcitele legi ale avocatilor.

Conform medicinei chineze, sanatatea este mentinuta de circulatia qi-ului, energia vitala cu care ne nastem, iar exercitiile de qi gong, bazate pe respiratia ritmica, lenta, in sincron cu miscarile corpului, au efecte benefice asupra sistemului nervos si cresc imunitatea organismului. Practicate de sute de ani in China, aceste exercitii devin tot mai populare si in restul lumii, fiind recomandate in paralel cu tratamentele medicale conventionale. Daniel Reid expune principiile fundamentale ale practicii qi gong si propune un program zilnic care poate fi adaptat pentru persoane de toate virstele, indiferent de conditia lor fizica. Programul cuprinde atit exercitii dinamice, de incalzire sau de relaxare, cit si exercitii in repaus, completate de numeroase explicatii si ilustratii.

„Punând în paralel poveştile efervescente pe care le au de spus un pictor italian renascentist şi o adolescentă modernă, această carte explorează iubirea, arta şi domeniul posibilităţii cu o extraordinară prospeţime, ceea ce i‑a adus o nominalizare pe lista finaliştilor la premiul Man Booker şi premiul Goldsmith pentru originalitate.“ (The Guardian)
 
„Suferinţa doliului este întipărită în vieţile celor două eroine orfane de mamă ale lui Smith, dar, în ciuda înverşunatei lipse de sentimentalism şi a seriozităţii profunde a întrebărilor pe care le pune, romanul  Cum să fii şi una, şi alta e plin de entuziasm nu numai faţă de limbaj, literatură şi puterea transformatoare a artei, ci şi faţă de încurcatele dileme ale unei vieţi de om, când ai vrea să fii mai multe deodată, nu doar să te încadrezi într‑o singură categorie de persoane. Dorinţa de a nu fi nici aşa, nici altfel deschide posibilităţi care înseamnă că te poţi strădui mereu, pentru totdeauna, să fii şi una, şi alta. Cu mare subtilitate şi inventivitate, Smith continuă să extindă graniţele romanului.“ (The Telegraph)

„Nu există nici o îndoială că Smith e de o îndrăzneală ameţitoare. Eşti luat pe sus de forţa inovatoare a romanului până când ajungi, cu respiraţia tăiată, la ultima pagină.“ (The Observer)

„Acei scriitori care fac predicţii apocaliptice despre moartea romanului ar trebui să citească romanul re‑inventat al lui Smith şi să observe cu atenţie câtă viaţă cuprinde.“
(The Independent)

Harriet Radcliffe e plictisită de viaţa ei. La douăzeci şi trei de ani, slujba ei stabilă chiar i se pare foarte monotonă. Dacă vrea să adauge puţină savoare vieţii ei, acum e momentul să o facă.

Dar surpriza care o aşteaptă îi întrece până şi cele mai nebuneşti visuri. Răspunzând unei oferte de angajare ca asistentă a unei actriţe celebre, Harriet se trezeşte atrasă într-o lume intensă şi secretă a obsesiilor sexuale. În timp ce joacă un rol inocent într-o dramă foarte personală, descoperă despre propriile dorinţe mai multe decât ar fi crezut vreodată că e posibil...

"Rowena cunoscuse o mulțime de bărbați, dar niciunul ca Lewis. Avea tot ceea ce și-ar fi putut dori vreodată, total lipsit de inhibiții și de rușine, gata să meargă până la capătul pământului pentru a-i satisface toate nevoile și dorințele. Și totuși, nu era de-ajuns, își zise ea cu tristețe. În ciuda inteligenței, a frumuseții și a experienței sexuale, Lewis nu fusese capabil s-o ajute. De-asta ajunseseră aici și aveau nevoie de Harriet."

Marina Anderson este pseudonimul unei autoare consacrate de literatură erotică. Printre romanele sale se numără A Celebration of Hearts, Forbidden Desires, House of Decadence.

Expertul în domeniul parentingului dr. Laura Markham și-a format un public numeros și fidel datorită abordării sale pline de compasiune, având la bază legătura vitală dintre părinți și copii. în acest ghid mult așteptat, dr. Markham prezintă unele modalități simple pentru a depăși nevoia de competiție și de conflicte, cultivând între frați o relație plină de iubire, asigurându-l în același timp pe fiecare dintre copii că mama și tatăl lui nu ar putea iubi niciodată mai mult pe altcineva.

Oferind exemple și sfaturi clare ce pot fi puse în aplicare imediat, Părinți liniștiți, frați fericiți conține tehnici cu rezultate dovedite, care izvorăsc din cercetare, menite să-i ajute pe copii să-și controleze emoțiile, să-și comunice nevoile și să-și rezolve singuri neînțelegerile, ajutându-i să-și creeze astfel o legătură strânsă pentru totdeauna – și permițându-le să devină adulți care vor trăi în bună înțelegere cu toți ceilalți.

„O extraordinara grija de a nu vedea Romania pausal, toata la gramada, ci de a o vedea cu toate nuantele ei regionale, ecologice sau de tip de economie din diversele subregiuni sociale.” (Bogdan Murgescu)

Romanul Evanghelia după Pilat a fost tradus în peste 20 de limbi.

În grădina Ghetsimani, un bărbat aşteaptă să fie prins şi dat pieirii. Numele lui este Ieşua, şi e fiul unui dulgher umil din Nazaret. Dar cum se face că este duşmanul Cezarului şi al Sinedriului? Cum de-a ajuns acest nazarinean să fie o ameninţare pentru puterea lumească şi cea a lui Dumnezeu? Soarta îi este pecetluită. Nu va vedea Ierusalimul în sărbatoarea Paştilor. Va muri pe cruce, şi o ştie.
Pilat din Pont i-a hotărât moartea fără să clipească, nebănuind că, trei zile mai târziu, zvonul Învierii va încinge spiritele şi aşa nesupuse ale iudeilor. Dar Imperiul domneşte prin raţiune. Aşa că pretorul va trebui să demonteze legenda primejdioasă pe cale de-a se naşte.
Astfel începe călătoria lui Pilat: ca o anchetă. Reprezentantul Romei şi al ordinii adună mărturii şi respinge sau demonstrează teorii şi ipoteze. Însă treptat raţiunea începe să şovăie şi trebuie să se plece în faţa evidenţei. Pilat nu se află în faţa unei enigme, ci a unui mister mai înalt. Pilat nu-l poate dezlega. Îi mai rămâne doar să se îndoiască. Sau să creadă.

„Cum anul acesta se împlinesc 140 de ani de la nașterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației și iubirii mele față de această desăvârșită româncă englezoaică, mare regină și cuceritoare scriitoare.
De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile și înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul și semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural și religios căreia Maria îi aparține și nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii și lumea, cu încredere, curaj și cu o poftă de viață inegalabile.
Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – și eu cred că are, acum mai mult ca oricând – atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic și mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ (Tatiana NICULESCU BRAN)

Țării mele și poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. (…)
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate (…)
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieți atâția au venit la inima mea încât moartă chiar, ași dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria. (…)
Și acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Acest testament a fost făcut scris, datat și semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„În rândurile acestei cărţi nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind. (Autorii)

Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi. (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.

— Avem câteva cearcăne în plus…

— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Trei femei, trei epoci. Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii, Hanna, în Viena imperială de la începutul secolului XX, iar Anny, în Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie?

În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește. În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfățată a lumii bune, își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriță a cărei frumusețe nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri și alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului și a iubirii.

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Considerat unul dintre cele mai bune romane ale lui Yukio Mishima, După banchet se remarcă prin pătrunzătoarea explorare a caracterului omenesc și prin atenta observație realistă.

Kazu, proprietara unui mare restaurant din Tokyo, o femeie încă atrăgătoare la cei cincizeci de ani ai săi, duce o viață împăcată, tihnită, când, cu ocazia unei reuniuni a foștilor ambasadori ai Japoniei, îl întâlnește pe Noguchi, de care o va lega o dragoste matură, ce promite un deznodământ fericit. După căsătorie, Noguchi se va implica din nou în viața politică, iar Kazu îl va susține în campania electorală, atât financiar, cât și prin prezența ei în mijlocul oamenilor, însă, în ciuda eforturilor celor doi, Noguchi va pierde alegerile, iar Kazu, restaurantul. Acest eșec va deschide răni dureroase, scoțând la iveală adevăruri din trecut, iar iubirea celor doi va fi pusă la încercare. Kazu va fi nevoită să aleagă între o căsnicie „ca un cavou“, alături de un soț dintr-o familie aristocratică, și revenirea la vechea ei viață.

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului.
După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„Creativitatea este sacră şi nu este sacră.
Ceea ce creăm contează enorm şi nu contează deloc.
Trudim singuri şi suntem însoţiţi de spirite.
Suntem îngroziţi şi suntem curajoşi.
Arta e o zdrobitoare corvoadă şi un minunat privilegiu. .
Divinitatea nu ne poate lua în serios decât atunci când suntem în cea mai jucăuşă dispoziţie.
Fă loc acestor paradoxuri, astfel ca toate să fie deopotrivă de adevărate în sufletul tău, şi îţi promit – vei putea face orice.“ (Elizabeth GILBERT)

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

Roman câștigător al American Library Association Alex Award, 2007 • Finalist la Costa Novel Award, 2006 • Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 • Nominalizat la Booker Prize, 2006 • Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 • Menționat pe listele celor mai bune cărți ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.