Noutăți

În ciuda progreselor biologiei moleculare din ultimele decenii, nimeni n-a reușit să creeze viață pornind exclusiv de la materie nevie. Ce anume scapă înțelegerii noastre privind fenomenul vieții, cel mai uimitor din universul cunoscut?

Un fizician, Jim Al-Khalili, și un biolog, Johnjoe McFadden, încearcă să găsească răspunsul la această întrebare din perspectiva unui nou domeniu de cercetare: biologia cuantică. Ideea că mecanica cuantică, teoria care descrie lumea la nivelul atomilor și moleculelor, are de spus un cuvânt decisiv în biologie a fost avansată încă din anii 1940 de Erwin Schrödinger, autorul celebrei cărți „Ce este viața?”, dar până relativ recent au lipsit datele experimentale care s-o susțină.

Al-Khalili și McFadden aduc în „Viața la limită” dovezi fascinante că fotosinteza, acțiunea enzimelor, simțul olfactiv, orientarea în zbor a păsărilor sau fluturilor care migrează și mecanismele genetice pot fi înțelese doar apelând la fenomene cuantice. Viața se află la frontiera dintre lumea clasică, guvernată de legile newtoniene și termodinamică, și strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani. Poate că abia creând-o noi înșine am ajunge să înțelegem cu adevărat ce e viața, iar astfel am beneficia de tehnologii care să permită, de pildă, vindecarea țesuturilor noastre deteriorate.

„Marea întrebare a ştiinţei, aflată în centrul cărții noastre, este cum se transformă zi de zi atomii şi moleculele inerte, care se găsesc în pietre, în ceva care fuge, sare, zboară, navighează, înoată, crește, iubește, urăște, are dorințe sexuale, se teme, gândește, râde, plânge, trăiește. Obișnuința cu ea face ca această extraordinară transformare să nu impresioneze, dar trebuie să ne amintim că nici în epoca ingineriei genetice şi biologiei sintetice nimic viu n-a fost creat de oameni exclusiv din materie neînsufleţită.“

Alex Drace-Francis ne oferă o analiză a cultivării, consumului și comercializării porumbului în ţările române din perioada otomană până în ajunul Primului Război Mondial, precum și a semnificației culturale a mămăligii în literatură, artă, film, folclor și bucătărie, într-o ediție revăzută și completată special pentru publicul românesc.

„Cine s-ar fi gândit că mămăliga ar putea să aibă o istorie? Că păpuşoiul poate fi vedetă? Că mălaiul are o poveste de spus? Scotocind prin arhive, prin documente vechi şi cronici mai noi, printre reţete şi leacuri, Alex Drace-Francis ne propune o analiză savuroasă şi erudită a mămăligii şi mămăligarilor. Spunându-le povestea, istoricul ne poartă, vreme de două secole, printre boieri şi ţărani, săraci şi bogaţi, târgoveţi şi negustori care amestecă de zor, în ceaunul fierbinte, odată cu făina de păpuşoi, moravuri, identități sociale şi etnice, istorii politice, tensiuni şi revoluţii. Bolborosind domol pe vatra istoriei, mămăliga ne așteaptă, aşadar, s-o înfulecăm, cu brânză şi lapte sau goală, delectându-ne cu mii de detalii dintr-o lume în care ea trona aproape zi de zi pe fiecare masă.“ — CONSTANŢA VINTILĂ

„Cartea lui Alex Drace-Francis este mai mult decât o poveste a porumbului și a mămăligii. Pornind de la problema imaginii ei, autorul o găsește nu doar în caravanele negustorilor și-n ceaunul țăranilor, ci și în mintea oamenilor, în diverse reprezentări fundamentale pentru istoria națională. Porumbul și mămăliga sunt puncte de intrare ideale în temele culturale românești, precum și în cele privitoare la schimbarea socială și revoluție. O lucrare importantă, remarcabilă.“ — CONSTANTIN BĂRBULESCU

„Istoria întortocheată a cultivării porumbului și pregătirii mămăligii în teritoriile care compun România de azi are o importanță care merge mai departe de inventarierea seacă a datelor și referințelor. Dacă o vom urmări în detaliu, vom putea vedea problemele mai ample de istorie națională, transnațională și interimperială într-o lumină nouă și într-un context mai larg. Porumbul a schimbat nu doar alimentația oamenilor, ci și posibilitățile pe care le aveau la dispoziție: ce puteau și ce nu puteau face. Un studiu mai atent al producției și consumului de porumb ne poate ajuta să înțelegem mai bine istoria acestor principate de graniță și interacțiunea dintre ele în îndelungata tranziție de la imperiu la națiune.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Fenomen vechi de când lumea, dictatura a suferit o transformare majoră odată cu sfârșitul Primului Război Mondial și apariția sistemelor totalitare comunist și fascist, Marea Criză din 1929 favorizând mai apoi venirea la putere a nazismului.

Timp de patru generații, pe toate continentele, regimurile ideologice totalitare au făcut să domnească în țările pe care le-au guvernat o ordine de fier, întreținută prin războaie și exterminări, marcând un secol barbar, care a frânt încrederea în progresul omenirii. Această formă absolută de absolutism a fost orchestrată de lideri nemiloși, care, în ciuda unor traiectorii și caractere diferite, adesea diametral opuse, au fost mânați de aceeași sete de putere întemeiată pe banalizarea terorii, de aceeași neîncredere în semeni și de același dispreț profund față de viața umană și față de orice formă de libertate.

„Secolul dictatorilor” ne pune în fața unei galerii a ororilor care ar trebui să ne rămână gravată în memorie: portretele celor mai importanți 22 de dictatori ai secolului XX, cu tot ce au făcut acești tirani în numele ideologiei sau al setei de putere.

Traducere nouă și note de Marin Mălaicu-Hondrari

„Aventurile fetei dezmățate” este un roman despre bucuria și chinurile unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente, dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei dezmățate, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluționar al anilor ’60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este „băiețașul cuminte“, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este „fata dezmățată“, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard.

Cu fotografii din arhiva autorului

În Irak, Iran, Siria sau Libia, șantierele deschise de întreprinderile României socialiste aduceau sute de milioane de dolari la bugetul de stat. Era valuta cu care se plătea datoria externă contractată de Ceau­șescu pentru a construi în țară o industrie grea falimentară.

În pofida condițiilor de muncă și de trai dificile, în pofida supravegherii stricte a „organelor“, al căror braț lung ajungea la mii de kilometri, în pofida riscurilor dintr-o regiune zguduită de conflicte armate, era o șansă de mai bine pentru zeci de mii de muncitori și de specialiști români: pe lângă lipsurile de acasă, viața în țările Lumii a Treia părea de-a dreptul prosperă.

Este unul dintre aspectele Epocii de Aur prea puțin cunoscute și atunci, și astăzi. Dincolo de fascinația culturală a Orientului antic sau contemporan, relatarea profesorului Emil Sîrbulescu surprinde cu finețe și mentalitățile românilor sau ale arabilor, și jocurile de putere dintr-o mare întreprindere socialistă, și relațiile dintre autoritățile române și cele ale unui Irak aflat în plin război. Unică în peisajul memo­rialisticii de la noi, este o mărturie cu atât mai prețioasă.

„Dennis Deletant cunoaște România de aproape 60 de ani și tot de atâta vreme călătorește dinspre Vest spre Est pentru a înțelege, pentru a scrie, pentru a ajuta, pentru a pune reflectorul asupra istoriei noastre recente, pe care adesea o știe mai bine decât noi. Suntem întâi de toate în fața unor memorii scrise cu empatie și umor despre acest du-te-vino al său între Londra și București, despre piedicile descurajante puse de Securitatea lui Ceaușescu tânărului cercetător englez dornic să studieze limba și istoria României în anii ’60, despre cât de greu a fost în anii ’70 să obțină un pașaport cu viză de ieșire pentru proaspăta sa soție româncă, despre dosarul de 1.500 de pagini pe care i l-a întocmit Securitatea. Apoi, cartea descrie bucăți de istorie necunoscute în profunzime, pe care Dennis Deletant le elucidează datorită unor întâlniri și conversații importante, dacă nu cumva providențiale. Volumul conturează, de asemenea, portretele unor personaje care au jucat diferite roluri în ultimii 30 de ani și pe care autorul le-a cunoscut bine – Corneliu Coposu, cel care avea să devină liderul opoziției postdecembriste, sau Mircea Răceanu, diplomatul român condamnat la moarte în 1989 pentru că spionase în favoarea Washingtonului. În căutarea României ne ajută să nu uităm, ne povestește de unde venim și ce drum lung am făcut în ultimii 60 de ani. Totul este văzut prin lentila celui care are și destulă distanță, și suficientă apropiere pentru a ne arăta doar detaliile care contează.“ — SABINA FATI

Prefață de Mihaela Anghelescu Irimia

Publicat în 1934, romanul „Blândețea nopții” (Tender Is the Night) l-a ridicat pe F. Scott Fitzgerald, așa cum au remarcat criticii, la înălțimea unui „Orfeu modern“. În 1998, Modern Library l-a inclus pe lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză ale secolului XX. A fost ecranizat în 1962, cu Jason Robards, Jennifer Jones și Joan Fontaine în rolurile principale, iar în 1985 BBC a lansat o miniserie cu Peter Strauss și Mary Steenburgen. În 1995, The Fountain Theatre din Los Angeles a dramatizat romanul, adaptarea pentru scenă câștigând PEN Literary Award.

Dick Diver este un strălucit psihiatru american, cu o personalitate captivantă, căsătorit cu fosta sa pacientă, Nicole, fermecătoare, bogată, dar cu un grav dezechilibru emoțional. Rosemary, o tânără actriță fascinată de Nicole și îndrăgostită iremediabil de soțul acesteia, se avântă în noua idilă orbește, cu intensitate, la fel cum vânează roluri care să-i aducă celebritatea mult visată. Prinși în vâltoarea evenimentelor tumultuoase din viața lor, dar și a epocii de după Primul Război Mondial, când America nu mai crede în nimic, Dick și Nicole inițiază un periculos pas de deux pe granița dintre nebunie și normalitate, dintre iubire și moarte.

Ilustrații de Petur Antonsson

Scriitorul american Ben Guterson este autorul trilogiei de succes „Casa de Iarnă”, tradusă în zece limbi, care i-a adus nominalizări pe lista scurtă la prestigioasele Edgar Award și Agatha Award în 2019. Publicat în Statele Unite în 2022, „Misterul Turnului din Vista Point” este deja tradus în șapte limbi.

Atunci când viața îi pune la încercare, membrii familiei Einstein se mută la Vista Point, un orășel fermecător și în aparență liniștit, ca să-și dea șansa unui nou început. Acolo, Zack, în vârstă de 11 ani, cel mai mic dintre copii, se împrietenește cu Ann, o fată haioasă, care știe o mulțime de povești despre locurile din jur. Cu ajutorul ei, băiatul are parte de o vacanță de pomină: descoperă o peșteră tainică, cu mesaje ciudate scrise pe pereți, o cabană abandonată în mijlocul pădurii, un vechi cimitir și, mai presus de toate, un turn părăsit, pe a cărui cupolă un medalion argintiu e purtătorul unui mesaj pe care nimeni n-a reușit să-l descifreze până acum. Dar mai e ceva care nu-i dă pace lui Zack: prietena lui, Ann, despre care nu știe mare lucru, pare că ascunde ea însăși un secret. Ce să fie?

Roman câștigător al Bolșaia Kniga 2021 – Premiul cititorilor

Într-un orășel din Armenia, moare zidarul Simon. A avut o viață lungă, s-a bucurat de respect, dar a fost cunoscut și pentru numeroasele aventuri amoroase. La înmormântare se adună toate femeile pe care le-a iubit cândva: Susanna, prima iubire, fata cu o copilărie bântuită de tenebre, Eliza, modestă, iubitoare, trădată de propriul soț, Sofia, frivolă și plină de viață, dar marcată de suferința numeroaselor sarcini pierdute, Silvia, internată cândva abuziv într-un spital de psihiatrie, fără dreptul de a-și mai vedea copilul... Pentru ele, iubirea lui Simon va fi vraja care le va schimba complet viața. Și să nu uităm de Melania, soția care învață cu timpul să se resemneze cu aventurile lui, dar nu pregetă să pună la cale din când în când câte-un scandal cu țipete și veselă spartă, pentru a-și păstra demnitatea, sau de Sașia Vardanuș, personajul aproape magic, care însoțește ca un fel de cor antic fiecare poveste.

Publicat în 1983, în revista Le Débat, „Un Occident răpit” este uluitor prin acuratețea chirurgicală a analizei epocii și prin capacitatea vizionară de a prevedea dilemele Europei în secolul XXI. Elegie pentru Europa și îndemn la recuperarea valorilor culturale ale acesteia, ca unică modalitate de salvare în fața pericolelor Istoriei și dezintegrării, eseul lui Milan Kundera reprezintă o adevărată profesiune de credință, la fel ca discursul Literatura și națiunile mici, citit la un congres al scriitorilor din Cehoslovacia în 1967, înaintea Primăverii de la Praga. Înainte și după stabilirea în Franța, Kundera se dovedește, prin aceste două texte incluse în volumul de față, un adevărat umanist militant, al cărui demers îmbină idealismul cu luciditatea și realismul cu speranța.

Sherry Turkle, profesoară de științe sociale la MIT și specialistă în domeniul tehnologiei informației și comunicării, ne arată că există cel puțin o victimă neașteptată a dependenței noastre de tehnologie. Folosirea excesivă a mijloacelor digitale de comunicare a dus la scăderea calității conversațiilor directe și a relațiilor umane, împiedicându-ne să aprofundăm informațiile și să-i ascultăm cu adevărat pe ceilalți. „Redescoperirea conversației” este o lectură obligatorie pentru toți cei interesați de modul în care tehnologia ne influențează viața și de felul în care ne putem reconecta cu semenii la un nivel mai profund.

„Un îndemn către prețuirea intimității comunicării directe și spontane.“ — Kirkus

Cele trei eseuri cuprinse în acest al doilea volum din „Parerga et paralipomena” (1851) – culegere târzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din „Lumea ca voinţă şi reprezentare” – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gândirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă.

Primul dintre aceste eseuri, „Despre filozofia de universitate“, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii și impunerii ideologiei oficiale în mediul academic, cu consecințe mergând de la bizarerie și ridicol până la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic și la compromiterea formării intelectuale a tinerei generații. Cel de al doilea eseu, „Despre inten­ţionalitatea vizibilă din destinul individului“, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai târziu, C.G. Jung va elabora noțiunea de „sincronicitate“ pornind de la concepția dezvoltată aici de Schopenhauer. În ultima scriere din volum, „Eseu despre vederea de spirite și altele conexe“, îl regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la așa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reușește atât să conserve premisele kantiene ale dualității fenomen–lucru în sine, cât și să aducă o dovadă supli­mentară în favoarea propriei teorii a voinței, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.

Ilustrații de Mihail Coșulețu

„Dacă este încetățenită ideea că scriitor adevărat este doar acela care are o voce ușor recognoscibilă în orice carte a lui, îmi place să cred că am scris cărți pe voci atât de diferite, încât să fiu considerat un diletant, un debutant cu fiecare volum publicat. Asta fiindcă niciodată n-am crezut că vocea mea e importantă, ci mai ales vocea literaturii, iar uneori există mai multe voci chiar în interiorul câte unei singure cărți pe care am scris-o.

În Bilete de sinucigaș cred că sunt cele mai multe voci, nu doar din ce am scris până acum, ci din tot ce voi fi scris vreodată. Și așa cred că e cel mai potrivit să fie citită cartea aceasta: ca o suprapunere de voci indi­viduale care formează un singur și mare strigăt, o ultimă șoaptă.“

Filozofii Élisabeth de Fontenay și Alain Finkielkraut reașază la loc de cinste tradiţia schimbului epistolar. În pofida prieteniei de peste patruzeci de ani, subiectele care-i despart sunt numeroase și ţin mai ales de adeziunile ideologice ale fiecăruia. În această dispută captivantă, interlocutorii apelează la Foucault, Levinas, Adorno sau Kundera, abordând teme precum identitatea, feminismul, teoria de gen, conservatorismul, papa Francisc, drepturile omului sau iudaitatea. Sunt teme actuale, teme pentru care se poartă războaiele culturale ale epocii noastre.

„Memoriile lui Ştefan Zeletin sunt un rechizitoriu dur la adresa pregătirii precare a armatei în toamna anului 1916, odată cu intrarea României în război. Prea puține au fost vocile care să treacă peste tendința eroizantă și să aibă curajul, la fel ca Zeletin, de a descrie incompetența autorităților civile și militare, debandada în care s-a făcut retragerea trupelor, după entuziasmul intrării în Transilvania. Cu atât mai sfâșietoare sunt paginile în care autorul descrie prăbușirea moralului soldaților, disperarea lor care-i împingea să se predea inamicului, precum și tragedia populației pornite în refugiu înspre Moldova. Cartea aceasta rămâne una dintre cele mai zguduitoare și autentice mărturii – povestea unui filozof-ofițer captiv într-un dezastru de altfel previzibil.“ — SORIN CRISTESCU

„O indignare sfântă respiră din fiece cuvânt al amintirilor de război pe care le-a consemnat în dureroasa scriere Retragerea… În scrisul său, autorul nu cunoaşte cruţare, convenţie, perifrază… Mai puţin ca oriunde şi mai puţin ca orice, veţi găsi în preocuparea lui Zeletin minciuna şi farsa; cu deosebire lipseşte convenţionala minciună a puţin închegatei noastre societăţi. Zeletin are în schimb – şi o are fără s-o caute – o naturală cutezanţă, izvorâtă din autoritatea ce-i însoţeşte pretutindeni cuvântul lui scris.“ — CEZAR PAPACOSTEA (1935)

Ediție îngrijită și prefațată de Marius Vasileanu

„Care este, așadar, testamentul, moștenirea lui Alexandru Mironescu, lăsată prin acest Jurnal?

Este bucuria pură, bucuria celui dedicat cunoașterii sub toate formele: umană, divină și mai ales a propriei sale ființe.

Este o anume atitudine de viață, provenită din bogata sa experiență, a unei puternice personalități, care se regăsește cu prisosință în Jurnal. Cercetătorul chimist, validat prin viața sa științifică, care se apropie treptat de filozofia științei și de filozofia religiei, ulterior de mistica creștin-ortodoxă în forma sa cea mai vie, prin practica isihastă, la Rugul Aprins, pledează în acest Jurnal în favoarea științei, dar totodată pentru non-idolatrizarea științei.

Este o formă de generozitate deschisă spre toate orizonturile căutării spirituale. Este o deschidere realistă către realitatea prezentă și viitoare, mai ales cea politică – comunismul va cădea, intuia Mironescu, tocmai în 1968 când nimeni nu credea aceasta, ba chiar o seamă de intelectuali români aderau la Partidul Comunist.

Este o formă superioară de luciditate (trezvie) care nu se lasă amăgită de cântecele de sirenă, din ce în ce mai abil deghizate, ale acestei lumi. Iar Al. Mironescu întreprinde în Jurnal ample incursiuni pe mările și oceanele cunoașterii umane pentru devoalarea cântecelor de sirenă: fie acestea geopolitice, fie culturale, fie spirituale.

Este o specie de creștinism ortodox în care primează căutarea Dumnezeului celui Viu. De aceea, creștinismul mărturisit de Jurnalul lui Al. Mironescu nu este nicicând încruntat, este optimist și încrezător în generozitatea Duhului.“ — MARIUS VASILEANU

„A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor.“ — N. STEINHARDT

În Amsterdamul anului 1686, un oraș al luxurianței, dar și al rigorii religioase, tânăra Nella Oortman, devenită de curând soția înstăritului negustor Johannes Brandt, intră în noua sa familie, iar primirea ce i se face este precum locuința în care pășește – aparent, rece și sobră. Secretele soțului său ies încet la lumină odată cu darul de nuntă pe care Johannes i-l oferă Nellei: un cabinet ce reproduce cu fiecare detaliu casa lor. Mobilarea lui cu miniaturi ar fi trebuit să-i înlesnească Nellei o educație casnică, însă inițierea misterioasă îi expune pe toți unui mare pericol, punându-le tainele în mâinile unei străine. Miniaturista denunță conflictul mocnit al unei epoci pentru care libertatea de a-ți trăi viața așa cum vrei și de a-ți urma chemarea sau inima sunt păcate pasibile de pedeapsa capitală.

Stephen Greenblatt cercetează figurile marilor tirani din piesele lui Shakespeare – Richard III, Macbeth, Lear, Coriolan – pentru a răspunde la o întrebare mereu actuală: cum e cu putință ca o națiune să încapă pe mâna unui despot? Cartea de față nu este numai excursul unui specialist de primă mână în opera shakespeariană, ci și, înainte de toate, o analiză strălucită a ideii de putere, dincolo de epoca în care ea se manifestă. Care sunt circumstanțele sociale, dar și resorturile psihologice care fac posibilă ascensiunea la putere a unor personaje patologice și ce urme lasă acestea pe chipul lumii în care trăim? Referințele la lumea ficțională și istorică a lui Shakespeare, precum și aluziile la tiranii prezentului zugrăvesc un tablou viu al corupției umane, la fel de actual și astăzi.

„Florescu povestește fără să încarce narațiunea cu simboluri. Este vorba despre cine are puterea și asupra cui, iar Florescu găsește imagini în care marele se reflectă în mic și scrie scene de mare pregnanță. Și reușește să creioneze portretul unei femei care se remarcă deopotrivă prin mândrie, curaj și încăpățânare. O femeie a cărei viață este, așa cum se spune adesea, o călătorie amețitoare.“ — Spiegel

„Viața e dureroasă, însă până și pasajele pline de suferință din romanul domnului Florescu sunt pline de căldură și umor... România lui Florescu este un loc plin de vrajă, unde se găsesc atât problemele civilizației, cât și oameni primitori și povești.

C.D. Florescu pendulează între Est și Vest, dar inima lui bate, cel puțin în această ficțiune, pentru Est. Limbajul său creează o atmosferă foarte densă atunci când e vorba despre țărani și legendele și superstițiile lor.

Când Florescu descrie personajele sale ciudate, limbajul său se încarcă cu poezie, așa încât se creează o umanitate tandră, dar și ambivalentă.“ — Darmstädter Echo

Pământul nu mai e cum îl ştim, e suprapopulat şi secătuit de resurse. Ari, în vârstă de 13 ani, are grijă de fratele lui mai mic, Joni, care s-a îmbolnăvit de un virus necunoscut. Ca să le treacă timpul mai uşor, cei doi reuşesc să facă rost de Kepler62, cel mai nou şi mai misterios joc video, despre care se spune că este aproape imposibil de terminat. Nimeni nu ştie ce se întâmplă când treci la ultimul nivel sau, mai mult, dacă Kepler62 este doar un joc, sau o poartă spre altceva…

O aventură uimitoare e pe cale să înceapă.

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

Roman câștigător al celui mai important premiu literar norvegian, Brageprisen, 2019 • Nominalizat, în același an, la premiul acordat de librarii norvegieni, Bokhandlerprisen • Cea mai bună carte a anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen • Bestseller internațional în curs de apariție în peste 20 de țări.

Elin este un medic de familie competent, dar s-a săturat să fie mereu la dispoziția tuturor – atât acasă, cât și la serviciu. După 20 de ani de profesie și de căsnicie, ajunge să bea o sticlă pe zi din cel mai scump vin și să-și petreacă serile uitându-se la seriale, în timp ce soțul ei, Aksel, e mai mereu plecat la competiții de schi. Până când, din greșeală, îi trimite o cerere de prietenie pe Facebook lui Bjørn, un vechi iubit, al cărui răspuns intempestiv o dă cu totul peste cap. Elin se mută în cabinetul ei, iar singurul care o înțelege pare să fie Tore, scheletul de plastic dintr-un colț. Într-o proză de o ironie magistral dozată, Nina Lykke portretizează societatea actuală și toate anxietățile și nevrozele noastre, chiar și pe cele pe care nu îndrăznim să ni le mărturisim.

Declinând suferința doliului la feminin, Zeruya Shalev face o adevărată vivisecție a durerii provocate de abandon, neacceptare, lipsă de integrare, alegeri și, în cele din urmă, moarte. Romanciera cartografiază cu o acuratețe fără cusur psihicul femeii care se confruntă cu pierderea și surprinde subtilitățile aproape imperceptibile ale transformărilor care au loc odată cu punerea în mișcare a proceselor de separare și, implicit, de vindecare. Contextualizând toate aceste frământări interioare și conectându-le cu dificultatea de a face față unui mediu adesea ostil, aduce laolaltă realitatea interioară și pe cea exterioară, atât de dificil de pus uneori împreună și de armonizat. Însoțindu-și personajele în miezul suferinței lor, Shalev creează un monument multifațetat al femininului, surprins în splendoarea complexității sale.

Un imobil ce devine o adresă de referință în Manhattan și o adresă ce devine personaj de roman, Dakota House, sub ale cărei arcade, în decembrie 1980, John Lennon avea să fie împușcat, reprezintă unul dintre primele blocuri rezidențiale de lux din New York și fundalul pe care Fiona Davis va reuni mai multe destine, unele imaginate, altele cu un picior bine ancorat în realitatea istorică.

În 1884, tânăra englezoaică Sara Smythe traverseză Atlanticul cu destinația New York, la invitația temerarului arhitect Theodore Camden. Clădirea, la proiectarea și decorarea căreia acesta participase și pe care Sara trebuia să o administreze, e gata să fie dată în folosință, iar așteptările sunt mari: Dakota urma să devină o adresă emblematică a New Yorkului, dar însemna de asemenea șansa lui Theo de a schimba fața orașului și șansa Sarei să înceapă o viață nouă. Dragostea ilicită dintre Sara și Theo le va măcina viețile, reverberând în timp până în 1985, când Bailey, o tânără consumată de adicții, va descoperi între pereții Dakotei secretul și tragedia lor. Povestea celor două femei, Sara și Bailey, care luptă pentru o supraviețuire demnă, se completează de-a lungul unui secol, complicată fiind prin consecințele pasiunii, lăcomiei și ale limitărilor sau exceselor sociale din vremurile respective.

„Leonard Mlodinow a înfăptuit imposibilul. A alcătuit cu măiestrie un portret pătrunzător, intim și emoționant al lui Stephen Hawking, una dintre cele mai mari minți ale timpului nostru, tratând totodată perfect riguros aspectele ținând de fizică. Hawking ar fi fost mândru de această carte.“ — MICHIO KAKU

Puțini oameni de știință sunt atât de cunoscuți marelui public ca Stephen Hawking. La făurirea imaginii sale, devenită arhetipală la fel ca a lui Einstein, au contribuit, pe lângă cercetările revoluționare din cosmologie, cărțile de popularizare vândute în zeci de milioane de exemplare, dar și curajul și tenacitatea cu care Hawking și-a înfruntat boala – imobilizat în scaunul cu rotile, incapabil să vorbească, păstrând legătura cu cei din jur doar prin mișcarea ochilor, mimică și vocea unui computer.

Prieten cu Hawking vreme de cincisprezece ani, coautor împreună cu el la două cărți, fizicianul american Leonard Mlodinow povestește amintirile colaborării lor dezvăluind firea intimă a unui personaj fragil și în același timp robust, stoic, dar și plin de vitalitate, uneori sarcastic, dar în fond tandru, profitând de izolarea adusă de boală, dar căutând mereu relațiile umane. În paralel, Mlodinow reconstituie în termeni simpli și intuitivi evoluția spectaculoasă, timp de cinci decenii, a ideilor cosmologice ale lui Hawking concentrate asupra întrebărilor fundamentale: Cum a început universul? De ce există un univers? De ce legile naturii sunt așa cum sunt?

Carte și CD cu o selecţie din emisiunile radio

Selecție și prezentare de Cătălin Cioabă

Cuprinsul CD-ului

ÎN DIALOG CU MIRCEA ELIADE

1. Să nu te lași strivit de timp (26:36) 2. Rezistența împotriva timpului (17:13) 3. Mircea Eliade și obsesia României (19:54)

ÎN DIALOG CU EUGEN IONESCU

4. Comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului 20 (19:57) 5. Pentru tăcere am ales pictura (33:19) 6. Eram un golan (25:55) 7. Eugen Ionescu (12:00)

„EXILUL ESTE O ȘANSĂ ȘI UN BLESTEM“

8. Exilul este o șansă și un blestem (28:48) 9. Plagiatul ca boală națională (35:24) 10. Adevărul ca șoaptă esențială (10:46)

„SFÂRȘIT DE VEAC ÎN ROMÂNIA“

11. Nu s-au limitat numai la vorbe (18:29) 12. Cum să te dezbari de comunism? (19:35) 13. Sfârșit de veac în România (15:26) 14. S-a comis o eroare, o gravă eroare (08:35) 15. Perfidia vinovată a tovarășilor de drum (35:14)

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

La sfârșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.

Ediţie de Cristina Cioabă • Prefaţă de Ioana Pârvulescu

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu reprezintă o selecție făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o „deformație“ profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

Antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

„O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infraraționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist.

La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU