Noutăți

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Putea simți orice și putea gândi orice. Știa tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingență, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deși nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Și totuși cândva, pesemne într-o altă viață, îi citise și pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată ființa lui în universul lor. Toată viața s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. E foarte greu să fii în aceeași măsură știutor și scriitor. E foarte greu, când ai ajuns să te afunzi în jungla unui domeniu, să mai poți ieși din ea și să poți vorbi convenabil despre lucrurile pe care le-ai întâlnit. Rareori am văzut minți care, după ce s-au supus celor mai teribile cazne filologice, au mai putut, îngreunate de uriașa colecție de date, să-și ia zborul și să-și păstreze strălucirea expresiei. Singurele exemple care-mi vin în minte, în afară de Nietzsche, sunt Huizinga, Heinrich Zimmer, Auerbach, poate Erwin Rhode. Ca mare elenist ce era, Petru Creția a pătruns și a locuit lungă vreme în catacombele unui timp mort și ale unei limbi moarte. Câți filologi mai ies vii din această lume a umbrelor? Și câți, mai ales, le mai pot învia pentru noi?“ — GABRIEL LIICEANU

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neașteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinși în complicitatea pe care o crea însuși dialogul nostru. A început să ne placă jocul pe care-l jucam. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieții lui, dându-mi senzația că i-am prilejuit o mare și finală recapitulare a ei. Și că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam și, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine.“ — GABRIEL LIICEANU

„Uitați-vă la mine. Pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung să-l scot – și nu știu de ce o fac –, într-o conversație, la lumină.“ — MIRCEA IVĂNESCU

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.

Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU

„Elaborată de Perpessicius între 1953 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [„Operelor” lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regândită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de făcut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […].

Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot așteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“ — PETRU CREȚIA

„Cu toții știm în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducția. Dar, întorcând paginile acestei cărți, s-ar putea ca, la sfârșit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranța autorului este că, la capătul acestui exercițiu de lectură, cititorul îi va împărtăși iluzia: aceea de a fi înțeles.“ — GABRIEL LIICEANU

Pornind de la întâmplări petrecute în primăvara anului 1971, Parini a scris un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru Jorge Luís Borges.

Orb și fragil, dar exuberant și curios, promițând să-și învețe confratele novice totul despre dragoste și poezie în schimbul unei călătorii prin Highlands, de la St. Andrews până la Inverness, Borges își ține marea lecție într-un Morris Minor ruginit din ’57, într-o barcă pe Loch Ness, în camere anoste de hotel, în cârciumi și-n catedrale. Lumea lui, una a dublului, a labirintului și a descoperirilor aproape mistice, se întâlnește cu cea a unui tânăr american care fuge de Războiul din Vietnam și de anxietate, iubește o fată cu pantofi sport roșii și visează la marea poezie. Iar rezultatul acestei întâlniri este o carte ca nici o alta.

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba și Anca Crivăț

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Celebrat încă din timpul vieții drept cel mai mare umanist spaniol, Antonio de Nebrija s-a transformat după moarte într-o legendă.“ Astfel începe portretul pe care i-l dedică Juan Gil, publicat cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la moarte. Iar proporțiile legendei lui Nebrija se extind asupra întregii istorii a culturii europene. Opera lui Nebrija îl plasează pe cititor într-o dinamică de idei surprinzător de consecvent articulate, idei încă vii despre limbă și învățarea ei, despre cunoaștere în general și raporturile acesteia cu limba și, poate mai mult decât orice, despre o nouă înțelegere a valorilor educației și a autorității cunoașterii.

Andaluz carismatic, spirit ascuțit și imperturbabil față de convenționalismele epocii, Antonio de Nebrija se situează la începutul unei tradiții erudite și de gândire critică în care se plăsmuiește Europa modernă.“ — MIANDA CIOBA, ANCA CRIVĂȚ

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba

Antologia de față cuprinde câteva dintre cele mai importante scrieri ale umanistului spaniol Fernán Pérez de Oliva, reunite sub titlul celei mai cunoscute dintre ele, Dialog despre demnitatea omului. Dacă în Dialogul dedicat dezbaterii asupra condiției umane autorul aduce la lumină o superbă viziune echidistantă despre om al cărei optimism este rezultatul deliberării și pe care, cu entuziasmul celor mai puțin de trei decenii de viață (existența sa meteorică se încheie la numai 37 de ani), o considera expresia vremurilor noi, Discurs despre facultățile sufletului și despre buna lor folosire este o miniatură filozofică în care, pornind de la tema liberului-arbitru și a construirii și desăvârșirii sinelui, Pérez de Oliva intră într-un remarcabil dialog de idei cu scrieri antice și medievale faimoase precum Etica aristotelică ori Summa tomistă. Volumul mai cuprinde și două piese argumentative de excepție: în Argument în sprijinul candidaturii pentru ocuparea catedrei de Filozofie morală îl vedem pe profesorul universitar aspirant Oliva desfășurând unul dintre cele mai frumoase discursuri din istoria premodernă a oratoriei spaniole – deopotrivă profesiune de credință a unui intelectual cu certă vocație magistrală și, pentru noi astăzi, o sursă prețioasă de cunoaștere a istoriei intelectuale a Renașterii; iar în Argument în favoarea navigației pe râul Guadalquivir descoperim nu doar o abilă pledoarie în sprijinul unei inițiative cetățenești care ar fi condus la prosperitatea orașului natal, Córdoba, ci și un exercițiu de etică aplicată, un discurs în jurul a ceea ce Kant avea să numească „Moralität“.

„Cu o tradiție de peste patru sute de ani în spate, în Japonia figurina pisicii cu una sau ambele labe ridicate este foarte răspândită. Astfel de figurine sunt puse la intrarea în magazine, în restaurante ori în sufrageria caselor ca să cheme norocul. Deși, din păcate, istoria n-a păstrat numele pisicii adevărate de la care a pornit totul, inutil de spus că a devenit tare faimoasă. Urmașa ei, colorată simbolic în alb, roșu și negru, le urează noroc cititorilor acestei cărți!“ — ȘTEFAN LIICEANU

Poate părea paradoxal că japonezii, cunoscuți mai ales pentru disciplina și puterea lor de muncă, acordă o atât de mare atenție simbolurilor, credințelor și ritualurilor legate de noroc. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, descoperim că asemenea superstiții sunt dublate întotdeauna de o atitudine pozitivă, de efort susținut și conștient, și de acțiuni concrete, care contribuie la succesul mult dorit. Cu ajutorul unor exemple lămuritoare luate din povești tradiționale nipone și al unor exerciții simple, Nobuo Suzuki ne îndeamnă la introspecție și ne ajută să descoperim cei mai importanți piloni ai norocului și prosperității.

Cei mai mulți creștini cred că Isus Cristos, fiind Dumnezeu devenit om, era atoateștiutor, Învățătorul întregii omeniri. Să fie oare titlul acestei cărți o blasfemie? Ce putea să învețe Isus de la alții, și mai ales de la femei? James McGrath, un savant al Scripturii, reconstituie tocmai aceste întâlniri deloc întâmplătoare ale omului Isus, care și-a sporit experiența de viață și cunoașterea învățând cu smerenie de la bărbații vremii sale, dar și de la femei. Cartea aceasta ne va risipi, cu argumente solide, multe prejudecăți pe care încă le mai avem despre fascinantul Nazarinean de acum două mii de ani, istorisindu-ne uimitoarele povești ale femeilor din viața sa, pe care autorii bărbați ai textelor sfinte nu au izbutit să le tăinuiască în uitare.

„Gândindu-mă cum să închei acest studiu, am fost frapat de faptul că Isus a continuat să învețe lucruri de la femei până la final. Cele mai timpurii Evanghelii ne spun că doar femeile rămân alături de Isus la răstignirea sa. Isus a învățat un ultim lucru de la femei, chiar înainte să moară, când se bucura de prezența lor fidelă în mulțime. A învățat că nu a greșit deloc recunoscându-le priceperea de a conduce și că a avut încredere în ele. Speranța mea este ca, prin această carte, mai mulți dintre urmașii de astăzi ai lui Isus să învețe acest lucru.“ — JAMES F. MCGRATH

Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut. Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune. Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“ — ION FRUNZETTI

„Sufletul lumii”, una dintre ultimele cărți ale marelui filozof britanic, este socotită o capodoperă prin bogăția și limpezimea argumentelor. Roger Scruton își propune să doboare două tipuri de reducționism al paradigmei scientiste: mai întâi, religia nu este doar o explicație alternativă a lumii, în concurență cu cea rațională, și apoi, ea nu se reduce la un set de fenomene de resortul sociologiei sau al psihologiei evoluționiste. Astfel, căutarea lui Dumnezeu, în sensul vizat de Scruton, nu are nimic în comun cu soluțiile iluzorii și deja stereotipe la problemele vieții actuale, ci trebuie înțeleasă mai curând drept căutarea sufletului dacă nu pierdut, cel puțin primejduit al lumii zilelor noastre. Un suflet care se ascunde și în același timp se revelează în „lumea trăită“: aceea a emoției artistice, a sacrului, a nevoii de dăruire și sacrificiu, într-un cuvânt, a raportului autentic cu noi înșine și cu semenii noștri.

Ediţie îngrijită,studiu introductiv şi note de Ioana Bot

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ — IOANA BOT

Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Ioana Bot

„Evadarea imposibilă întregeşte memoriile carcerale ale Lenei Constante, într-un diptic unde cărţii despre anchetă, torturi şi singurătatea celor8 ani de recluziune totală (Evadarea tăcută) i se adaugă acum cartea despre viaţa în celulele comune ale închisorii de la Miercurea-Ciuc, în aşteptarea eliberării. Autoarea fusese condamnată la 12 ani de detenţie în procesul-mascaradă montat de autorităţile staliniste împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a apropiaţilor săi. Evadarea imposibilă se poate citi şi ca o mărturie despre puterea salvatoare a poveştii, a naraţiunii, în situaţii extreme. Lena Constante se aşază în rolul unei Şeherezade a infernului, care nu se salvează pe sine povestind, de la o zi la alta, ci le salvează pe cele ce o ascultă de la lâncezeala bolnavă a lipsei de ocupaţie, de la moartea spiritului. Se poate spune, de aceea, că volumul de faţă povesteşte efortul salvării aproapelui: la figurat, dintre zidurile închisorii, la propriu, de la uitarea istoriei de către un prezent tot mai depărtat de dânsa. De aceea, cartea Lenei Constante are puritatea şi tăişul unei angajări etice fundamentale. Ea rămâne necruţătoare cu aberaţiile umanităţii, dar iertătoare cu greşelile oamenilor.“ — IOANA BOT

„Înţelegând că nu obedienţa este soluţia, ci revolta, chiar dacă nu una de factură zgomotoasă, şi simţind nevoia să înfrunte presiunile exterioare şi izolarea, Lena Constante îşi construieşte compensatoriu o lume imaginară minuţioasă, apelând la o «gimnastică intelectuală neîntreruptă», după cum observă și Monica Lovinescu. Refugiul este interior şi estetic: uneori construieşte o casă utopică sub pleoape, alteori evadarea constă în alcătuirea unui dicţionar mintal de versuri disparate. Cealaltă lume, opusă anchetei şi detenţiei, este poezia, solitudinea fiind depăşită printr-un uriaş gest estetic recuperator; dar evadarea mentală este dificilă. Deţinuta inventează poveşti, confecţionează păpuşi, compune basme şi piese de teatru, desenează, reuşeşte, din devorarea vizuală a unui obiect oricât de mic, un adevărat peisaj, o lume nouă.“ — RUXANDRA CESEREANU

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este „Scrisoare către tata”, care se adaugă „Jurnalului 1910–1923” şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Dând glas popoarelor, credințelor, istoriei și poveștilor care au străbătut Levantul de-a lungul secolelor, „Neliniște” este o meditație tulburătoare despre natura umană, care propune un dialog plin de compasiune între trecutul și prezentul acestor ținuturi.

Când Ibrahim, un jurnalist din Istanbul, află din întâmplare, la o ședință de redacție a ziarului pentru care lucrează, de moartea violentă a prietenului său din copilărie, Hussein, se întoarce în Mardin să participe la înmormântarea acestuia. Copleșit de amintiri, dar și de curiozitatea specifică ziaristului, Ibrahim va descoperi povestea lui Hussein, îi va reconstitui treptat viața și se va adânci în iubirea tragică dintre acesta și Meleknaz, o siriană de origine yazidită care, fugind de ISIS, ajunsese în Turcia împreună cu fetița ei născută oarbă. Istoriile personale ale lui Hussein și Meleknaz, pe urmele cărora pornește Ibrahim, îl vor purta spre taberele de refugiați de la granița Turciei cu Siria, într-o călătorie a redescoperirii de sine și prin istoria dintotdeauna complicată a Orientului.

Prefață și notă biobibliografică de Gabriel Liiceanu

„Prin formaţia şi activitatea sa, Huizinga apare în cultura secolului al XX-lea ca un descendent al lui Jacob Burckhardt. El înfăptuieşte, ca şi acesta, o foarte savantă, dar totodată lipsită de pedanterie sinteză între istoria cultural-politică şi aceea artistică a Occidentului – de unde şi altitudinea discursului său, care atinge adesea sfera celor mai cuprinzătoare vorbiri despre cultura şi spiritualitatea europeană. Homo ludens stă prinsă în cumpăna dintre o nostalgie şi un ideal. Adevărul ei istoric nu este de găsit decât scormonind la rădăcinile civilizaţiei noastre; conceptul ei desăvârşit nu poate fi decât rodul unei prospecţii, al locului pe care istoria nu l-a atins încă şi unde spiritul ludic se va altoi direct pe trunchiul activităţilor fără de care nici o societate nu poate fi gândită. Formula trecerii din regnul necesităţii în cel al libertăţii are în fond un iz ludic.“ — GABRIEL LIICEANU

Ediţie îngrijită de Viorel Marineasa

„Spirit rebel și autodidact ultraperformant, Ion Monoran a inițiat, în anii ’70, o serie de bătălii literare de care cei vizați, mai mult ca sigur, nu prinseseră de veste. Miza cea mare nu era poezia oficială, lirica patriotardă de pagina întâi, lesne de pus la colț dintr-un condei, ci acei poeți contemporani incapabili să se desprindă de canonul interbelic, dar și congeneri ai săi care, în loc să-și croiască un destin literar propriu, se mulțumeau să nichitizeze, să blandianizeze, să păunescianizeze. Insurgența sa nu se limita la tărâmul estetic, ea dădea buzna și peste alte tabuuri și prejudecăți – sociale, politice, etice. Din poziția sa de «proletar», Monoran își punea la dispoziție biografia, în dezvoltări antilirice de mare forță, pentru a ne confirma că național-comunismul autohton a fost un sistem de factură kakotopică.“ — VIOREL MARINEASA

Ilustrații de Andreea Dobreci

Faceţi cunoştinţă cu trei prieteni plimbăreţi şi iubitori de aventură: furnica din capătul ăsta al Lumii, care-i din cale-afară de ordonată, dar cam uităreaţă, drept care scrie liste peste liste cu lucruri de făcut, furnica de la celălalt capăt al Lumii, prietena ei cea mai bună, care-i, dimpotrivă, veselă şi fără griji, şi are un căţel nostim şi o livadă de portocali în jurul casei, şi elefantul, mereu cu capul în nori, cam strănutăcios, pasionat de diete şi de dans, care le ajută să călătorească între cele două capete ale Lumii atunci când vor să se viziteze.

Şi cum drumul care face ocolul pământului nu-i tocmai scurt, cei trei au parte de o mulţime de surprize şi peripeţii: merg la plajă şi fac cunoştinţă cu un dromader amator de snorkeling, se duc la muzeul de artă şi rămân impresionaţi de mustăţile lui Salvador Dalí, vor să facă paraşutism şi se urcă din greşeală în avionul de Paraguay, al cărui pilot miop face probabil trafic cu găini, şi câte şi mai câte.

Nu-i de mirare că după atâtea aventuri cei trei vor să se mute împreună ca să se distreze tot timpul. Întrebarea este dacă o să reuşească.

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a primit pentru romanele sale National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

Dipticul „Pasagerul” – „Stella Maris”, opera unui maestru la apogeul artei sale, reprezintă portretul și povestea tulburătoare a doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

În 1972, Alicia Western se internează de bunăvoie la clinica de psihiatrie Stella Maris din Black Falls, Wisconsin. Doctorand în matematică la Universitatea din Chicago, Alicia a fost de mică un caz: are o minte strălucită, dar nu poate scăpa de tenebre, iar diagnosticele s-au succedat, culminând cu cel de schizofrenie paranoidă. În sesiunile cu psihiatrul, tânăra reflectează asupra nebuniei, discută abstracțiuni științifice și filozofice, își evocă halucinațiile spectaculoase, fascinante și monstruoase. Nu pare să aibă nici o reținere, pentru că intelectul ei nu cunoaște limite. Singurul subiect pe care nu îl poate aborda este Bobby, fratele ei, care se află de câteva luni între viață și moarte.

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a primit pentru romanele sale National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

Dipticul „Pasagerul” – „Stella Maris”, opera unui maestru la apogeul artei sale, reprezintă portretul și povestea tulburătoare a doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

Stabilit la New Orleans în 1980, Bobby Western lucrează ca scafandru salvator. Într-o noapte rece, plonjează în adâncurile tulburi, unde se află o mică aeronavă prăbușită. De la locul accidentului lipsesc geanta de zbor a pilotului, cutia neagră a avionului și un pasager. Nimerind accidental într-un complot straniu, ce nu-i poate aduce decât necazuri, Bobby este mereu hăituit: de o instanță anonimă și necruțătoare pentru o vină necunoscută, de fantoma tatălui său, inventatorul bombei care a topit sticla și carnea la Hiroshima, și de sora lui, dragostea și pierzania sufletului său. De aceea se vede nevoit să fugă din nou, urmărit mereu de transgresiunile reale sau visate din trecut.

Ilustrații de Anca Smărăndache

„Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. Ca în Prinț și cerșetor, și în cartea mea se face un schimb: aici, o fetiță devine veveriță și trăiește într-o pădure, iar veverița devine un copil ca oricare altul și merge la școală. Vă închipuiți prin câte întâmplări nemaipomenite trec amândouă, și fata, și veverița! Vă invit să le citiți, mai bine zis să le trăiți alături de ele, cu Bukurie!“ — IOANA PÂRVULESCU

Cu o postfață de Papa Francisc Traducere de Doru Mareș „În fond, sunt două modalități de a concepe o călătorie în Israel și Palestina, la fel de legitime și una, și cealaltă. Unii își caută în pământul de acolo rădăcinile. Eu le-am găsit în cer.“ — ERIC-EMMANUEL SCHMITT „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească.“ — PAPA FRANCISC „Eric-Emmanuel Schmitt ne dezvăluie intimitatea sa spirituală cu sinceritatea pe care i-o cunoaștem. Aceea a unui om sfâșiat între o minte «voltairiană» și un suflet de credincios care îndrăznește să-și mărturisească sus și tare credința.“ — Le Figaro După Noaptea de foc, în care își dezvăluia experiența mistică trăită în deșertul Hoggar, în 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează aprofundarea experienței sale spirituale, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală, la Ierusalim, a unei întâlniri incredibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței: „Provocarea pe care Dumnezeu o adresează și credincioșilor, și necredincioșilor depășește ceea ce aceștia își imaginează. Dumnezeu nu le spune: «Ascultați-mă!», ci le strigă: «Ascultați-vă!» La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat.“

Ediție de Henry Hardy

Isaiah Berlin a rămas întotdeauna interesat de Rusia, care i-a marcat identitatea din punct de vedere personal și intelectual. Emigrat în Anglia în 1921, s-a întors în țară pentru prima dată în 1945, având parte de întâlniri cu scriitori ca Anna Ahmatova și Boris Pasternak, care urmau să-și pună amprenta asupra scrierilor sale ulterioare. Eseurile despre URSS reunite, după dispariția autorului, de editorul Henry Hardy în volumul Mintea sovietică includ, printre altele, relatarea celebrelor sale întrevederi cu diverși scriitori ruși după cel de-al Doilea Război Mondial, reflecții despre „dialectica artificială“ manipulatoare a lui Stalin, analiza culturii sovietice făcută după o vizită din 1956, portretele unor scriitori ca Osip Mandelștam și Boris Pasternak, un post-scriptum ca reacție la evenimentele din 1989.

Ilustrații de Irina Dobrescu

„O povestioară să te lingi pe degete. Dacă o s-o citești, nimeni n-o să te arate cu degetul.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Pe când eram foarte mică, bunica îmi recita din când în când, seara, la culcare, o poezioară de o strofă, în care personajele principale, întruchipate ghiduș de ea cu palma răsfirată în aer, erau degetele de la o mână. Ce încântare putea fi să o urmăresc! Am încercat să readuc poezioara în prezent, îmbogățind-o cu noi aventuri ale acestor personaje atât de însemnate. Nepoții mei de câțiva anișori o ascultă fermecați, la început cu ochii măriți de mirare și apoi, din ce în ce mai mici, pe măsură ce lunecă încet în somn.“ — GABRIELA TABACU

Lecturi, revolte, nostalgii veți găsi în această carte, adică: „reacții de bun-simț față de ofensiva prostiei și a imposturii“, proteste împotriva strâmbătăților aduse de corectitudinea politică în lumea de azi care a luat-o razna, analize lucide asupra unor fenomene ce mar­chează și reconfigurează societatea românească, occidentală ori globală, dar și un „vagabondaj livresc“ a cărui plăcere autorul, rafinat cronicar literar și scriitor, nu și-a refuzat-o. Un volum-mozaic care surprinde iureșul vieții complicate a ultimilor ani, abia trecutele spaime ale izolării pandemice și apăsătoarea atmosferă actuală pe care o generează războiul.

Deși a jucat un rol esențial în apariția mecanicii cuantice, Einstein avea să se despartă apoi de curentul principal în dezvoltarea domeniului, reprezentat de Școala de la Copenhaga, în fruntea căreia se afla Niels Bohr. Motivul era de ordin filozofic: Einstein credea că trebuie să obținem o descriere completă a lumii, independentă de percepția noastră – altfel spus, a adoptat o poziție realistă. Vreme de un secol, în discuție au rămas nu predicțiile teoriei cuantice, altminteri impecabil confirmate experimental, ci interpretările ei. Din perspectivă ferm realistă, Lee Smolin s-a angajat într-o cercetare a fundamentelor teoriei cuantice, în speranța de a ajunge la un strat mai profund care să permită unificarea ei cu cealaltă mare teorie a secolului XX, relativitatea generală. Revoluția neterminată a lui Einstein prezintă în termeni intuitivi dificultățile conceptuale cu care se confruntă teoria cuantică, așa cum arată în prezent, multitudinea interpretărilor ei, avantajele și punctele lor slabe, și propune câteva principii simple pornind de la care să poată fi construită o nouă teorie, mai cuprinzătoare. Cartea lui Smolin e un îndemn de a nu lua automat de bun ceea ce ni se pare că știm, de a cerceta atent premisele și a căuta cu temeritate drumul spre necunoscut.

În 2015, timp de un semestru, Mario Vargas Llosa a predat la Princeton un curs de literatură și politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cei doi le-au vorbit studenților despre teoria romanului și relația dintre jurnalism, politică și literatură prin intermediul a cinci cărți fundamentale ale laureatului Nobel. Conversație la Princeton consemnează acest curs în dialog și surprinde cele trei perspective complementare care coexistau în sala de curs: cea a lui Vargas Llosa, care dezvăluie procesul creativ din culisele romanelor sale; cea a lui Rubén Gallo, care analizează impactul și interpretările romanelor după publicare; și cea a studenților, ale căror reflecții și întrebări dau glas răspunsurilor a milioane de cititori ai lui Vargas Llosa.

„Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în același timp, ne face să fim mai sceptici în fața realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparențe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Îmi fac iluzia că cititorii acestui volum vor afla, așa cum am aflat și noi doi stând de vorbă, lucruri esențiale despre viața lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect și liberă slujire, despre minciună și ură, despre gândirea însăși, despre spiritele mari ale lumii, despre ființele alese ale culturii noastre neonorate îndeajuns, despre cei care ne-au făcut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale.“ — GABRIEL LIICEANU

După o scurtă escală pe ISS4, cei doisprezece copii aleşi să salveze omenirea pornesc către un viitor incert şi inimaginabil de îndepărtat, cu ajutorul a trei nave numite după corăbiile lui Cristofor Columb – Niña, Pinta şi Santa María. Echipajul de pe Santa María este format din Ari, Joni, Marie şi locotenentul Olivia Colin. După un somn lung de peste patru sute de ani, Marie şi Ari se trezesc Ceva este în neregulă cu expediţia lor. Şi cine este misteriosul călător cu numărul 13 pe care nimeni nu l-a văzut până acum? Răspunsul s-ar putea să vină numai după descifrarea înţelesului unei ghicitori enigmatice. Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.