Noutăți

După ce a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii în bestsellerul internațional Orizonturi roșii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial din blocul sovietic care a cerut vreodată azil politic într-o ţară NATO, ia în colimator, în cartea de față, o țintă uriașă: știința dezinformării, născută și perfecționată în fosta Uniune Sovietică, și astăzi uimitor de influentă. Împreună cu istoricul Ronald Rychlak, Pacepa expune angrenajele unora dintre cele mai puternice campanii de dezinformare lansate de la Kremlin. Cititorul va descoperi răspunsuri la multe întrebări esențiale ale epocii moderne: de ce în ultimii 50 de ani lumea occidentală s-a întors împotriva credinței sale fondatoare, creștinismul? De ce islamul radical, jihadul și terorismul au izbucnit cu atâta forță, după o lungă perioadă de relativă acalmie? De ce s-au înmulțit manifestările de sorginte marxistă în Statele Unite și în zona NATO?

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Rusia după căderea Zidului Berlinului?

O carte pe care „istoria a așteptat-o“, după cum spune profesorul Paul Kengor, o mină de aur din care putem extrage toate informațiile ce se cer cunoscute despre Războiul Rece.

Publicată pentru a sărbători cea de-a 10-a aniversare a trupei BTS, cartea ne dezvăluie povești pe care nu le știam inclusiv fotografii nepublicate până acum, coduri QR ale videoclipurilor și toate informațiile despre albumul aniversar BTS.

După debutul din 13 iunie 2013, BTS sărbătorește în iunie 2023 cea de-a 10-a aniversare. În această perioadă semnificativă, trupa a ajuns la apogeu, devenind un artist iconic la nivel mondial, iar în prima sa carte oficială privește înapoi la drumul parcurs. Astfel, BTS continuă să construiască zile mai luminoase și alege să facă încă un pas pe o cale neabordată de nimeni până acum.

„Războiul sfârşitului lumii”, roman pe care Roberto Bolaño îl considera capodopera lui Mario Vargas Llosa şi pe care Harold Bloom l-a inclus printre cărţile canonului occidental, are la bază un eveniment real din istoria Braziliei: sfârşitul secolului al XIX-lea aduce la Canudos, ţinut sărac din nord-estul ţării, sângeroasa revoltă a unei secte milenariste conduse de Antonio Sfătuitorul – conflict civil dramatic în care au pierit aproape 20000 de oameni. Însă pe firul naraţiunii graniţa dintre istorie şi mit se topeşte şi, până la urmă, dispare cu totul: pentru rebelii de la Canudos republica se preschimbă-n Antihrist, războiul pe care-l poartă capătă proporţii apocaliptice, iar de la Sfătuitor, căpetenia lor, aşteaptă cu disperare, ca de la un nou Mesia, mântuirea.

„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Păsările se duc să moară în Peru”, nuvela care dă titlul volumului, a fost publicată mai întâi în revista franceză Playboy, în 1964, și a stat la baza primului film scris și regizat de Romain Gary, în 1968, avându-i în distribuție pe marii actori Jean Seberg, Maurice Ronet, Pierre Brasseur și Danielle Darieux.

Ironice și tragice, cele șaisprezece nuvele reunite în volumul „Păsările se duc să moară în Peru” sunt o invitație în universul cosmopolit al autorului. Din Peru în souk-urile Istanbulului, dintr-un sat oarecare din România și până în îndepărtatul La Paz, natura umană și mai cu seamă slăbiciunile acesteia devin rând pe rând materia intransigenței sau a indulgenței autorului. Ironia lui Romain Gary și umorul negru, coroziv străbat fiecare pagină și conturează tipologiile umane – aventurierul, naivul, devotatul, încăpățânatul, deziluzionatul, vanitosul, arogantul, ticălosul, obtuzul, odiosul, bruta, optimistul. Cu toții se află fie la granița dintre viață și moarte, fie la cea dintre renunțare și încredere.

„N-a fost nimic premeditat: scriind aceste nuvele, eram convins că mă las doar în voia plăcerii de a povesti. Abia în clipa când le-am organizat într-un volum, mi-am dat seama de inspirația care le leagă: demonii mei obișnuiți m-au împiedicat încă o dată să renunț. Aerul meu amuzat și ironic nu păcălește pe nimeni: fenomenul uman continuă să mă sperie și să mă facă să ezit între speranța într-o revoluție biologică, oricare ar fi aceea, și o revoluție pur și simplu.“ — ROMAIN GARY

În vreme ce Ari şi Joni ajung în Zona 51, peste tot în lume alţi copii încearcă să termine jocul Kepler62. Marie, o fată de 14 ani, cu o minte iscoditoare şi curaj pe măsură, vrea să ştie care-i misterul din spatele lui.

Ea află că organizaţia OTNSPCFRVR (Out In Space For Ever) pune la cale o misiune spaţială şi se alătură echipajului.

Odată ajunsă şi ea în Zona 51, Marie descoperă un extra­terestru ţinut prizonier care o avertizează telepatic să nu plece în călătoria spaţială. Dar ce se poate întâmpla dacă fata nu mai poate să dea înapoi?

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

Ilustrații de Paul Mureșan

Cine ar fi zis că viața unor hamsteri poate fi atât de aventuroasă și de plină de neprevăzut? Ei bine, îmboldite de plictiseală și curiozitate, câteva ghemotoace de blană pe nume Johnny, Tigru, Văcuța, Speedy, Bella, Eta și Murdărici scapă uneori din cușcă și, în vreme ce-și rostogolesc prin minte meditații profunde despre limită și libertate, pornesc în explorare prin apartament ca să descopere ce are viața să le ofere. Iar surprizele – întotdeauna amuzante – se ivesc la tot pasul. De la o evadare ca-n filme sub bibliotecă la scris mesaje indescifrabile la calculator și comunicarea în limbi necunoscute cu extratereștrii, eroii celor nouă povești trăiesc frenetic peripeție după peripeție.

Apropiați-vă ca să-i vedeți mai bine!

„Cred că merită să le dedicăm acestor bravi șoricei cartea de faţă, deşi din câte ştim, cel puţin până acum, niciun rozător de pe lumea aceasta n-a învăţat să citească.“ — VOICU BOJAN

Cu umor și documentare minuțioasă, chirurgul Cătălin Vasilescu ne introduce în lumea unor operații, practici, experimente și descoperiri medicale a căror influență asupra sănătății umane este ori benefică, ori de-a dreptul nocivă. Astfel, ajungem să cunoaștem chirurgi celebri care voiau să salveze vieți prin asumarea unor riscuri uriașe și prin adoptarea unor practici dintre cele mai scandaloase. Bestiarul se adresează oricui este interesat de progresul medical în general și de felul în care chirurgia poate salva sau distruge vieți. „Am citit cartea chirurgului Cătălin Vasilescu cu un complicat amestec de perplexitate și adeziune admirativă. Perplexitate, pentru că îmi deschidea perspective nebănuite spre istoria medicinei, provocând un neașteptat orizont de interogativitate, o combinație palpitantă de cunoaștere și trăire. Admirație, pentru că întâlneam, la fiecare pagină, un condeier profesionist, un scriitor capabil să combine cu naturalețe realismul documentar, suprarealismul unor conjuncturi miraculoase, umorul, drama, surpriza. Istoria lumii se împletește cu destinul privat al personajelor invocate și deschide spre reflecții neconvenționale despre dimensiunea trupească a spiritului și despre dimensiunea spirituală a corporalității. Cătălin Vasilescu se înscrie cu grație în seria de medici-scriitori și gânditori, ilustrată, la noi, de Vasile Voiculescu, C.D. Zeletin, Emil Brumaru ș.a. Parodiind titlul ales de autor pentru cartea sa, îl asigur pe cititor că are în mână un text... bestial.“ — ANDREI PLEȘU „O carte extraordinară – ca un documentar BBC – despre acei oameni temuți, iubiți, bârfiți, necesari și minunați care sunt marii chirurgi. Pe fundalul istoriei mari, se povestesc episoade esențiale din istoria medicinei moderne, în care intenția bună se transformă uneori în victorie, alteori în tragedie (răscolitoare sunt rătăcirile lobotomiei). Povești despre noi toți, despre corpul în care suntem instalați pentru o vreme, despre viața care e mai puternică decât pare și despre boala care o sabotează. Scrisă limpede, cu luciditate, înțelegere a omenescului și, nu în ultimul rând, cu umor și talent, cartea chirurgului Cătălin Vasilescu face bine la sănătate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

Ilustrații de Naama Benziman

David Grossman este unul dintre cei mai de seamă romancieri de azi. A fost distins cu Man International Booker Prize și Premiul Erasmus. Operele sale sunt traduse în peste 30 de limbi.

Într-o dimineață magică, Maayan, Alma și ceilalți colegi de la grădiniță își dau seama că în noaptea dinainte au avut cu toții același vis: se făcea că o pisică gălbuie și cu ochi albaștri le spune „Nu e nicio clipă fără o pisică“, apoi țuști într-un copac și dispare! Repetând propoziția ca pe o incantație magică și amestecând realitatea cu visul, copiii descoperă într-un copac din apropierea grădiniței o pisică gălbuie, aidoma celei din vis. Cum se poate una ca asta? Și oare ce vor face cu mica felină?

S-ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într o formă mai blândă“. GABRIEL LIICEANU

Ce s-a petrecut cu ucenicii lui Isus după execuție? Care a fost destinul acelei comunități învăluite în mister și asupra căreia planează încă atâtea controverse? Ce erau ei, o sectă iudaică, sau adepții unei noi religii? Au crezut cu adevărat că Isus a înviat?

Valorificând critic studiile și cercetările mai vechi și mai noi, Paula Fredriksen ne invită într-o călătorie tulburătoare, reconstituind cu erudiție, cu talent și cu realism viața și credințele primei comunități a discipolilor lui Isus din Nazaret, dând răspunsuri lucide și uneori neașteptate întrebărilor de mai sus – și nu numai – pe temeiul izvoarelor istorice și arheologice. O carte esențială pentru oricine dorește să înțeleagă nașterea creștinismului în contextul iudeo-păgân al vremii.

„Cartea de față a fost scrisă în Ierusalim. Doar aflându-mă aici, plimbându-mă prin orașul vechi, stând lângă Kotel, precum și – atunci când politica locală o permitea – în spațiul musulman, construit pe ruinele magnificei structuri a lui Irod, toate acestea mi-au hrănit imaginația, dar m-au și pătruns de tristețe și uimire. Ce loc minunat, scăldat în sânge, iubit și contestat mai e și Ierusalimul pe această planetă! Spunând povestea generației lui Isus cea plină de speranță, întorcându-mă în timp, pe când creștinii erau evrei, am spus și povestea unei părți din Ierusalim.“ — PAULA FREDRIKSEN

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

„Antologia de față ordonează cronologic perspectivele mereu schimbătoare asupra lumii, sesizând principalele lor focare și intrând în miezul lucrurilor, în căutarea acelui strat profund unde scrierea lui Calvino devine una singură: nu cea a eseistului, nici cea a prozatorului, ci aceea a unui scriitor italian care în proza eseurilor sale este intrinsec scriitor, iar în prozele sale literare e intrinsec eseist. De fapt, cred că există un singur Calvino, poet al lumii, un clasic al literaturii și cugetării, care soarbe din clasicii săi cu o ironică perplexitate. Privind în oglinda literaturii la clasicii săi, Calvino s-a căutat întotdeauna pe sine, a căutat care este locul lui printre ei, a purtat cu ei un dialog neîntrerupt cu privire la rațiunile profunde ale posibilităților de a cunoaște, de a citi, de a traduce și a povesti lumea, împletind morala acțiunii, a făptuirii istorice – măduva leului – cu potențialitățile literaturii.“ — LAURA DI NICOLA

Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul. S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“ — ANDREI PLEŞU

Fotograful de modă Andrea Scotto a preferat întotdeauna să se țină departe de rude: de tatăl său, Libero Scotto, un fost comandant de navă, din insula Procida, care, după ce i-a murit soția, s-a mutat la Napoli împreună cu copiii; apoi de sora sa, Marina, obsedată de control, care are două fiice, un soț de treabă și un câine nebun. Când Marina este forțată să plece, lăsându-și nesupravegheat tatăl grav bolnav, Andrea trebuie să preia cârma. Este începutul unui weekend dramatic, în timpul căruia regulile scrise și nescrise ale Marinei vor fi încălcate în cele mai neașteptate feluri. Nevoit să vegheze un tată care nu are de gând să fie tratat ca un infirm, Andrea ajunge în Procida și se întoarce după zeci de ani în lo­curile copilăriei, pe plaja unde a trăit primele bucurii și dezamăgiri din dragoste și printre casele colorate ale portului. Acolo va începe să deslușească adevărurile dulci-amare ale trecutului. La fel ca Libero, aflat în căutarea unui deznodământ demn, Andrea va alege și el locul unde își va petrece restul vieții.

„Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el. Fascinația se topește în neplăcere. Trupul tău preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu în formă, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.“ „Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens. O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile. O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte. O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip. Marea nisiparniță a planetei. Depoul tuturor vânturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat în spațiu. Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune. Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului. Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?“

„Mană cerească au fost pentru mine anii 2020 și 2021, când am urmat sfatul interbelic dat de Mircea Eliade cum că vacanțele trebuie rezervate marilor lecturi sau recitiri de care, altminteri, nu-ți poți face vreme nicicând. Spre finalul lui 2020, doi buni prieteni, Oana Serafim și Mircea Mihăieș, mi-au smuls promisiunea colaborării lunare la site-ul Europei Libere și, respectiv, la revista Orizont, propuneri onorante, pentru care, odată cu sincera mea recunoștință, îmi permit să le dedic lor această carte care adună parte din textele cu pricina. Inițial, titlul visat ar fi fost La răspântie, în sensul că aveți sub ochi încă o carte din cărți, în locul unei construcții unitare despre epistolarele Eliade, Golopenția, Pillat, sau o sinteză despre scriitorii noștri de scrisori, de la Ghica și Caragiale până la Blaga, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Pop și Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu–Andrei Pleșu, Matei Călinescu–Ion Vianu – și alte amăgiri urzite în așteptarea trecerii de cuvenita răspântie. Cât despre titlul final al noii cărți de strânsură, mi-am dat abia acum seama că exact asta, adică mijlociri, am făcut de la debut până la «Omul care aduce cartea», ca și după. Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Confiscarea averilor, pușcărie, exilul unei părți a familiei, viață sub sovietici și apoi sub comuniști, prima regăsire, târziu, la Paris. Câte familii spulberate de-al Doilea Război Mondial nu au trăit această experiență și n-ar putea scrie o astfel de cronică! Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.“ — TATIANA NICULESCU

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.“ — DIANE PLESSIA

Mihai Frățilă ne propune o perspectivă surprinzătoare, invitându-ne să reflectăm la înrâurirea benefică a dezamăgirilor. Pornind adesea de la experiențe de viață personale, această carte deopotrivă reconfortantă și profundă se construiește din nebănuitele spații interioare unde se înfăptuiește tainic „partea hotărâtoare a existenței“, acea parte unde se cern binele și răul și unde învie rațiunea speranței.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

12 țări. 40.141 de kilometri. Silviu Reuț a pornit, de unul singur, într-o călătorie prin America Latină – un continent deopotrivă fascinant și periculos. Vreme de 6 luni, a străbătut Mexicul, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Chile, Argentina, Bolivia, Peru și Ecuador. Și-a asumat riscuri, a înfruntat numeroase provocări și s-a lovit, nu de puține ori, de diferențe culturale greu de imaginat. Scrisă cu mult talent, relatarea drumului său se citește pe nerăsuflate și ne poartă pe urmele unui adevărat explorator. Trăim alături de el experiența cu totul inedită a călătorului – în cel mai pur și autentic sens cu putință. Vedem locuri de o frumusețe ireală și le aflăm poveștile. Lumea în care pătrundem pare desprinsă dintr-un film de aventuri, cu personaje și întâmplări pe care nu le vom uita curând.

Roman finalist la Premiul Goncourt 2021, „Fiu de ticălos” este o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.

Fiul de ticălos este nimeni altul decât autorul cărții. Reporter special însărcinat cu relatarea unor evenimente cruciale, Sorj Chalandon scrie acum un roman autobio­grafic, folosind deopotrivă condeiul obiectivității reportericești și pe cel al confesiunii amare, cutremurate de descoperirea adevărului despre tatăl său. Din poveștile copilăriei aflase că acesta luptase în Rezistența franceză, dar, căpătând un târziu acces la arhive, coroborând documente până atunci clasificate, declarații de la martori, procese verbale de anchetă, concluzii ale investigatorilor oficiali, autorul-fiu-de-ticălos realizează că, de fapt, tatăl său avusese mai multe vieți și dusese mai multe războaie. Fusese colaboraționist și comunist, îl păzise pe însuși Hitler în buncărul său berlinez și dezertase, din motive obscure, din cinci tabere diferite. Sau că era posibil să fi fost și să fi făcut toate acestea. Pentru că poveștile lui prezente, amestecate cu confesiunile trecute și cu înscrisurile din dosar, dezvăluie un personaj care de fapt fabulează permanent, care-și visează vieți paralele și ajunge să creadă în ele, care minte cum respiră și dincolo de momentul când nu mai poate respira. O Șeherezadă mereu vinovată, care își inventează biografii convenabile, doar ca să dea bine în ochii celorlalți și mai cu seamă în ai săi.

Cu umor și documentare minuțioasă, chirurgul Cătălin Vasilescu ne introduce în lumea unor operații, practici, experimente și descoperiri medicale a căror influență asupra sănătății umane este ori benefică, ori de-a dreptul nocivă. Astfel, ajungem să cunoaștem chirurgi celebri care voiau să salveze vieți prin asumarea unor riscuri uriașe și prin adoptarea unor practici dintre cele mai scandaloase. „Bestiarul” se adresează oricui este interesat de progresul medical în general și de felul în care chirurgia poate salva sau distruge vieți.

„Am citit cartea chirurgului Cătălin Vasilescu cu un complicat amestec de perplexitate și adeziune admirativă. Perplexitate, pentru că îmi deschidea perspective nebănuite spre istoria medicinei, provocând un neașteptat orizont de interogativitate, o combinație palpitantă de cunoaștere și trăire. Admirație, pentru că întâlneam, la fiecare pagină, un condeier profesionist, un scriitor capabil să combine cu naturalețe realismul documentar, suprarealismul unor conjuncturi miraculoase, umorul, drama, surpriza. Istoria lumii se împletește cu destinul privat al personajelor invocate și deschide spre reflecții neconvenționale despre dimensiunea trupească a spiritului și despre dimensiunea spirituală a corporalității. Cătălin Vasilescu se înscrie cu grație în seria de medici-scriitori și gânditori, ilustrată, la noi, de Vasile Voiculescu, C.D. Zeletin, Emil Brumaru ș.a. Parodiind titlul ales de autor pentru cartea sa, îl asigur pe cititor că are în mână un text... bestial.“ — ANDREI PLEȘU

„O carte extraordinară – ca un documentar BBC – despre acei oameni temuți, iubiți, bârfiți, necesari și minunați care sunt marii chirurgi. Pe fundalul istoriei mari, se povestesc episoade esențiale din istoria medicinei moderne, în care intenția bună se transformă uneori în victorie, alteori în tragedie (răscolitoare sunt rătăcirile lobotomiei). Povești despre noi toți, despre corpul în care suntem instalați pentru o vreme, despre viața care e mai puternică decât pare și despre boala care o sabotează. Scrisă limpede, cu luciditate, înțelegere a omenescului și, nu în ultimul rând, cu umor și talent, cartea chirurgului Cătălin Vasilescu face bine la sănătate.“ — IOANA PÂRVULESCU

Regele Carol VI al Franței suferă o cădere nervoasă; după ce își revine, este convins că e făcut din sticlă și că se poate oricând sfărâma în mii și mii de cioburi.

După o suită de tragedii personale, doamna M. este sigură că toți cei pe care îi iubește au fost răpiți și înlocuiți cu sosii.

James Tilly Matthews, onorabil negustor de ceai și aspirant la un titlu de diplomat, scapă ca prin urechile acului de o execuție, dar ajunge să fie încredințat că o bandă internațională de conspiraționiști a inventat o mașinărie teribilă care fură și modifică gândurile oamenilor.

Sunt doar trei dintre protagoniștii acestei istorii a delirului, în care poveștile a zece oameni sunt analizate și explicate dintr-o perspectivă ce îmbină psihologia cu istoria și cu studiile culturale.

Astfel, dincolo de a fi un proces patologic, un diagnostic psihiatric sau o manifestare a fragilității ființei umane, tulburarea delirantă devine un fenomen plin de sens, un răspuns profund al omului la solicitările împovărătoare și deseori imposibil de satisfăcut ale veacului în care s-a născut, cu blestemele, binecuvântările și idiosincraziile sale.

„Autoarea trece dincolo de relatările formale și detașate ale psihiatrilor citați în carte, pentru a surprinde măcar un crâmpei din ființele umane reale a căror viață a fost destrămată de trauma care le-a provocat delirul. Volumul este o explorare atentă și plină de înțelegere a lumilor interioare altminteri inaccesibile în care locuiesc oamenii ale căror certitudini mentale pot fi atât consolatoare, cât și terifiante.“ — BBC Hstory Magazine

Pe lângă atâtea alte prefaceri și transformări sociale, prima jumătate a secolului al XIX-lea a adus în Țara Românească o schimbare spectaculoasă a costumului. Trecerea de la moda orientală caracteristică Valahiei fanariote a veacului al XVIII-lea la noile piese de vestimentație apuseană, promovate de armata țaristă, care ocupase principatul, nu a fost totuși bruscă, cele două paradigme coexistând o vreme, în combinații dintre cele mai extravagante. După cum era de așteptat, promotoarele noii mode au fost mai ales doamnele din înalta societate, care s-au întrecut în a imita eleganța și luxul aristocratelor din marile capitale europene.

Folosindu-se de pitoreștile mărturii ale călătorilor străini, de cele mai reprezentative dintre cele circa 200 de portrete de șevalet din epocă păstrate în colecțiile muzeelor, de piesele de costum care au înfruntat timpul și mai ales de tablourile votive din 141 de biserici, în care au fost zugrăvite peste o mie de chipuri – și pe care le-a fotografiat el însuși, adesea în condiții dificile –, Tudor Dinu analizează minuțios fiecare piesă vestimentară, veche sau nouă, și evoluția ei în timp.

Jupâni, logofeți, vornici, medelniceri și alți boieri mari și mici, înveșmântați în anterie, fermenele, cepchene și giubele, cu ișlice, calpace și cealmale, juni în frac ori redingotă, cu joben sau pălărie, jupânese, postelnicese și boieroaice în rochii somptuoase și etalând bijuterii rafinate, dar și ciobani, polcovnici, serdari și căpitani, protopopi și diaconi defilează în paginile acestei cărți, într-o fastuoasă paradă a modei din anii 1800–1850.

„Cartea lui Francesco Guida, profesor de istoria Europei central-răsăritene cu o îndelungată carieră universitară, oferă o privire de ansamblu dinamică asupra situației politice și sociale a țărilor din Europa Centrală și de Est în epoca interbelică, cu ascensiunea liberal-democrației urmată de scurta și sângeroasa paranteză a regimurilor de extremă dreapta, apoi de-a lungul celor peste patruzeci de ani de regim totali­tar sub umbrela Moscovei și în perioada imediat următoare căderii comunismului, marcată de reinstaurarea democrațiilor, de economia de piață, dar și de noi tensiuni, până la aderarea la Uniunea Europeană, între 2004 și 2007, a majorității acestor țări. Privită în context european și în paralel cu evoluțiile din Grecia, Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și Țările Baltice, istoria recentă a României cunoaște la rându-i noi și utile clarificări.“ — ȘERBAN MARIN

„Acum, războiul în Europa de Est pune la încercare rezistența aderării la Uniunea Europeană a statelor care au îndurat regimul comunist și influența sovietică vreme de aproape 45 de ani și pune în discuție înseși validitatea și vitalitatea proiectului de unificare europeană. Dacă mi-e îngăduit, autorul acestei cărți își dorește ca toate statele și popoarele Europei să depășească cu bine această încercare, pentru ca unificarea continentului să fie deopotrivă politică, economică și culturală.

Mă bucur că lucrarea va apărea în ediția sa românească și, mai cu seamă, sunt curios să văd ce reacții va trezi unui public diferit de cel italian pentru care a fost gândită. Mai ales unui public precum cel român, aflat în interiorul acelei părți a continentului european pe care am cercetat-o din perspectivă istorică.“ — FRANCESCO GUIDA

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

Demisia papei Benedict XVI a fost un gest istoric, aproape fără precedent, care a tulburat Biserica și a uluit o lume întreagă. Făcând apel la misterioasa învățătură apocaliptică din epistolele Apostolului Pavel către Tesaloniceni, precum și la tulburătoarea viziune a Sfântului Augustin despre Biserică drept coabitare a Împărăției luminii cu cea a întunericului, filozoful italian Giorgio Agamben ne oferă o explicație și mai tulburătoare pentru demisia marelui pontif. Cartea sa ne introduce în chiar Taina Istoriei, a Bisericii și a Apocalipsei, acolo unde binele și răul nu sunt deloc ceea ce par a fi.

„În Biserică există două elemente ireconciliabile, însă întrețesute: iconomia și escatologia, elementul lumesc și temporal, pe de o parte, și elementul care păstrează legătura cu sfârșitul veacurilor și cu sfârșitul lumii, pe de altă parte. Când elementul escatologic intră în umbră, iconomia lumească ajunge să crească la infinit, devenind interminabilă și lipsită de scop. Paradoxul Bisericii este că, din perspectivă escatologică, trebuie să renunțe la lume însă n‑o poate face pentru că, din perspectivă iconomică, aparține lumii și nu poate renunța la aceasta fără să renunțe la ea însăși. Tocmai aceasta este criza decisivă, întrucât curajul – și acesta ni se pare a fi sensul ultim al mesajului lui Benedict XVI – nu este altceva decât capacitatea de a păstra legătura cu propriul sfârșit.“ — GIORGIO AGAMBEN

Cu o prefață de Thierry Wolton

„Încerc să-mi imaginez, fără să reușesc, cum s-ar fi raportat astăzi europenii la comunism dacă n-ar fi existat Cartea neagră a comunismului, nu doar cu marile ei dezvăluiri și concluzii, ci și cu marile dezbateri pe care le-a declanșat pe întreg continentul. Gânditor de o neobișnuită rigoare și claritate a ideilor, istoric al comunismului de o profunzime mergând până la rădăcinile răului, Stéphane Courtois a fost inițiatorul, coordonatorul și editorul unei excepționale opere de sinteză, care a reușit să iasă dintre granițele științei și să pătrundă în conștiința epocii. A fost o surprinzătoare infirmare a teoriei potrivit căreia cei care determină cursul istoriei nu sunt niciodată aceiași cu cei care îl înțeleg.

Concepută în același format și reunind și de această dată vocile celor mai importanți specialiști în domeniu, Cartea neagră a lui Vladimir Putin este o binevenită continuare a volumului de referință din 1997 și plasează personajul de la Kremlin printre consecințele comunismului, nocive și neepuizate încă, așa cum într-un basm popular românesc leșul balaurului se dovedește mai periculos decât balaurul.“ — ANA BLANDIANA

„Toată politica lui Vladimir Putin se bazează pe angoasa cu care acesta privește instalarea, în imediata vecinătate a Rusiei, a unor contra-modele de putere, care le-ar putea da idei rușilor. Georgia, Belarusul și, acum, Ucraina sunt victimele acestui gen de paranoia. Nu extinderea NATO îi provoacă anxietate dictatorului rus, ci Revoluția Trandafirilor, din 2003, de la Tbilisi, Revoluția Portocalie, din 2004, de la Kiev, apoi manifestațiile din Piața Maidan din 2014 și protestele masive de la Minsk împotriva falsificării alegerilor prezidențiale din Belarus.“ — THIERRY WOLTON