Noutăți

Antologie alcătuită și îngrijită de Teodor Dună

„Această antologie cuprinde o selecție din poeziile publicate de Matei Călinescu, precum și din ineditele care mi‑au fost puse la dispoziție de doamna Adriana Călinescu. Textele sunt selectate din volumele Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apă (1972), Tu: elegii și invenții (2004) și reprezintă aproape două treimi din totalul poemelor edite. Din cele aproximativ 140 de inedite, am ales 24 de titluri, la care se adaugă câteva poeme publicate în reviste.“ — TEODOR DUNĂ

Ilustrații de Ana Alfianu

Introducere și control științific de conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava

O călătorie în timp și o poveste captivantă, în care știința se întâlnește cu legendele!

Ne sunt ghizi Cristian Ciobanu, specialist în geoturism la Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului, care ne invită să descoperim de ce sunt deosebiți dinozaurii ce stăpâneau cândva pe acest teritoriu, Ana Alfianu, autoarea și ilustratoarea bestsellerului Val și Cetatea Sufletului, care recreează în ilustrații bogate lumea Insulei Hațeg, și cercetătorul Zoltán Csiki-Sava, de la care înțelegem cum reușește paleontologia să ne aducă dinaintea ochilor trecutul îndepărtat.

Acum zeci și zeci de milioane de ani, pe când munții Pirinei, Alpi și Carpați încă nu se formaseră, iar sudul Europei era doar o întindere de apă, regiunea din Transilvania cunoscută astăzi ca Țara Hațegului era o insulă subtropicală înconjurată de Oceanul Tethys.

Acolo, în mijlocul vegetației luxuriante, și-au găsit adăpost o mulțime de specii de animale, de la șerpi, broaște și păsări până la giganticul pterozaur Hatzegopteryx și la fascinanții dinozauri pitici.

Captivi pe acest teritoriu, dinozaurii din Insula Hațeg s-au dezvoltat cu totul altfel față de exemplarele megafaunei de pe continent, continuând să-i surprindă și astăzi pe oamenii de știință, care le studiază cu pasiune urmele și le recompun din detalii existența.

Deschide această carte și cercetează-i cu atenție: sunt ultimii din rasa lor!

Ilustrații de Bianca Anton

După succesul cărții și al filmului „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”, Mihai Mănescu revine cu un nou volum despre curaj, generozitate, forță interioară și mai ales despre speranță, care ne transformă din oameni obișnuiți în învingători.

Cinci istorioare pline de duioșie și candoare se ascund în paginile acestei cărți frumoase. Sunt povești de citit împreună, din care au de învățat și cei mici, și cei mari, care construiesc punți între oameni și amintiri ce nu se uită niciodată. Emoționante, adânci, surprinzătoare, luminoase, colorate cu umor, poveștile acestea recreează lumea în care trăim și o presară cu magie.

Dacă ne vom strecura la ceas de seară în paginile cărții, vom descoperi că aricii vorbesc atunci când nu sunt oameni prin preajmă și învață să nu se teamă să fie diferiți, că puii de urs din Pădurea Verde merg la grădiniță și-și fac prieteni pe care-i ajută să-și depășească limitele, că uneori, atunci când granița dintre lumi se șterge, copiii curajoși nu se tem să zboare deasupra mării cocoțați în spinarea unei berze uriașe.

Populate cu animale și oameni care învață împreună ce înseamnă prietenia adevărată, bunătatea, toleranța, tăria sufletească, generozitatea, aceste cinci povești sunt tot atâtea episoade de viață în care spiritul omenesc triumfă.

De la începutul și până la sfârșitul vieții, durerea fizică ne însoțește inevitabil. Această trăire universală ia totuși forme derutant de diverse: oameni supuși la mari chinuri pot reacționa cu nepăsare, în vreme ce alții, aparent neafectați, trăiesc suferințe cumplite. Există apoi strania durere a membrului fantomă – poți simți cu acuitate extremă că te doare un picior care ți-a fost amputat. Durerea nu e însă doar un blestem, ci și un dar oferit de selecția naturală pentru a ne avertiza în privința pericolelor care pândesc organismul nostru – cei incapabili să simtă suferința fizică au de regulă o viață scurtă.

În „Durerea”, Alexandru Babeș prezintă sintetic, clar și intuitiv mecanismele neurale responsabile pentru această trăire complexă, istoria descoperirii lor și eforturile continue ale medicilor de a găsi substanțe care să aline suferințele fizice sau să facă posibile intervențiile chirurgicale. La fel ca în precedenta sa carte, Povestea creierului, Alexandru Babeș împletește informația științifică riguroasă cu trimiteri la filozofie, literatură sau artă și cu relatarea unor episoade semnificative dezvăluind evoluția mentalităților și căile nu întotdeauna directe ale progresului cunoașterii.

„Durerea este un subiect pe care, de regulă, preferăm să-l evităm, dar care ne preocupă, ne frământă. Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, vom avea de-a face cu durerea. Este o întâlnire de la care nu ne putem sustrage. Durerea e universală, și asta explică faptul că de mai bine de două mii de ani oamenii își pun insistent întrebarea: Ce este, de fapt, durerea? Nu avem încă un răspuns definitiv, dar începe să se contureze, așa cum vom vedea, o nouă înțelegere a acestui concept. Cartea de față își propune să prezinte cum s-a ajuns la această viziune modernă, care au fost personajele care au influențat acest parcurs și cum ne-am luptat cu durerea cu mult înainte chiar de a încerca s-o înțelegem.“ — ALEXANDRU BABEȘ

Roman tradus în 22 de țări, câștigător, în 2021, al premiilor Campiello și Strega Off și finalist la Premiul Strega.

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

Ediție bilingvă

Cuvânt înainte de Liana Alexandru

„Balada închisorii din Reading, ultima scriere a lui Oscar Wilde, poate fi citită ca o pledoarie pentru înțelegerea complexității naturii noastre, ca o formă de iubire și de libertate.

Azi, când poveștile lui pentru copii sunt traduse în toată lumea și sunt considerate încântătoare, când piesele de teatru sunt un reper al dramaturgiei clasice universale, când Portretul lui Dorian Gray împreună cu paradoxurile filozofice continuă să fascineze deopotrivă publicul larg și profesioniștii artelor, scăpăm din vedere că toate au fost crea­țiile unui om a cărui arhitectură interioară s-a configurat dintr-o imensă suferință.

Balada închisorii din Reading este forma cea mai înălțătoare pe care o putea lua drama ce i-a pecetluit lui Oscar Wilde această suferință: condamnarea la doi ani de închisoare pentru vinovăția de a fi fost el însuși.“ —LIANA ALEXANDRU

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Biolog pasionat și călător neobosit în spațiu, în timp și în sine însuși, Alexandru N. Stermin este, înainte de toate, un om care iubește magia lumii înconjurătoare, pe care o străbate cu pasul și o cercetează cu priviri mereu curioase. Prin intermediul însemnărilor de față te invită să-l însoțești într-o călătorie fabuloasă prin lume, din trecutul omenirii până în prezentul recent și din cea mai mare mlaștină din Transilvania până în jungla amazoniană. Ești gata?

Roman câștigător al Sushila Devi Book Award 2022 • Finalist la Tata Book of the Year Award for Fiction 2022 și la Rabindranath Tagore Literary Prize 2022 • Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în The Guardian, The Hindu, GQ, The Telegraph, Outlook.

Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, își spune povestea, regândind anii copilăriei trăiți în India natală, marcați de pierderea tatălui și de exilul lui Elango, olarul care o inițiază în tainele meșteșugului moștenit din generație în generație. Calul în flăcări, visat de Elango într-o noapte, devine calul de lut, mărturie a unei iubiri interzise ce anulează echilibrul precar al comunității în care trăiesc. Romanul propune o călătorie în timp și spațiu, alături de personaje ale căror vieți aduc în prim-plan suferința, iubirea, vinovăția, actul artistic. Pendulând între prezent și trecut, între două continente, „Calul de lut” este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului într-o lume în care puterii cathartice a artei i se opune intoleranța religioasă. Cartea mai spune o poveste – cea a lui Chinna, câinele care unește oameni și destine.

Manfred Spitzer este autorul bestsellerului „Demența digitală”

Singurătatea este pericolul numărul unu pentru sănătate, crede psihiatrul și neurocercetătorul german Manfred Spitzer, care în cartea de față expune o serie de adevăruri incomode, temeinic cercetate științific, despre societatea contemporană.

Suntem tot mai singuri, iar acest lucru ne îmbolnăvește, ne înstrăinează de semenii noștri și poate chiar să ne ucidă. Cancerul, patologiile cardiovasculare și depresia înregistrează incidențe record, una dintre cauzele principale fiind cascada de schimbări psihosomatice declanșată de stresul provocat de singurătate. Indiferent că vorbim despre tineri sau oameni în vârstă, persoane prospere sau oameni cu mijloace reduse, femei sau bărbați, singurătatea nu scutește pe nimeni de suferințe fizice și sufletești.

În acest volum, autorul ne explică științific, dar și omenește ce este singurătatea și de ce este atât de nocivă. Mai mult, ne oferă și câteva mijloace simple să o combatem, când ne confruntăm personal cu ea sau când afectează pe cineva drag.

„Imaginați-vă că ar exista o boală care s-ar manifesta tot mai des și ar provoaca dureri cronice – o maladie contagioasă, încă necercetată de oamenii de știință, care s-ar răspândi atât de rapid încât nu am avea timp să ne imunizăm împotriva ei, și care ar fi clasificată drept una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalității în lumea occidentală. O boală care favorizează apariția altor suferințe, de la răceli, depresie și demență la infarct, accident vascular cerebral și cancer. Această boală ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariția altor maladii cu incidență crescută și fatale. În același timp ar fi înșelătoare, deoarece mulți dintre cei afectați nici nu ar ști că suferă de ea. Această boală chiar există, și se numește singurătate.“

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.

După succesul romanului Memoriile unui motan călător, un adevărat fenomen internațional, vândut în peste 1 000 000 de exemplare, Hiro Arikawa revine cu șapte povestiri despre șapte pisici și stăpânii lor, șapte întâmplări pline de empatie, înțelepciune și gingășie despre provocările mai mari și mai mici de zi cu zi, despre frumusețea schimbării și legătura vindecătoare dintre feline și oameni.

Fie că învață un proaspăt părinte să-și înfrângă frica de viață sau un copil să comunice cu mama lui vitregă, fie că însoțesc până la maturitate stăpânul mult iubit, ajutându-l să-și găsească echilibrul, sau oferă unei familii numeroase lecția solidarității și-a pietății filiale, pisicile din volumul Motanul care și-a luat rămas-bun le dau oamenilor energie pozitivă, echilibru, afecțiune. O meditație asupra ciclului existenței și asupra felului în care un simplu gest de bunătate, precum acela de a salva un pisoi, poate schimba un destin.

În acest roman fascinant, Jay Parini reconstituie ultimele luni din viața filozofului Walter Benjamin, care părăsise Parisul chiar înaintea invaziei naziste din 1940. Pornind de la mărturii, scrisori, jurnale și memorii ale contemporanilor – personalități ale scenei intelectuale occidentale care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial –, Parini îi conturează lui Benjamin un portret de o profundă empatie imaginativă.

La începutul anilor 1930, când climatul intelectual și politic devenise sufocant, Walter Benjamin pleacă din Germania și se stabilește în cele din urmă la Paris, unde, timp de zece ani, se documentează, scrie, publică în diferite periodice și concepe marile sale proiecte care așteptau momentul prielnic să fie publicate. Însă turnul de fildeș în care filozoful însingurat se refugiase sperând să rămână neatins de Istorie (încercare zadarnică, după cum îl avertizau cei apropiați) se dovedește un fragil castel de cărți de joc. Eșafodajul vieții sale și rațiunea sa de a fi se năruie odată cu înaintarea germanilor în Franța, iar Benjamin se vede obligat să accepte că lumea în care s-a născut va pieri. Pornește spre sudul Franței, căutând scăpare spre Portugalia, cu speranța de a ajunge la New York, unde deja se stabilise prietenul lui, Theodor W. Adorno. Însă tra­versarea munților către Spania se va dovedi ultima etapă a calvarului.

Un roman al iubirii și al suferinței, iradiind forța durerii de a deschide falii adânci, de netrecut, în interiorul unui cuplu, Bunătatea este cel de-al doilea roman al scriitoarei britanice Polly Samson, Cartea anului 2015 în The Times și The Observer.

Într-o abordare modernă a Paradisului pierdut al lui John Milton, cu o scriitură elegantă, bogată stilistic, în care descrierile peisajului din centrul Angliei sunt detaliate și vii, Polly Samson surprinde dragostea dintre Julian, un student strălucit, de douăzeci și unu de ani, și Julia, mai în vârstă cu opt ani, care a renunțat la o căsnicie plină de abuzuri. În pofida sfaturilor prietenilor și ale familiei, cei doi se lasă purtați de sentimentele lor puternice, încununate de nașterea Mirei. Când fetița se îmbolnăvește grav, Julian trebuie să facă față secretului teribil din căsnicia cu Julia și imensei trădări deghizate într-un gest de bunătate.

„Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost copii ai timpului lor la fel de mult ca politicienii sau intelectualii de frunte. Dar despre BOR se știu foarte puține lucruri. Fără deschiderea completă a arhivelor bisericești pentru toți istoricii și fără reliberalizarea arhivelor de stat, trecutul BOR va continua să fie o problemă spinoasă în istoria României. Ca și armata, serviciile secrete sau academia, Biserica se ferește de orice dezbatere în privința propriului trecut, și mai cu seamă în privința acelui trecut care o face contemporană cu patru regimuri politice dictatoriale: carlist, legionar, antonescian, comunist.

Ca istoric, am ales, firește, o abordare istoriografică mai degrabă decât teologică și am urmărit Biserica Ortodoxă Română în contextul dezvoltării statului român și a societății românești de la 1918 încoace. E o carte care se referă la BOR ca instituție, care urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică și înfățișează luptele pentru putere din Biserică. Accentul cade în aceste pagini pe relașia Biserică–stat–națiune, pe analiza acestei legături care continuă să exercite o influență însemnată asupra țării și a cetățenilor săi.“ — OLIVER JENS SCHMITT

Mișcarea Legionară este și astăzi o hârtie de turnesol a societății românești, astfel că o nouă cercetare, care ține cont de toate aspectele fenomenului, e binevenită. Istoricul Cristian Manolachi reușește per­formanța unei sinteze cuprinzătoare – de la contextul politic la ideologia mișcării, la bazele ei sociale, organizare, facțiuni și jocuri de putere –, adăugând o serie de întrebări și unghiuri noi de abordare.

Cine au fost anonimii care au luptat în acest război civil ce cuprinsese societatea românească? Cine au fost victimele – evrei, români, oameni politici, studenți, comercianți, liberali sau carliști, țărăniști sau frați legionari din facțiuni adverse? Care a fost reacția autorităților? De ce nu și-a făcut justiția datoria aproape niciodată? Care era climatul opiniei publice? Cum arăta propaganda? Cum arăta frica?

Dincolo de inventarul minuțios al crimelor Legiunii, care întrec în inventivitate macabră orice alt episod violent din istoria politică a României, cum a fost, de fapt, cu putință punerea în funcțiune a mecanismului crimelor? La aproape un secol de la înființarea Mișcării Legionare, ecourile acelei epoci sumbre sunt departe de a se fi stins. Mai mult decât o cercetare istorică, cartea lui Cristian Manolachi este o lecție și un avertisment.

„Investigația lui Cristian Manolachi aduce o contribuţie importantă la elucidarea mecanismelor violenței, restituind și analizând formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în viața politică a României interbelice, dar și climatul mental în care s-au născut atitudinile violente care au condus la punerea în act a asasinatelor politice. O cercetare cu atât mai actuală azi, când fenomenul violenței își face din nou loc în societate, sub cele mai diverse aspecte și forme.“ — TOADER NICOARĂ

Cuvânt înainte de Șerban Papacostea

În Arhiva Ordinului Teuton, salvată miraculos din marasmul celui de-al Doilea Război Mondial, este păstrat de secole un izvor de mare însemnătate privind finalul domniei lui Ștefan cel Mare. Este un document aproape necunoscut astăzi istoricilor de la noi.

Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni din vara–toamna anului 1497, redactat de secretarul general al Ordinului, Liborius Nacker, este publicat acum de medievistul Liviu Cîmpeanu pentru prima dată într-o ediție critică, însoțit de o traducere în limba română după originalele în germana și latina medievale, de o solidă anexă documentară și de studii introductive. Jurnalul evocă detalii inedite și esențiale legate de contextul politico-militar al epocii și ne oferă o imagine vie a oștii teutone care a suferit înfrângerea catastrofală de la Codrii Cosminului.

„Lucrarea domnului Liviu Cîmpeanu readuce în atenţia istoricilor un moment important al istoriei europene, încă insuficient elucidat. Izvorul pe care îl pune în circuitul ştiinţific această lucrare – material derivat din arhiva Ordinului Cavalerilor Teutoni – nu numai că oferă unele informaţii necunoscute până acum asupra acestui episod cu multiple implicaţii internaţionale, dar impune şi reconsiderarea interacţiunii forţelor politice implicate…

În istoria noastră, în speţă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, anul 1497 – anume înfruntarea oştilor polone şi înfrângerea lor zdrobitoare – este nu numai un remarcabil moment de referinţă al istoriei militare, dar şi, în general, al politicii de apărare a caracterului de sine stătător al Moldovei în înfruntarea dintre marile puteri concurente la dominaţie asupra spaţiului central- şi sud-est european. Lucrarea domnului Liviu Cîmpeanu aduce în discuţia asupra acestui moment însemnat al istoriei general-europene şi româneşti un material documentar preţios, însoţit de lămuriri şi interpretări înnoitoare. Apariţia acestei lucrări va oferi istoriografiei noastre o sursă de informaţie valoroasă, eveniment care se cuvine salutat.“ — ŞERBAN PAPACOSTEA

Bestseller Sunday Times și Washington Post, romanul Casa numelor a fost desemnat Cea mai bună carte a anului 2017 de NPR, precum și de publicațiile The Guardian, The Boston Globe și St. Louis Dispatch.

Mitologia este sângeroasă, iar resorturile care stârnesc violențele inimaginabile din chiar miezul său sunt multiple, însă rareori reinterpretarea acestora izbutește atât de bine precum în Casa numelor. Judecată, disprețuită și blestemată de zeii a căror autoritate, ba chiar și existență nu le mai recunoaște, Clitemnestra din romanul lui Colm Tóibín devine o eroină dintre cele mai moderne. Născute din cea mai profundă rană – trădarea și crima lui Agamemnon –, dar mai cu seamă din iubire, setea de răzbunare și dorința de putere ale acesteia nu rămân respingătoare în brutalitatea lor. Alternând abil vocile distinctive ale Clitemnestrei, Electrei și a lui Oreste, Colm Tóibín rescrie atât de intim suferința unei familii, disfuncționalitatea și dezrădăcinarea ei, încât până și din cele mai sinistre gesturi ale perso­najelor, care bântuie deja în lumea umbrelor – nume doar –, rămâne siajul empatiei și profunzimii conferite de autor. Când zeii nu mai există, totul vorbește despre umanitate, cu bunele și cu relele ei.

O carte esențială pentru cei care vor să cunoască mai bine subteranele vii ale limbii române de azi.

„Argoul fascinează prin exotism şi familiaritate, fiind un limbaj deopotrivă depărtat şi apropiat, al altora şi al nostru: alcătuit din cuvinte uneori misterioase, cu formă de neînţeles, dar, mai des, înşelătoare prin sensul neobişnuit asociat unei forme banale. În acelaşi timp, argoul e o ilustrare a posibilităţilor ludice şi estetice ale limbii; un spaţiu în care îşi manifestă creativitatea vorbitori anonimi, dotaţi cu ingeniozitate şi umor. Multă vreme neînregistrate în scris şi necuprinse în dicţionare, unele dintre aceste cuvinte (şi expresii) şi-au schimbat destul de mult forma şi sensul, devenind mici enigme etimologice. Prezenta lucrare s-a încumetat pe acest teren alunecos, unde efortul detectivistic aduce surprize şi satisfacţii mai mari decât în zonele mai aşezate, mai cunoscute ale limbii.“ — RODICA ZAFIU

Selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu

„Mircea Ivănescu a reuşit să împingă cuvintele într-un teritoriu care părea să le rămână inaccesibil: teritoriul clipei, al atomului temporal, al părţii aceleia de timp care rezultă la capătul ultimului gest de disecţie imaginabilă în fluxul trăirilor noastre. Nimeni, la noi, nu a dat – în deplină discreţie – un relief mai teribil clipei ce trece, investite de cearcănul sufletului nostru. Nimeni, cred, nu a reuşit mai bine ca el să pună în scenă atomii trăirilor noastre.

«N-am tăiat eu poezia română în două», spune la un moment dat, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral.“ (Gabriel LIICEANU)

După ce ne-a fermecat cu poezia lui, Iv cel Naiv s-a hotărât să ne umple sufletele cu frumusețea gândurilor sale fără de rimă. Cel de-al doilea roman al lui este o poveste naivă care te va atinge mai mult decât crezi, despre un război în care probabil că lupți deja, fără să vrei sau, poate, cu bună știință.

Eu te-am făcut, eu te omor spune povestea locuitorilor unui orășel în care focul mocnit al conflictului dintre tineri și bătrâni prinde o asemenea putere, încât ajunge să ardă cu flacără, transformându-se într-un adevărat război.

Conflictul dintre generații există și a existat dintotdeauna, sfâșiind cu indiferență ceea ce doar iubirea poate coase la loc. Și doar naivitatea poate cotrobăi prin tragicele sertare ale unui măcel până găsește ceva amuzant. Doar imaginația curioasă și inocentă a unui naiv îți poate scoate războiul din suflet și din minte, proiectându-l pe ecranul fantasticului, în speranța că, astfel, oroarea conflictului dintre generații te va trezi înainte de a fi prea târziu.

Ai în față un roman de război naiv scris pe mai multe voci, pentru că doar ascultând-o cu atenție pe fiecare vei putea distinge și înțelege cât mai mult din cele 360 de grade ale adevărului.

Citindu-l, cea mai mare provocare va fi să nu te așezi în nici una dintre tabere, indiferent dacă te consideri tânăr sau bătrân. Dacă poți.

Publicată în 1792, „Religia în limitele rațiunii pure”, lucrare de mare însemnătate în istoria gândirii religioase occidentale, reprezintă o încercare de a demonstra că morala poate exista foarte bine fără ideea unei ființe supreme și că nu depinde de religie, ci își este suficientă sieși, grație rațiunii practice pure. Abordând toate temele aferente unei filozofii a religiei de înaltă ținută, Kant îi vorbește cititorului despre credință și Dumnezeu, despre etică și ideea binelui suprem, despre cult și Biblie, în cadrul unui discurs de o ireproșabilă rigoare.

„Morala, în măsura în care este întemeiată pe conceptul de om ca ființă liberă, nu are nevoie nici de ideea unei alte ființe superioare ei spre a-și cunoaște datoria, și nici de un alt resort decât legea însăși, spre a respecta datoria. Cel puțin este vina omului dacă în el există o asemenea nevoie, care în acest caz nici nu poate fi înlăturată de altceva, întrucât ceea ce nu izvorăște din el însuși și din libertatea lui nu compensează lipsa propriei moralități.“ — IMMANUEL KANT

Volumul de povestiri Oamenii țarului nostru, distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) în 2005, reunește personaje cât se poate de diverse – fiice de scriitoare împovărate de descendența lor, frumoase apăsate de propria frumusețe, un muncitor-reglor la o fabrică de ceasuri atras de scrierile lui Rudolf Steiner sau excentricul Leonea, care crește copiii soției necredincioase. Așa cum ne-a obișnuit Ludmila Ulițkaia, găsim în această carte crâmpeie de viață care prilejuiesc o radiografiere de mare finețe a naturii umane.

„Departe de nihilismul autorilor postmoderni, Ludmila Ulițkaia se revendică de la moștenirea umanistă a clasicilor ruși, precum Tolstoi, Cehov și Nabokov.“ — Karine Alaverdian, La Revue Russe

Ilustrații de Milla Vestin

Tradus în peste 23 de ţări, Radio Popov şi copiii uitaţi spune o poveste plină de umor şi căldură, care ne aduce aminte de unii dintre cei mai îndrăgiţi clasici ai literaturii pentru copii, precum Roald Dahl şi Astrid Lindgren.

Alfred are nouă ani şi, practic, trăieşte singur. Mama lui a dispărut de multă vreme, iar tatăl, plecat mai mereu în călătorii de afaceri, nu pare să-şi amintească întotdeauna că băiatul există.

Într-o noapte altfel decât toate nopţile, Alfred fuge de-acasă cu Amanda, din soiul misterios al Urechilor Ciulite, care îi ajută pe copiii uitaţi, vârându-le în cutia poştală mere, şosete de lână şi sendvişuri.

Aşa începe o aventură incredibilă, care schimbă totul, şi nu doar pentru Alfred. În casa de culoarea terciului de fructe de pădure a Amandei, băiatul mănâncă bunătăţi, citeşte pe săturate şi descoperă un vechi emiţător radio proiectat chiar de marele fizician A.S. Popov. Cu ajutorul lui, Alfred începe să transmită în secret o emisiune nocturnă, pe care o ascultă ceilalţi copii uitaţi din oraş.

Vor putea oare Alfred şi Amanda să-i ajute pe toţi? Şi ce se va întâmpla când tatăl băiatului va băga de seamă că a dispărut? Şi, mai presus de toate, cine sunt, de fapt, Urechile Ciulite?

NPR Best Book of the Year, Amazon Best Book of the Month

Ce faci când ți s-a spus toată viața să stai departe de magie, fiindcă s-ar putea să se întoarcă împotriva ta?

Într-o lume peste care stăpânesc țesătorii de vrăji, câțiva adolescenți cu vieți zbuciumate și talente neobișnuite sunt aduși împreună de un personaj misterios, care le încredințează o misiune imposibilă: să fure o piatră cu puteri dincolo de orice închipuire de la cel mai primejdios vrăjitor. Eșecul este inacceptabil, dar succesul le-ar putea fi fatal.

Promisiunea unei răsplăți pe măsură îi ademenește pe Callan, un bă­iat de 14 ani, care se pricepe să fure orice și citește oamenii ca pe-o carte deschisă, pe Meriel, expertă în acrobații (și cuțite!), pe Gareth, pasionat de cărți misterioase, în paginile cărora găsește răspunsuri la aproape toate întrebările, pe Lachlan, care poate obține orice de la oricine, și pe Coadă de Vulpe, fata fără chip, care poate să se cațere pe acoperișuri ca o pisică.

Deși viața i-a făcut să nu aibă încredere în nimeni, cei cinci trebuie să învețe să se bazeze unul pe celălalt ca să supraviețuiască forței cataclismice pe care au dezlănțuit-o.

O aventură de proporții, infuzată de magie și cu o notă de steam punk, care se citește și se trăiește cu răsuflarea tăiată.

În ciuda progreselor biologiei moleculare din ultimele decenii, nimeni n-a reușit să creeze viață pornind exclusiv de la materie nevie. Ce anume scapă înțelegerii noastre privind fenomenul vieții, cel mai uimitor din universul cunoscut?

Un fizician, Jim Al-Khalili, și un biolog, Johnjoe McFadden, încearcă să găsească răspunsul la această întrebare din perspectiva unui nou domeniu de cercetare: biologia cuantică. Ideea că mecanica cuantică, teoria care descrie lumea la nivelul atomilor și moleculelor, are de spus un cuvânt decisiv în biologie a fost avansată încă din anii 1940 de Erwin Schrödinger, autorul celebrei cărți „Ce este viața?”, dar până relativ recent au lipsit datele experimentale care s-o susțină.

Al-Khalili și McFadden aduc în „Viața la limită” dovezi fascinante că fotosinteza, acțiunea enzimelor, simțul olfactiv, orientarea în zbor a păsărilor sau fluturilor care migrează și mecanismele genetice pot fi înțelese doar apelând la fenomene cuantice. Viața se află la frontiera dintre lumea clasică, guvernată de legile newtoniene și termodinamică, și strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani. Poate că abia creând-o noi înșine am ajunge să înțelegem cu adevărat ce e viața, iar astfel am beneficia de tehnologii care să permită, de pildă, vindecarea țesuturilor noastre deteriorate.

„Marea întrebare a ştiinţei, aflată în centrul cărții noastre, este cum se transformă zi de zi atomii şi moleculele inerte, care se găsesc în pietre, în ceva care fuge, sare, zboară, navighează, înoată, crește, iubește, urăște, are dorințe sexuale, se teme, gândește, râde, plânge, trăiește. Obișnuința cu ea face ca această extraordinară transformare să nu impresioneze, dar trebuie să ne amintim că nici în epoca ingineriei genetice şi biologiei sintetice nimic viu n-a fost creat de oameni exclusiv din materie neînsufleţită.“

Alex Drace-Francis ne oferă o analiză a cultivării, consumului și comercializării porumbului în ţările române din perioada otomană până în ajunul Primului Război Mondial, precum și a semnificației culturale a mămăligii în literatură, artă, film, folclor și bucătărie, într-o ediție revăzută și completată special pentru publicul românesc.

„Cine s-ar fi gândit că mămăliga ar putea să aibă o istorie? Că păpuşoiul poate fi vedetă? Că mălaiul are o poveste de spus? Scotocind prin arhive, prin documente vechi şi cronici mai noi, printre reţete şi leacuri, Alex Drace-Francis ne propune o analiză savuroasă şi erudită a mămăligii şi mămăligarilor. Spunându-le povestea, istoricul ne poartă, vreme de două secole, printre boieri şi ţărani, săraci şi bogaţi, târgoveţi şi negustori care amestecă de zor, în ceaunul fierbinte, odată cu făina de păpuşoi, moravuri, identități sociale şi etnice, istorii politice, tensiuni şi revoluţii. Bolborosind domol pe vatra istoriei, mămăliga ne așteaptă, aşadar, s-o înfulecăm, cu brânză şi lapte sau goală, delectându-ne cu mii de detalii dintr-o lume în care ea trona aproape zi de zi pe fiecare masă.“ — CONSTANŢA VINTILĂ

„Cartea lui Alex Drace-Francis este mai mult decât o poveste a porumbului și a mămăligii. Pornind de la problema imaginii ei, autorul o găsește nu doar în caravanele negustorilor și-n ceaunul țăranilor, ci și în mintea oamenilor, în diverse reprezentări fundamentale pentru istoria națională. Porumbul și mămăliga sunt puncte de intrare ideale în temele culturale românești, precum și în cele privitoare la schimbarea socială și revoluție. O lucrare importantă, remarcabilă.“ — CONSTANTIN BĂRBULESCU

„Istoria întortocheată a cultivării porumbului și pregătirii mămăligii în teritoriile care compun România de azi are o importanță care merge mai departe de inventarierea seacă a datelor și referințelor. Dacă o vom urmări în detaliu, vom putea vedea problemele mai ample de istorie națională, transnațională și interimperială într-o lumină nouă și într-un context mai larg. Porumbul a schimbat nu doar alimentația oamenilor, ci și posibilitățile pe care le aveau la dispoziție: ce puteau și ce nu puteau face. Un studiu mai atent al producției și consumului de porumb ne poate ajuta să înțelegem mai bine istoria acestor principate de graniță și interacțiunea dintre ele în îndelungata tranziție de la imperiu la națiune.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Fenomen vechi de când lumea, dictatura a suferit o transformare majoră odată cu sfârșitul Primului Război Mondial și apariția sistemelor totalitare comunist și fascist, Marea Criză din 1929 favorizând mai apoi venirea la putere a nazismului.

Timp de patru generații, pe toate continentele, regimurile ideologice totalitare au făcut să domnească în țările pe care le-au guvernat o ordine de fier, întreținută prin războaie și exterminări, marcând un secol barbar, care a frânt încrederea în progresul omenirii. Această formă absolută de absolutism a fost orchestrată de lideri nemiloși, care, în ciuda unor traiectorii și caractere diferite, adesea diametral opuse, au fost mânați de aceeași sete de putere întemeiată pe banalizarea terorii, de aceeași neîncredere în semeni și de același dispreț profund față de viața umană și față de orice formă de libertate.

„Secolul dictatorilor” ne pune în fața unei galerii a ororilor care ar trebui să ne rămână gravată în memorie: portretele celor mai importanți 22 de dictatori ai secolului XX, cu tot ce au făcut acești tirani în numele ideologiei sau al setei de putere.

Traducere nouă și note de Marin Mălaicu-Hondrari

„Aventurile fetei dezmățate” este un roman despre bucuria și chinurile unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente, dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei dezmățate, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluționar al anilor ’60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este „băiețașul cuminte“, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este „fata dezmățată“, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard.