Noutăți

Apărut în 1961, „Frumoasele adormite” este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracției sexuale. A stat la baza scenariilor mai multor filme, atât în Japonia, cât și în Occident, cele mai apreciate fiind semnate de Kōzaburō Yoshimura (1968), Hiroto Yokoyama (1995), Eloy Lozano (2001), Vadim Glowna (2006) și Julia Leigh (2011).

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbații aflați la apusul vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentație de a depăși limitele impuse, un îndemn corupt la agresiuni doar aparent fără consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? Răspunsul nu e niciodată univoc.

O proză poetică devenită clasică, de o intensitate emoțională extremă, în care însingurarea orientală nu poate fi atinsă nici de iubire și nici de moarte. Publicată în 1949, nuvela „Pușca de vânătoare” își păstrează intactă forța de seducție, în 2023 fiind adaptată pentru scenă de Serge Lamothe, avându-i ca protagoniști pe Miki Nakatani și Mihail Barîșnikov, într-un spectacol semnat de François Girard.

Este oare cu putință ca o pușcă de vânătoare dintr-un poem apărut într-o revistă cinegetică să lege patru destine? Poate să ucidă o pușcă pe trăgaciul căreia nu apasă nimeni? De ce moare altcineva decât femeia luată în cătarea armei? Cine e vânatul și cine vânătorul? Cum poate fi apărată cu pușca o amintire? Ce se întâmplă când un jurnal nu este aruncat în foc? Dar atunci când scrisorile rănesc mai tare decât gloanțele? Cititorul nu trebuie să îmbrace un chimono ca să poată răspunde la toate aceste întrebări. E suficient să-și lase deoparte ochelarii de european și să pătrundă liniștit în această nespus de frumoasă lume a sugestiilor.

„Gândirea lui Andrei Pleșu stârnește mereu idei în mintea cititorului, ceea ce o face greu – aproape inutil – de rezumat. Scrisul lui ilustrează un tip de gândire trăită, în contact cu viața, la antipodul organizării și reorganizării de concepte, de abstracțiuni. Cum o spune el însuși la un moment dat, «conceptele sunt cadavre de îngeri. Iar cei care, în exercițiul gândirii, nu văd nimic dincolo de ele practică – nu neapărat cu rea-credință – o formă patetică de necrofilie». Andrei Pleșu a scris o stimulatoare lucrare de filozofie.“ — ANDREW LOUTH

Pe copertă: Hans Memling, Îngeri muzicieni (detalii), cca 1490, Muzeul Regal de Arte Frumoase, Anvers

Și El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoașteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu 4, 11—12)

„Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei știinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliș» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». În cartea de faţă va fi vorba despre poveștile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecţie, ci și motivaţie de viaţă, suport existenţial.“ — ANDREI PLEȘU

Pe copertă: Moretto da Brescia, Christ in the Wilderness (detaliu), Metropolitan Museum of Art, New York

Scris între 1978−1981 și considerat una dintre capodoperele lui Ismail Kadare, „Concert la sfârșit de iarnă” nu a putut fi publicat până în 1988, la trei ani după moartea lui Enver Hodja, fiind considerat subversiv, sarcastic, antisocialist. În 1991, traducerea în limba franceză a fost declarată de revista Lire una dintre cele mai bune cărți ale anului.

A spune despre acest roman că evocă ruptura dintre Tirana și Beijing din anii 1970 ar fi exact, dar insuficient. În jurul acestui eveniment, Kadare desfășoară o compoziție imensă și fascinantă, unde viața de zi cu zi sub șapa de plumb comunist, intrigile din eșaloanele înalte ale partidului, satira nemiloasă la adresa maoiștilor occidentali, destinele încrucișate ale mai multor personaje ne duc de la farsă la tragedie, de la psihologie la metafizică, pe un fundal de istorie tumultoasă, shakespeariană.

În 1967, Kadare face o călătorie la Beijing și la Shanghai, în plină Revoluție Culturală. Ia parte la un banchet dat de Zhou Enlai, în prezența lui Mao Zedong, a soției acestuia și a lui Lin Biao. Actori decisivi pentru istoria micii Albanii în deceniul al șaptelea, și deopotrivă ai viitorului său roman, sunt în fața sa. În China, literatura e condamnată, iar Kadare, asemenea unuia dintre viitoarele sale personaje, se întoarce în țara natală cuprins de frigul unor presentimente grele. Acesta este punctul de plecare al romanului construit în jurul surorilor Krasniqi, Silva și Ana, în care alegoria politică acompaniază fresca socială, proza intimistă pe cea fantastică, iar satira povestea de dragoste.

În toamna anului 1944, un grup de prizonieri de la Auschwitz-Birkenau, ajutați de câteva deținute din lagărul femeilor, plănuiesc să arunce în aer crematoriile și camerele de gazare – consemn pentru începutul unei revolte având ca scop eliberarea lagărului. Aproape două sute cincizeci de prizonieri sunt uciși în timpul luptelor, iar alți două sute vor fi împușcați după înfrângerea revoltei. Pornind de la fapte reale și o amplă documentare, James D. Shipman reușește să redea cu instrumentele ficțiunii acest episod extraordinar din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Octombrie 1944. În încăperile sumbre ale crematoriului Auschwitz-Birkenau, prizonierul Jakub Bak muncește încercând să nu fie luat la ochi de paznicii SS. Asemenea celorlalți prizonieri din Sonderkommando, Jakub a primit una dintre cele mai cumplite munci din lagăr: verificarea și sortarea hainelor celor uciși și mutarea trupurilor din camera de gazarea în crematoriu. În acest iad, Jakub se agață de promisiunea pe care i-a făcut-o tatălui său – că va supravițui indiferent de cost – și de puținele clipe alături de Anna, o prizonieră cu care se căsătorește pe ascuns. Inițial, revolta pregătită de cei din Sonderkommando îi pare lui Jakub drumul sigur spre moarte, însă curând își va da seama că este singura încercare de supraviețuire fizică și mentală în fața celei mai atroce întrupări a răului. Povestea de iubire dintre Jakub și Anna, curajul amândurora și umanitatea lor neștirbită sunt formele acestei supraviețuiri, care demonstrează că viața poate fi biruitoare chiar și atunci când totul pare a fi pierdut.

„Nu-i nevoie să ai un doctorat în astrofizică sau să fii expert în Albert Einstein pentru a savura cartea lui Rovelli Găuri albe – ea vorbește despre imaginație și explorare la fel de mult ca despre fizică. Carlo Rovelli își ajută cititorii să descopere cât de importantă e imaginația pentru ca atât artiștii, cât și oamenii de știință să privească altfel universul.“ — Associated Press

Până relativ recent destui oameni de știință credeau că găurile negre, obiecte care înghit tot ce se află în vecinătatea lor, sunt pure ficțiuni ale teoreticienilor, permise de ecuațiile gravitației lui Einstein. Azi, găurile negre au depășit domeniul SF, fizicienii nu se mai îndoiesc că ele există, și a fost chiar fotografiat efectul lor asupra corpurilor cosmice.

Aceleași ecuații ale lui Einstein permit însă și existența găurilor albe, obiecte din care ies materie și radiație, în loc să intre, inversul găurilor negre. Găurile albe, deocamdată ipotetice, sunt pariul susținut de Carlo Rovelli și explicat cu farmecul unui narator pasionat, ca în toate cărțile sale, pentru a ajunge la o perspectivă fascinantă asupra timpului și universului.

„Arta nu se află în obiectul artistic, și cu atât mai puțin în vreo misterioasă lume spirituală, ci în complexitatea creierului nostru, în caleidoscopica rețea a relațiilor analogice cu care reacționează neuronii noștri la obiectul respectiv, țesând ceea ce noi numim semnificație. Suntem mișcați pentru că acest proces ne scoate un pic din somnambulismul nostru obișnuit și ne redă bucuria de a vedea ceva nou în lume. E aceeași bucurie pe care ne-o dă știința.“ — CARLO ROVELLI

Străbătând secolele, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume, poveste de dragoste nemuritoare și amplă panoramă a istoriei umanității, a fost inaugurat de Paradisuri pierdute. În Poarta cerului, al doilea roman al ciclului, Schmitt reînvie complexa și strălucitoarea civilizație mesopotamiană.

Continuându-și călătoria prin istoria omenirii, Noam se trezește dintr-un somn lung  pe malul Nilului, în 1650 î.Chr. și pornește către Memfis, capitala celor două regate ale Egiptului.

De la palatele pline de fast până la Casa Morților, de la cartierele evreilor în robie până la palatul faraonului, Noam descoperă o civilizație incredibilă, care își consemnează faptele pe papirus, venerează Nilul, mumifică morții, inventează lumea de dincolo, ridică temple și piramide care vor sfida timpul.

În anul 1999 începeau audițiile pentru rolul lui Harry Potter, iar cel care urma să fie ales avea să devină celebru în întreaga lume. Sute de actori au fost audiați. În cele din urmă, au rămas doar doi. Acest roman spune povestea celui care nu a fost ales.

Martin Hill se naște în 1989 la Londra. Este fiul unei jurnaliste franceze, Jeanne, și al unui decorator de platou, John, un inventator ciudat. După despărțirea părinților își împarte viața între Londra și Paris. Întâmplător, în timp ce-și însoțește tatăl pe platoul de filmare, Martin este remarcat de producătorul care lucrează la primul film din seria Harry Potter. Este invitat să dea o audiție pentrul rol, trece de mai multe selecții, deja se vede interpretându-l pe vărjitorul care, de altfel, îi pare că-i seamănă, dar la final concurentul său se dovedește mai convingător. Toate speranțele pe care Martin le-a avut se prăbușesc și acum se simte mereu confruntat cu triumful omniprezent al rivalului său. Cum să se recupereze după acest eșec, în condițiile în care aventurile tânărului vrăjitor și adaptările lor cinematografice se succed cu atât de mult succes și îl asaltează din toate părțile? Cum să scape de senzația că viața i-a fost furată? Cum să trăiască după ce a fost atât de aproape de succes? O fantezie melancolică străbate acest roman, surprinzând cu precizie și ușurință dezorientarea unui tânăr care se confruntă în mod constant cu ceea ce ar fi putut trăi.

7 reguli la îndemâna oricui, pe care să le urmezi pentru a-ți realiza adevăratul scop în viață – puse laolaltă de Arnold Schwarzenegger din propria sa călătorie de permanentă reinventare și de realizări extraordinare. Cel mai mare culturist din lume. Cel mai bine plătit star de cinema. Liderul celei de-a șasea economii la nivel mondial. Faptul că toate reprezintă una și aceeași persoană poate părea o glumă, dar nu este. Acesta este Arnold Schwarzenegger. Iar lucrurile nu s-au desfășurat la întâmplare. Succesul extraordinar al lui Arnold s-a petrecut în cadrul unui proces. A fost rezultatul unei viziuni clare, al planificării atente, al muncii asidue, al comunicării directe, al rezolvării reziliente a problemelor, al curiozității și minții deschise, și al unui angajament de a da ceva înapoi. Toate acestea, călăuzite de lecția de viață primită de la tatăl lui, mai presus de orice: fii util! Cucerind fiecare tărâm pe care a pășit, Arnold a păstrat mereu îndemnul tatălui în sufletul său. Cu o voce unică și onestă, puternică și directă, cartea Fii util. 7 reguli de viață își poartă cititorul într-o călătorie inspirațională printre instrumentele folosite de autor într-o viață plină de semnificație. Arnold ne arată cum să le folosim pentru a ne construi acel viitor plin de satisfacții la care visăm.

Ilustrații de Andreea Dobreci Faceţi cunoştinţă cu trei prieteni plimbăreţi şi iubitori de aventură: furnica din capătul ăsta al Lumii, care-i din cale-afară de ordonată, dar cam uităreaţă, drept care scrie liste peste liste cu lucruri de făcut, furnica de la celălalt capăt al Lumii, prietena ei cea mai bună, care-i, dimpotrivă, veselă şi fără griji, şi are un căţel nostim şi o livadă de portocali în jurul casei, şi elefantul, mereu cu capul în nori, cam strănutăcios, pasionat de diete şi de dans, care le ajută să călătorească între cele două capete ale Lumii atunci când vor să se viziteze. Şi cum drumul care face ocolul pământului nu-i tocmai scurt, cei trei au parte de o mulţime de surprize şi peripeţii: merg la plajă şi fac cunoştinţă cu un dromader amator de snorkeling, se duc la muzeul de artă şi rămân impresionaţi de mustăţile lui Salvador Dalí, vor să facă paraşutism şi se urcă din greşeală în avionul de Paraguay, al cărui pilot miop face probabil trafic cu găini, şi câte şi mai câte. Nu-i de mirare că după atâtea aventuri cei trei vor să se mute împreună ca să se distreze tot timpul. Întrebarea este dacă o să reuşească.

BESTSELLER GAUDEAMUS 2023 „Explicația că latinofonii – proto-românii – se retrăgeau în munți vreme de secole în timpul «invaziilor» este de o absurditate atât de mare, încât e uluitor că a putut fi acceptată de-atâta timp. Pentru ca o populație compactă să trăiască secole în munți, ar trebui să avem așezări atestate arheologic, fortărețe și drumuri. Carpații nu pot fi străbătuți de-a lungul crestelor altfel zis, nici astăzi, cu excepția unor alpiniști puși pe record, nu s-ar putea merge de la sud la nord, de-a lungul piscurilor, din trecătoarea Brașovului spre Bucovina. O populație sărăcită, fugită în munți vreme de secole, și-ar pierde rapid unitatea lingvistică și am avea azi nații romanice distincte între Făgăraș și Maramureș. Apoi, îngustele văi ale Carpaților nu prezintă, arheologic, absolut deloc urmele unei ocupări vechi din partea unei populații masive. La fel cum toponimia și hidronimia munților Carpați nu sunt romanice, ci majoritar slave. Misterioasa populație a strămoșilor noștri care de-a lungul «mileniului de tăcere» (271–1241) e presupusă a fi trăit în munți, în vreme ce câmpia a fost ocupată secole la rând de goți, slavi și cumani, nu a lăsat nici o urmă!“ —DAN ALEXE

„Astăzi, când pe mulți nimic nu-i mai poate mira ori indigna, când atâția nu mai cred în nimic și nici nu pricep ce însemnătate au valorile și idealurile, cititorului acestei cărți i se propune exemplul Elsei Anca-Bărbuș. Memoria domniei-sale se dovedește a fi un repozitoriu fără egal prin prospețimea și acuratețea crâmpeielor de istorie personală și colectivă pe care le găzduiește. Cartea aceasta este o istorie trăită – un angajament față de libertatea spiritului și, totodată, un angajament față de propria responsabilitate. Prin viața sa, Elsa Anca-Bărbuș ne vorbește despre tăria credinței și despre faptul că adevărul, indiferent de context, înseamnă putere.“ — MIORIȚA BACIU GOT

„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“ — MIHAI FRĂȚILĂ, episcop greco-catolic de București

De la vechii istoriografi până la cei moderni, s-a impus imaginea otomanilor cotropitori și barbari care au atacat țesutul Europei, din suprafața căreia au ajuns să stăpânească aproape un sfert la apogeul puterii lor. Istoricul Marc David Baer ne surprinde cu o nouă viziune: perspectiva otomanilor înșiși. După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Ignorat este și rolul pe care l-au jucat în istoria europeană a Renașterii, Reformei și Iluminismului, dar și în Epoca Marilor Descoperiri și în Revoluția Industrială.

Volumul oferă o panoramă captivantă a celor peste șase veacuri de istorie otomană, de la un mic beilic din Anatolia secolului al XIII-lea la un imperiu multietnic între Orient și Occident, purtând deopotrivă pecetea moștenirii turco-mongole, islamice și bizantine. Această istorie a Imperiului Otoman repovestită de profesorul Baer devine parte integrantă a istoriei europene.

Îmbinând gastronomia cu memorialistica, într-un stil spumos şi ludic, condimentat cu erudite excursuri etimologice, culturale şi istorice, Vlad Macri ne dezvăluie culisele artei culinare, pe care o cercetează şi o practică cu pasiune de-o viaţă întreagă. Literele alfabetului organizează o suită de istorii gastronomice savuroase, din perioada comunistă sau din zilele noastre, şi fiecare istorie se leagă de una sau mai multe reţete din bucătăria românească şi internaţională, optimizate într-un fel surprinzător.

„Suntem programaţi cultural să considerăm bune doar asocierile strămoşeşti, dar orice combinaţie este de încercat şi mai toate sunt delicioase. Să ne amintim de Rimbaud cu a sa idee de dereglare sistematică a simţurilor. Haideţi să ne dereglăm sistematic gusturile deprinse! De ce să nu facem un borş de pasăre cu mărar şi tarhon în locul leuşteanului, pe care îl putem toca şi pisa împreună cu nişte usturoi, pentru a-l adăuga peste o ceafă de porc la grătar? Sau de ce să nu luăm o legătură de hasmaţuchi şi, după ce îl tocăm, să-l amestecăm cu nişte miere? Îl lăsăm acolo, în miere, cam o lună, până aroma ierbii pătrunde dulceaţa albinelor. Apoi, la o salată de cartofi, luăm o lingură din această miere parfumată şi o dizolvăm în cinci linguri de oţet încălzit. Cu un strop de ulei, este un sos extraordinar (la cartofii fierţi, mai adăugaţi şi un pic de muştar).“ — VLAD MACRI

Texte de Ana Blandiana, Lidia Bodea, Gigi Căciuleanu, Denisa Comănescu, Marius Chivu, Cătălina Dumitrescu, Mihai Frățilă, Simona Kessler, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Germina Nagâț, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Tania Radu, Vlad Stroescu

„Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanța nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic – nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei. Supremaţia felină e violentă, netă şi implacabilă. Pisica nu se simte datoare să câştige dragostea omului prin fapte bune. Şi, în fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja că-i apreciază la fel de mult năzbâtiile. Dacă un copil dărâmă un ghiveci cu mingea şi intră cu pantofii înnoroiaţi în sufragerie, riscă o scatoalcă sau măcar o vorbă de reproş. Dacă pisica sfâşie perdeaua, franjurează fotoliile abia cumpărate, scămoşează covorul cozonăcindu-l cu ghearele şi îşi face nevoile în papucii de casă, o luăm în braţe şi-o consolăm pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Cotizanţii acestui volum felinofil au profesii, vârste şi experienţe de viaţă diferite. Şi se bucură împreună – dacă bucurie o fi asta – de foloasele şi ponoasele notorietăţii. Unul e coregraf, altul agent literar. Unul e filozof, altul prozator. Unul e faţă bisericească, altul critic literar. Unul e poet, altul director de editură. Unul e psihiatru, altul se ocupă de Securitate. Umbrela sub care încap cu toţii e din blană şi are coadă, oricât de suprarealistă ar părea imaginea. În prezenţa pisicii, ei îşi leapădă haina profesiei şi, odată cu ea, sobrietatea posturii publice. Apelativele de curtoazie se topesc, protocolul se destramă şi colocatarii felinelor rămân Otilia, Gigi, Gabriel, Denisa, Marius, Germina, Dan C., Cătălina, Mihai, Simona, Vlad, Tania, Lidia, Alina, Radu etc.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Explicația că latinofonii – proto-românii – se retrăgeau în munți vreme de secole în timpul «invaziilor» este de o absurditate atât de mare, încât e uluitor că a putut fi acceptată de-atâta timp. Pentru ca o populație compactă să trăiască secole în munți, ar trebui să avem așezări atestate arheologic, fortărețe și drumuri.

Carpații nu pot fi străbătuți de-a lungul crestelor altfel zis, nici astăzi, cu excepția unor alpiniști puși pe record, nu s-ar putea merge de la sud la nord, de-a lungul piscurilor, din trecătoarea Brașovului spre Bucovina. O populație sărăcită, fugită în munți vreme de secole, și-ar pierde rapid unitatea lingvistică și am avea azi nații romanice distincte între Făgăraș și Maramureș.

Apoi, îngustele văi ale Carpaților nu prezintă, arheologic, absolut deloc urmele unei ocupări vechi din partea unei populații masive. La fel cum toponimia și hidronimia munților Carpați nu sunt romanice, ci majoritar slave.

Misterioasa populație a strămoșilor noștri care de-a lungul «mileniului de tăcere» (271–1241) e presupusă a fi trăit în munți, în vreme ce câmpia a fost ocupată secole la rând de goți, slavi și cumani, nu a lăsat nici o urmă!“ —DAN ALEXE

Cu desene de Dan Perjovschi

„Îmi doresc ca acest volum să transmită celor curioși o formă sau alta de curaj public în lupta pe care trebuie să o ducem zi de zi cu manipularea, cu neînțelesurile fabricate de industriile politice, mediatice sau comerciale, cu seducțiile răspunsurilor facile, cu toxicitatea infodemiilor, dar și cu inegalitatea, cu discriminarea, cu rasismul, cu ura sau cu violența din spațiul public. Dacă vrem să construim o societate dreaptă pentru cei care vin după noi, în care copiii de azi să poată duce o viață decentă și în care să-și poată împlini visurile, fără a fi nevoiți să-și părăsească țara de îndată ce ajung la majorat, asta nu se poate întâmpla decât mizând pe valorile solidarității, ale onestității și ale curajului adevărului.“ — CIPRIAN MIHALI

Biografie pasionantă și compendiu de informații mai puțin cunoscute despre viața și opera unuia dintre cei mai vizionari gânditori ai secolului XX, cartea lui Frédéric Lenoir este totodată un ghid de dezvoltare personală potrivit principiilor jungiene.

Pe lângă teme de interes general, abordate original, precum colaborarea cu Sigmund Freud și despărțirea de el sau perspectiva unică asupra psihoterapiei și spiritualității, autorul pune în discuție controversele din jurul lui Jung, precum și legăturile sale cu serviciile americane de spionaj, precursoare ale CIA.

O lectură obligatorie pentru toți cei interesați de omul din spatele principiilor psihologiei abisale, cu harurile și revelațiile sale, dar și cu frământările și îndoielile care i-au – și ne-au – marcat existența.

„În opinia mea, Jung este și cel dintâi gânditor al postmodernității: nu neagă vectorii fundamentali ai modernității – rațiunea critică, globalizarea și impunerea individualității –, ci arată limitele rațiunii, ambiguitățile progresului tehnologic, contradicțiile individualismului. Este totodată un martor și un gânditor în căutarea sensului contemporaneității, pe care a inspirat-o în mare măsură și prin scrierile lui despre filozofiile orientale, ezoterism și curentele mistice, despre legătura dintre știință și spiritualitate, limbajul simbolic, dialogul dintre conștient și inconștient, fenomenele paranormale, explorarea granițelor dintre viață și moarte, contopirea contrariilor sau polarităților: umbră–lumină; rațiune–sentiment; bine–rău; masculin–feminin; individ–cosmos; spirit–materie.“ — FRÉDÉRIC LENOIR

Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie

„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii-aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte și pe toți împreună. Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă… prin calitatea nu doar umană, ci și intelectuală [a autorului]… Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică… reprezintă, după știința noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaților și ofițerilor români prizonieri de război în Uniunea Sovietică.

…Pe lângă talent (deoarece are și talent literar), ținută, demnitate, curaj… Radu Mărculescu are și o memorie stăpână pe timp. Grație ei, zeci și zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice.“ — MONICA LOVINESCU (România literară, 11 aprilie 2001)

„O carte care m-a zguduit profund.“ — MIRCEA CARP (Memoria nr. 57, 2006)

„Aş putea spune că trăiesc două vieţi paralele, una diurnă, de libertate, şi una nocturnă, de robie. Astfel, după coborârea cortinei peste spectacolul zilei, îmi trag pe mine mantaua de prizonier sau zeghea vărgată de deţinut şi cobor pe scara interioară a visului în micul meu infern concentraţionar. Undeva, în opera lui Mircea Eliade, am citit despre un împărat care visase că era fluture. Deşteptându-se, n-a mai ştiut ce este el cu adevărat: un om care a visat că este fluture, sau un fluture care a visat că e om? Cam aceasta ar fi şi dilema mea: Sunt eu un om liber care a visat că este deţinut, sau un deţinut care a visat că este om liber?“ — RADU MĂRCULESCU, „Capitol pilot“

Cu o prefață de Francesco Guida

„Această carte vine să umple un gol în cercetarea istoriografică românească privind impactul viziunii lui Giuseppe Mazzini în procesul de formare a ideii de națiune română. Republican adept al unificării Italiei, genovezul și-a extrapolat viziunea la scara întregului continent, pronunțându-se împotriva construcțiilor statale de factură imperială și susținând dreptul oricărei națiuni de a se constitui ca stat național. Miezul cercetării de față îl reprezintã implicarea genovezului în sprijinul cauzei naționale a românilor, în care el întrezărea, după mișcările revoluționare de la 1848, voința de a-și apăra identitatea și de a se constitui într-un stat independent, unificat prin limbă și conștiință. Studiul cuprinde numeroase fragmente din scrierile mazziniene, fragmente traduse în limba română chiar de către Remus Tanasă, lăsând să se audă, clară și adusă în actualitate, vocea revoluționarului italian și european. Amplul recurs la cuvintele lui Mazzini îl face accesibil cititorului român, care-l poate descoperi astfel nemijlocit. Este încă un element ce face din această carte un instrument plenar, un reper pentru alți cercetători și, poate, pentru un public mai larg, care va putea înțelege astfel în ce măsură au pus ideile lui Mazzini o cărămidă la temelia construcției naționale în spațiul românesc.“ — FRANCESCO GUIDA, profesor emerit, Departamentul de Științe Politice, Universitatea Roma Tre

„Într-un orizont istoriografic deschis, din perspectivă românească, de Al. Cretzianu, Al. Marcu, Cornelia Bodea, Ștefan Delureanu sau Cosmin Mihuț, cartea tânărului istoric ieșean Remus Tanasă se distinge printr-o notă de prospețime analitică și interpretativă, pe fond de asiduu efort de documentare sau de lectură.“ — GHEORGHE CLIVETI, directorul Institutuluide Istorie „A.D. Xenopol“, Iași

După succesul internațional pe care l-a avut cu romanul „Femeia cu fusta violet”, Natsuko Imamura ne propune volumul „Fata care s-a transformat în bețișoare”. Trei figuri feminine și parcursul lor dinspre copilărie spre maturitate sunt surprinse în aceste povestiri, prima dintre ele, cea care dă și titlul cărții, fiind adaptată pentru teatru radiofonic și transmisă în Japonia în 2022. Profund însingurate, tânjind după o formă de atașament pentru care nici un sacrificiu nu li se pare prea mare, cele trei protagoniste se mișcă într-o lume uneori senzorială, alteori erotizată, care glisează cu ușurință dintr-un escapism de tip manga în tot atâtea încercări de a fugi de singurătate și respingere.

Bestseller New York Times, Financial Times Best Book of the Year

Practic totul – de la rachete la cuptoare cu microunde, de la smartphone-uri la bursa de valori – funcționează cu ajutorul cipurilor.

Până de curând, America proiecta și producea cele mai performante cipuri, menținându-și astfel poziția de principală superputere a lumii. Această poziție începe însă să se clatine, sub asaltul Chinei. Astăzi, așa cum ne dezvăluie Războiul cipurilor, China, care cheltuie anual mai mult pentru achiziționarea de cipuri decât pentru importul de petrol, investește enorm în industria semiconductorilor pentru a recupera decalajul față de Statele Unite. Iar asta poate influența superioritatea militară și prosperitatea economică a Americii.

„Războiul cipurilor” ne arată că, pentru a înțelege starea actuală a politicii, economiei și tehnologiei, trebuie mai întâi să înțelegem rolul vital al economiei și geopoliticii semiconductorilor.

Cu fotografiile autorului

Constantin Brâncuși este una dintre puținele contribuții cu mare vizibilitate ale României la patrimoniul cultural mondial. În mod curios însă, viața artistului este plină de lacune din punctul de vedere al cercetătorilor și, în consecință, al posterității. În Drumul lui Constantin, Sorin Trâncă încearcă să răspundă la una dintre cele mai incitante întrebări cu privire la existența lui Brâncuși: de ce a plecat pe jos, de fapt, sculptorul, la Paris, în 1904, după neînțelegerea referitoare la bustul lui Carol Davila? Judecând după ceea ce știm astăzi, la această întrebare nu putem da decât un răspuns speculativ. Sorin Trâncă îl formulează pornind de la reconstituirea traseului străbătut de Brâncuși, precum și de la imaginarea unor fragmente de jurnal al artistului.

Autorul a parcurs și fotografiat, în această carte, traseul pe care l-a străbătut și Brâncuși în 1904: Hobița–Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Hei­dentor im Carnuntum– Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim– München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich– Basel– Belfort–Vesoul–Langres.

Cum ar trebui să se poarte și să vorbească un medic pentru ca pacientul să nu vină la el cu teamă? Cum comunici, ca medic, pe înțelesul pacientului? Cum îi comunici unui pacient un diagnostic cumplit precum cancerul?

Cu o experiență medicală de 25 de ani, dr. Beatrice Mahler oferă răspunsuri simple, cu exemple, la aceste întrebări și la multe altele. În partea a doua a cărții, câteva personalități din diverse domenii răspund întrebărilor autoarei, explicând ce ar trebui să facă medicii din România ca să comunice mai bine, în beneficiul pacienților, dar și pentru ca publicul să fie mai bine informat și să dobândească o mai bună educație medicală.

Acest volum se adresează deopotrivă corpului medical și pacienților, jurnaliștilor și specialiștilor din mediul academic, cu convingerea că o mai bună comunicare între medici și pacienți, între medici și presă și, de asemenea, o mai bună comunicare cu marele public pot duce la rezultate mai bune în medicină, în beneficiul celor suferinzi, și la mai multă coeziune – la mai multă încredere reciprocă în societate.

Psihoterapeut cu practică îndelungată, Ioana Scoruș pornește de la experiența de lucru, la cabinet, cu copiii, adolescenții și părinții lor pentru a creiona nu doar portretul actualelor generații, ci și al societății noastre, în ansamblul ei. Punând sub lupă mediul în care cresc copiii, calitatea învățământului, abundența de activități extrașcolare, dependența de ecrane, dezinteresul pentru lectură, autoarea încearcă să afle care sunt adevăratele valori ce ar trebui să jaloneze drumul celor mai tineri prin hățișurile vieții.

„La naștere, fiecare copil are tot ce-i trebuie pentru ca, pus de părinți pe drumul vieții cu maturitate și înțe­lepciune, să ajungă, când se va desprinde de ei, o ființă pe deplin capabilă să stea pe picioarele sale și să facă față provocărilor vieții. La intrarea în lume, copiii au enorm de multe posibilități minunate. Ca acestea să devină reale, e nevoie de un mediu care le va realiza. Numai părinții, până la urmă, îl pot construi pas cu pas. Când mediul adecvat actualizării posibilităților pozitive nu survine, părinții sunt cei care poartă vina, nicidecum copilul, care, la începutul vieții, total dependent și incon­știent, nu are cum să știe ce trebuie să facă cu el și cu posibilitățile aflate la pândă în el. Părinții trebuie să le simtă, să le „miroasă“, și sunt de acord că lucrul acesta nu e ușor deloc.“ — IOANA SCORUȘ

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

Roman nominalizat în 2021 la Premiul Sapir pentru Literatură • Bestseller în Israel imediat după apariția cărții • Serialul realizat pe baza cărții este în curs de difuzare de către rețeaua TV Keshet.

Romanul „Nimeni nu părăsește Palo Alto” este o incursiune tulburătoare și plină de sensibilitate în lumea emoțiilor, Yaniv Iczkovits asumându-și sarcina dificilă de a așeza într-o poveste coerentă trăiri viscerale, greu de exprimat într-un limbaj mediat de cuvinte. Personajele sale, legate printr-un invizibil fir roșu al singurătății, sunt întoarse spre ele însele și spre propriile realități interioare, în încercarea simultană și aparent paradoxală de a stabili un contact cu lumea și de a se proteja de ea. Fiecare dintre ele s-a născut sub semnul traumei, încercând să descopere un sens pentru propria existență. Iczkovitz face portretul fiecăruia dintre ele, aducând în prim-plan vulnerabilitățile și fricile lor cele mai adânci.

Fiecare distanță străbătută de privire în adâncul cer e străbătută către ceva care, față de clipa aceasta, este mereu mai vechi, s-a petrecut mai demult, de la odinioară până la cel mai vechi odinioară. Jur-împrejur privirea noastră se cufundă în trecut, până foarte departe, până la niște lumini atât de vechi cât tinerețea lumii.

Cuvânt înainte la ediția românească de Valentin Fulger

„Cartea lui Alin Rus ne reamintește că jocul este o componentă fundamentală a vieții noastre comunitare, ajutând omenirea să facă față tuturor încercărilor și vicisitudinilor de-a lungul istoriei. Persistența jocurilor rurale, precum cele ale țăranilor români, de-a lungul secolelor dovedește că adaptarea și transformarea jocului în cadrul societăților cutumiare sunt mai importante decât conservarea standardizată, ca patrimoniu cultural imaterial, prin instituțiile statului sau organizațiile transnaționale. Pe de altă parte, constatăm viteza cu care jocurile rituale devin tot mai frecvent elemente ale industriei culturale, fiind destinate consumului turistic, în timp ce comunitățile rurale încep să se destrame sub impactul migrației forței de muncă. Studiul de față trage un semnal de alarmă în acest sens.“ —MONICA HEINTZ, Universitatea Paris Nanterre

„Autorul ne propune o reimaginare a istoriei europene ca istorie a micilor comunități rurale, dincolo de narațiunile grandioase pe care le găsim în manualele de istorie. Parcursul acestor comunități a fost câteodată convergent, de cele mai multe ori divergent, păstrându-și totuși elementele comune: valorile și jocurile rurale. În calitate de etnolog cu peste trei decenii de experiență în spațiul rural european, pot spune că argumentele acestei cărți mi s-au părut nu doar convingătoare, ci fascinante de-a dreptul, deoarece ne zugrăvesc tabloul unor realități pe cale de dispariție, pe care generațiile viitoare de antropologi nu vor mai avea ocazia să le studieze nemijlocit.“ — BOGDAN NEAGOTA, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

„Volumul de față prezintă evoluția ritualurilor și a jocurilor rurale ca expresie a țesăturii de relații dintr-o comunitate, ceea ce Alin Rus numește micro-ecosistem cultural. Iar autorul exemplifică din perspectivă antropologică, analizând șase obiceiuri din patrimoniul cultural imaterial al românilor: Jocul Caprei, Jocul Cerbului, Mascații Pantomimici, Confruntarea cu Bâte de la Ruginoasa, Malanca și Târâitul. El arată că «bătălia» dintre jocurile rurale și jocurile moderne, precum cele sportive sau cele video, se dă pentru același «petic de teren», și anume conștiința umană, care e cu atât mai disputată în contextul provocărilor din secolul XXI: globalizarea, migrația și riscul transformării unor ritualuri vii în «piese de muzeu» pentru consum exclusiv turistic. Volumul acesta devine astfel și o formă de a salvgarda, cu instrumentele cercetării antropologice, jocurile rituale care cimentează coeziunea socială și împiedică izolarea individului.“ — VALENTIN FULGER, Universitatea Petroșani