Noutăți

Euforia patriotică, mobilizarea, invazia română, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția Imperiului, pierderea Transilvaniei și schimbarea stăpânirii, Trianonul – cum au trăit maghiarii transilvăneni anii Primului Război Mondial?

Acolo unde vecinătatea Celuilalt face parte din cotidian, nu putem lupta cu resentimentele memoriei colective decât prin refuzul propagandei și prin deschiderea onestă, sinceră, empatică. Acest volum de mărturii este o premieră în spațiul românesc. El spune povestea Marelui Război cu vocea oamenilor care l-au trăit: simpli țărani, preoți de țară, militari, intelectuali, doamne din înalta societate, primari, miniltri, deputați. Din toate aceste glasuri, puse laolaltă cu măiestrie și cu deplină competență documentar-istorică, ajunge până la noi, vie, o lume despre care până acum n-am vrut să știm nimic.

București, un oraș care, cu o vastă experiență a mutilărilor de tot felul, a trăit încercând neobosit să iasă din agonie.

„Crescut în mijlocul câmpiei Bărăganului, vara potopit de arșiță și iarna bătut de crivăț, lovit pe neașteptate de cutremure dintre cele mai rele, înecat periodic de apele Dâmboviței, mistuit de incendii și, pe deasupra, atacat din toate părțile de cuceritori lacomi, Bucureștiul a fost o așezare greu de gospodărit, care a propășit încet, dând adesea înapoi ori înaintând ca melcul. Scurtele mărturii despre locurile prin care se plimbă povestea din aceste pagini dau seamă despre victorii și înfrângeri, despre frumuseți și urâciuni, despre lucruri bune și lucruri rele care au însemnat viața de sat mare, apoi de oraș, a târgului lui Bucur, ajuns pe jumătate milenar. Dacă cititorul le va privi ca pe un mic mozaic de istorie din care e de aflat câte ceva nou și poate că util despre acest loc păzit de un înger capricios, ele își vor împlini rostul.“ — GABRIELA TABACU

Cum au apărut universul, materia, viața și mintea noastră? Ce destin vor avea toate acestea la scara timpului cosmic? Avem liber-arbitru? Care e raportul dintre conștiință și lumea neînsuflețită guvernată de legile fizicii? Și ce sens putem da existenței noastre?

Acestea sunt problemele pe care Brian Greene le abordează în „Până la sfârșitul timpului” pornind de la cunoștințe ferm ancorate, cum e principiul al doilea al termodinamicii, sau urmărind ipoteze plauzibile de la granițele științei actuale. Rezultatul e descrierea fascinantă și copleșitoare a unor evenimente care se pot produce la scări imense ale timpului și care pun în discuție esența condiției umane. Atât știința, cât și filozofia, credința sau artele sunt invocate de Brian Greene pentru a defini locul și rostul nostru în univers.

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.

Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“ — ANGELO MITCHIEVICI

Autor laureat al Premiului Nobel

Cuvânt înainte de Christopher Nolan

Spre deosebire de cazul altor producții SF, s-a dorit de la bun început ca filmul Interstellar să aibă o bază științifică reală. Ca atare, alături de regizorul Christopher Nolan s-a aflat Kip Thorne, unul dintre marii fizicieni ai zilelor noastre, pentru a găsi explicații – uneori perfect riguroase, alteori ipotetice – ale elementelor fantastice din scenariu și pentru a modifica povestea așa încât să rămână în limitele plauzibilului.

Sarcina, deloc simplă, i-a oferit lui Kip Thorne prilejul să ia în considerare ipoteze îndrăznețe privind subiecte cum sunt găurile negre, găurile de vierme sau călătoria în timp. Știința din filmul Interstellar condensează, pe înțelesul publicului larg, rezultatele acestor cercetări. Pe de o parte, dezvăluie ce se află în spatele unor scene din film, pe de alta, reprezintă o introducere intuitivă, bogat argumentată vizual, în cosmologie și astrofizică. Este, în ultimă instanță, o superbă împletire între arta cinematografică și știință.

Rathbones Folio Prize 2022 • Cea mai bună carte a anului 2021 în Washington Post, Vogue, Wall Street Journal, Bloomberg Businessweek și la NPR • New York Times Notable Book, Critic’s Top Pick, Top 10 Books of Historical Fiction, Top 10 Sunday Times Bestseller • Roman în curs de apariție în peste 20 de țări.

O existență care începe aparent banal: un oraș hanseatic, o mamă fără teama convențiilor sociale, un tată rigid, o rivalitate supărătoare cu fratele mai mare. Și totuși, dintr-o istorie familială ce nu pare să favorizeze apariția unui scriitor important, își trag seva o operă literară majoră și forța inepuizabilă de a supraviețui tragediilor politice din prima jumătate a secolului XX. Magicianul are tensiunea și vastitatea romanului canonic și îi oferă cititorului șansa să trăiască o viață excepțională din interior, aceea a unui scriitor care a adunat elogii și a unui om care nu și-a depășit, până la sfârșit, contradicțiile – Thomas Mann.

Premiul Nobel pentru Literatură 2022

„Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă." The New York Times Book Review

Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din „Pasiune simplă” documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ce­i iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare.

În „Confesiunea adolescentei”, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s­-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s­-o uite și să-­și continue viața ca și când nimic nu s-­ar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-­ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s­-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.

„La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Un manuscris din Grecia antică  unește trecutul, prezentul și viitorul umanității.

Constantinopol, 1453 – de-o parte și de alta a zidurilor orașului doi copii, Anna și Omeir, sunt sortiți să se întâlnească, pentru a salva o carte și, prin gestul lor, pe ei înșiși.

Idaho, în prezent – la etajul bibliotecii publice, octogenarul Zeno împreună cu cinci copii montează o bizară piesă de teatru, în vreme ce la parter, adolescentul idealist Seymour se pregătește să detoneze o bombă, crezând că luptă pentru o cauză nobilă.

În spațiu, peste câteva decenii – Konstance, pe o navă interstelară având ca destinație o exoplanetă, supraviețuiește doar călăuzită de o poveste pe care i-o spunea tatăl ei seară de seară și ajunge să descopere un univers mai vast decât își putuse imagina vreodată.

Destinele tuturor personajelor sunt legate de misteriosul manuscris din vechime, care celebrează puterea scrisului și a imaginației.

Construcţie admirabilă ca ambiţie şi execuţie, Cetatea cucului din nori se desfîșoară ca un labirint polifonic, cu multiple planuri temporale, unde cititorul se va pierde şi regăsi cu încântare, pentru că e clădit pe o temelie foarte solidă care e nici mai mult, nici mai puţin decât credinţa autorului în puterea vindecătoare a ficțiunii.

 

Cuprins: Cleitophon, Republica (Statul) „Platon, în încercarea sa de a interpreta istoria şi viaţa socială a triburilor greceşti, şi îndeosebi a atenienilor, a zugrăvit un tablou filozofic grandios al lumii.“ — KARL POPPER Acest volum este al treilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

„S-a spus despre Émile Picot că era spion francez din partea lui Napoleon III. Scrisorile îi deschid cititoru­lui de azi o fereastră spre societatea românească, spre lumea diplomatică și politică a vremii, cu deliciile, grozăviile și perplexitățile vieții de fiecare zi în slujba principelui german, aflat la un început încă nesigur al domniei sale. Document istoric, roman epistolar și cronică despre oameni, instituții și apucături ro­mânești, corespondența întregește, cu talentul și spiritul de observație ale acestui francez atașat de România, memoria istorică a domniei lui Carol I.“ — TATIANA NICULESCU

„Arta războiului este o operă interesantă chiar și pentru cititorul care nu e un specialist savant în Renaștere sau, mai exact, în războaiele din modernitatea timpurie. Interesul care-l incită pe gânditorul ce transpune orice manifestare colectivă a vieţii umane la o dimensiune complet laică a acţiunii politice rezidă în privirea acută a celui care cercetează pasiunile profunde ale indivizilor și modalităţile în care ele devin factori ce produc energia colectivă, construct de mecanisme identitare și de valori împărtășite. Tratatul machiavellian propune un manual tehnic, înveșmântat însă într-un dialog umanist elegant, încredinţat unei limbi fără constrângeri, caracterizată de un lexic ales și de structuri sintactice armonioase, prezentând un model «înalt» de cultură literară, încredinţată unei limbi florentine vioaie, dar elegante, care se dorește un model de inspiraţie naţională.“ — CARLO VAROTTI

„Cu referire la o configurație pe care o socotesc exemplară pentru ceea ce numesc filozofia cercetătorului, și anume înțelegerea fizicii cuantelor elaborată cu precădere de Niels Bohr și Werner Heisenberg, numită și interpretarea de la Copenhaga, voi urmări câteva obiective strâns legate între ele. Unul dintre ele este de a arăta că ceea ce distinge fizica cuantelor ca atare de înțelegerea fizicii cuantelor este ceea ce desparte o realizare majoră a cercetării de reflecții asupra semnificației acesteia. Distincția este aceea dintre o contribuție științifică și una de natură filozofică. Un alt obiectiv pe care l‑am urmărit este de a arăta că filozofia cercetătorului și filozofia convențională a științei reprezintă două niveluri distincte ale discuției filozofice. Între filozofia generală a științei și interpretarea de la Copenhaga a fizicii cuantelor au existat, desigur, anumite interferențe. Fizicienii teoreticieni care au fost activi în elaborarea și apărarea acestei inter­pretări au avut anumite lecturi filozofice și, desigur, contacte cu filozofi ai științei. Voi susține însă că influența orientărilor din filozofia generală a științei asupra interpretării de la Copenhaga a fost mult mai slabă decât au presupus mulți autori care au discutat această temă.“ — MIRCEA FLONTA

Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier futurist al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea.

Când tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, reînnodând astfel legătura cu familia. Moment în care, descoperind fațetele relațiilor de cuplu ale surorii, tatălui, fratelui, Paul începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții, și anume iubirea.

O revelație prea târzie, dat fiind diagnosticul nemilos pe care îl primește după o banală vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu cinismul și dezabuzarea: fiecare clipă trăită cu-adevărat înaintea deznodământului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfârșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității.

 

„Houellebecq descrie, cu o forță rară și cu o neobișnuită formă de tandrețe, ceea ce ne rămâne atunci când lumea se năruie.“ — Figaro Histoire

„Romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq.“ — Charlie Hebdo

„O mare carte, o lovitură sigură, cel mai tulburător roman al lui Houellebecq. În sfârșit, scriitorului îi cade masca provocatoare și cinică, pentru a-și descoperi adevărata față a empatiei. Anihilare este desigur un cânt funebru, dar care radiază dragoste și posibilitatea fericirii.“ — RTL

„Sub acest titlu catastrofic se ascunde un roman emoționant. […] Luându-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.“ — Elle

„Un text cutremurător, esențial, în același timp luminos și crepuscular.“ — Courrier picard 

„Un spectaculos roman despre dorință, iubire și moarte.“ — Madame Figaro

La ora crepusculului imperiilor coloniale, când popoarele încearcă să-și câștige libertatea și să traseze granițe, Africa este un butoi cu pulbere. Franța vrea să-și mențină cu orice preț dominația, iar insurgenții strâng rândurile, fiecare tabără cunoscându-și inamicul. Însă între imaginarele linii de front ale acestui conflict încă subteran apare un personaj unic, care perturbă fragilul statu quo. Din vocile celor ce l-au cunoscut (adepți sau inamici), din rapoartele autorităților coloniale și relatările rebelilor, se țese o poveste incredibilă, al cărei protagonist, francezul Morel, erou al Rezistenței, supraviețuitor al lagărelor germane, capătă, în peisajul magnificei savane africane, fațete contradictorii. Erou și om de acțiune? Don Quijote? Aventurier calculat? Marionetă a mișcărilor politice de eliberare? Agent sovietic? Ecoterorist avant la lettre? Cine este acest bărbat care luptă, mai întâi cu vorba și apoi cu arma în mână, împotriva cruzimii vânătorilor – fie ei oameni albi sau băștinași – și care adună în jurul lui, asemenea unei figuri cristice, pe dezmoșteniții sorții și ai Istoriei, precum și pe nelipsiții trădători?

Eneida e considerată și astăzi cea mai reprezentativă operă a latinităţii, întrucât reprezintă sinteza unei întregi lumi de legende... În ea se topesc nu numai epopeea homerică, tragedia attică și poezia alexandrină, ci și literatura latină anterioară…

De pe 24 februarie 2022, de la ora șase dimineața, nu-l mai vedem pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, decât în pantaloni de camuflaj, tricou și jachetă kaki. În ciuda tentativelor de asasinat, a rămas în Bankova, sediul Administrației Prezidențiale din inima Kievului. Decorul somptuos al clădirii a devenit rocambolesc: ferestrele sunt blocate cu saci de nisip, iar gărzile de corp și-au schimbat costumele cu veste antiglonț. Așezat pe treptele holului de la intrare, nebărbierit, președintele acordă interviuri presei internaționale. Aici s-a metamorfozat în comandant de război cel care conduce țara din 2019, devenind întruchiparea eroismului și a rezistenței unui întreg popor, care luptă pe viață și pe moarte pentru libertate. Dar fostul actor și prezentator de televiziune nu părea sortit acestui rol.

Această carte este despre un destin imprevizibil și excepțional.

O călătorie de-a lungul unui an, însoțită de citate aparținând lui Paulo Coelho.

„Cu forța dragostei noastre, a voinței, ne putem schimba destinul - pe al nostru și pe al altora.” Walkiriile

Paulo Coelho, considerat de milioane de cititori drept un alchimist al cuvintelor, este unul dintre cei mai influenți scriitori ai acestui secol.

Cărțile sale, pe lângă faptul că se găsesc în fruntea topurilor de vânzări, provoacă dezbateri culturale și sociale. El scrie despre teme, idei și concepții care răspund aspirațiilor atât de numeroșilor săi cititori, aflați în căutarea unui drum propiu și a unor noi moduri de a înțelege lumea.

Catalina Estradaa fost întotdeauna fermecată de natura luxuriantă, fremătând de viață din țara copilăriei sale, Columbia. Astăzi Catalina este o renumită ilustratoare și trăiește la Barcelona. Fascinația cu care privește mereu în jur este ușor de observant în arta ei, marcată de elegante explozii de culoare.

„Atunci când ne apropiem de fenomenul religios, fie studiindu-l din postura cercetătorului, fie trăindu-l ca simpli credincioși, ne vom lovi inevitabil de problema fanatismului. Creștinismul nu face excepție. Lucrarea de față abordează tocmai acest subiect controversat, urmărind felul în care o sectă iudaică apocaliptică, pacifică și spirituală, persecutată și criticată de reprezentanții culturii greco-romane, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungând să persecute, la rândul ei, alte religii sau alte curente creștine. Tema este tabu în istoriile bisericești oficiale sau, în cel mai bun caz, tratată superficial.

Giovanni Filoramo, unul dintre cei mai reputați specialiști contemporani în istoria creștinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fără părtinire, întrebându-se dacă fanatismul și intoleranța creștină își au originea în doctrina noii religii a iubirii și a iertării, sau sunt consecința metamorfozei Bisericii lui Cristos în Biserica de stat constantiniană și teodosiană, care a ajuns să distrugă locașurile de cult ale păgânilor și ereticilor, nu doar excluzându-i pe aceștia din societate, ci condamnându-i la ardere pe rug, cum s-a întâmplat cu Priscillian în anul 385.

Crucea și puterea ne invită să călătorim în timp, în chiar miezul acelor furtuni politice și dogmatice din primele veacuri ale creștinismului, când s-au format cele două ramuri ale sale, cea răsăriteană și cea apuseană, care au evoluat mereu în umbra acestei relații tensionate cu puterea seculară, o relație care nu și-a găsit rezolvarea nici până în ziua de azi.” — DIONISIE CONSTANTIN PÎRVULOIU

Cu fotografiile autoarei

„Foarte puțini autori au reușit să creeze un gen nou într-o cultură. Cu trei cărți de călătorii, izvorâte din același proiect și alcătuind deja o operă.

Cum poate fi definit în câteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cât mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sunt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încât au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului.

Cu ce anume se pleacă în astfel de călătorii? Niciodată cu mai mult decât un rucsac, cântărind cam cât jumătate din greutatea celei care-l cară. Totdeauna cu multă nebunie, cu patima de a împărtăși, cu foarte multe cărți citite, cu priceperea de a împleti reportajul cu analiza și evocarea cu scrisul de mare clasă, cu teribile incursiuni în trecut, cu aventuri de tot soiul, mai cu seamă la granițe! Iar, la întoarcere, pe Sabina Fati o întâmpinăm uimiți și bucuroși că, după ce a traversat Kurdistanul, Irakul (federal!), Anatolia și Armenia, a reușit, și de data asta, să revină acasă.“ — GABRIEL LIICEANU

„În anul 2021, în mijlocul verii, am pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele.

Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.

În toată această regiune, tragediile nu se termină niciodată, lupta pentru putere pare perpetuă, pentru fiecare bucată de pământ s-a vărsat sânge, totul a fost disputat la infinit. Când armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților…“ — SABINA FATI

Pe copertă: autoarea la Babilon, în 2021(fotografie din arhiva personală)

„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică. E mai mult decât o Șeherezadă modernă bine documentată, e o scriitoare plină de farmec, o jurnalistă care a strâns ani de zile informații de tot felul despre o lume care se scufundă și se repliază periodic, de fiecare dată într-o mare de sânge. Dincolo de violențe, autoarea ne pune față în față cu personaje bine construite, care au zguduit din umbră, de pe eșafod sau de pe scenă nu doar Orientul Mijlociu, ci și Occidentul.“ — SABINA FATI, autoarea bestsellerului Singură pe Drumul Mătăsii

„Kim Ghattas zugrăvește portretele tulburătoare ale zeloților ucigași, alături de cele ale reformiștilor care au propovăduit moderația până când au fost exilați sau asasinați. O felie de istorie contemporană, extraordinar de bine documentată și scrisă cu rafinament.“ — The Wall Street Journal

„Kim Ghattas ne înfățișează ultimele patru decenii de istorie a Orientului Mijlociu ca pe un fel de Epocă Întunecată a islamului, o lume obscură, învăluită într-o cortină de violență, misoginism și extremism religios. Dorind să înțeleagă cum a fost cu putință așa ceva, ne amintește nu doar de un trecut mai luminos, ci și de un posibil viitor plin de speranță.“ — ANNE-MARIE SLAUGHTER, CEO al think-tank-ului New America

„Tumultuoasa istorie a mistuitoarei și necontenitei ostilități dintre Arabia Saudită și Iran se citește pe nerăsuflate, ca un roman.“ — The Sunday Times

„«Ce s-a întâmplat cu noi?» Întrebarea ne bântuie și acum în lumea arabă și musulmană. O repetăm ca pe o mantră. O veți auzi din Iran până în Siria, din Arabia Saudită până în Pakistan, precum și în țara mea, în Liban. Pentru noi, trecutul e o țară diferită, care nu e împotmolită în ororile omorurilor sectare; un loc mult mai liniștit, fără intoleranța îngrozitoare a zeloților religioși și a războaielor fără sens și aparent fără sfârșit. Întrebarea s-ar putea să nu-i frământe pe cei mai tineri, care nu-și amintesc o altă lume, sau pe cei ai căror părinți nu le-au povestit despre cum în tinerețe recitau poezii la Peshawar, dezbăteau idei marxiste până târziu în noapte în barurile din Beirut sau mergeau pe bicicletă la picnicuri pe malul fluviului Tigru, la Bagdad. Întrebarea ar putea să-i surprindă și pe cei din Occident, care presupun că extremismul și vărsarea de sânge de azi au fost întotdeauna regula.“

Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.

„O carte înfiorătoare… Această istorie detaliată și pro­fund personală ne dezvăluie o tragedie umană greu de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O contribuție importantă la literatura Holocaustului și la istoria femeii.“ — Daily Express

„Cartea reconstituie foarte bine contextul istoric al deportărilor din Slovacia, viața comunităților evreiești de dinaintea războiului, înăsprirea persecuțiilor și inocența familiilor ce-și pregăteau fiicele pentru deportare. La fel de răscolitoare este tristețea puținelor supraviețuitoare care s-au întors acasă, unde și-au găsit părinții morți, magazinele distruse, casele și bunurile luate de vecini… Primul transport la Auschwitz era alcătuit din fete, care, trei ani și jumătate mai târziu, au revenit acasă femei: văzuseră, suferiseră și înduraseră prea multe.“ — CAROLINE MOOREHEAD

Comunicarea articulată, în cuvinte și fraze, pare să fie ceea ce ne distinge cel mai pregnant de restul lumii vii. Dar când și unde au început oamenii preistorici să vorbească? Ce își spuneau? Cum arăta limbajul la originile lui și ce anume l-a făcut posibil? Multă vreme, lingviștii s-au ținut departe de întrebări de acest fel, considerându-le în afara teritoriului investigabil, dar astăzi ele pot fi abordate cu mijloacele științei.

În Zorii limbajului, Sverker Johansson prezintă stadiul actual al cercetărilor și principalele teorii actuale privind modul în care Homo sapiens a devenit singura ființă vorbitoare. Cu argumente din arheologie, antropologie, genetică, neurologie, apelând inclusiv la robotică și IT, savantul suedez atribuie un rol central, în această transformare, încrederii reciproce și cooperării caracteristice speciei umane.

„Pentru a-i înțelege originea, trebuie să înțelegem limbajul însuși, structura și natura lui, dar trebuie să înțelegem și natura omului și originea sa evolutivă. Trebuie să înțelegem cum gândim și cum ne funcționează creierul. Pentru a răspunde la întrebarea de ce oamenii posedă limbaj trebuie să acordăm atenție unei mulțimi de domenii diferite – nu numai lingvisticii pure, ci și biologiei evoluționiste, paleoantropologiei, arheologiei, primatologiei, geneticii, anatomiei, etologiei, neuroștiințelor, cercetărilor din domeniul cogniției, psihologiei și antropologiei sociale, pentru a nu le menționa decât pe cele mai importante.“ — SVERKER JOHANSSON

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Un regizor-cult care, de la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (Palme d’Or 1995), nu mai are nevoie de nici o prezentare, devine acum romancier, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din filmul A fost odată la Hollywood. În iunie 2021, în săptămâna când a fost lansat, debutul literar al lui QuentinTarantino a intrat direct pe primul loc în New York Times Bestsellers List și în topul vânzărilor de pe Amazon.

 

Potrivit lui Tarantino, romanul este „o regândire completă a întregii povești“, comică, savuroasă, dar uneori dură, în care a adăugat detalii diferitelor secvențe și personaje, inclusiv mai multe capitole ce dezvăluie povestea vieții lui Cliff Booth (interpretat în film de Brad Pitt, care a primit un Oscar, un premiu BAFTA, precum și alte numeroase distincții), o paranteză narativă despre Charles Manson, noi întâmplări al căror protagonist este Rick Dalton (interpretat în film de Leonardo Di Caprio). Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare.

În acest volum de memorii liric, dar lipsit de sentimentalisme, fiul unui tată african de culoare și al unei mame americane albe se află în căutarea înțelesului final al vieții sale de afro-american. Povestea începe în New York, unde Barack Obama află că tatăl lui – o figură pe care o cunoaște mai mult ca pe un mit, decât ca pe un tată – a murit într-un accident de mașină. Această moarte neașteptată inspiră o adevărată odisee a emoțiilor – mai întâi într-un orășel din Kansas, de unde a pornit familia mamei sale pentru a se stabili mai apoi în Hawaii, și după aceea în Kenya, unde se întâlnește cu ramura africană a familiei sale, se confruntă cu adevărul amar al vieții tatălui său și se împacă, în cele din urmă, cu moștenirea sa divizată.

Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă  •  Prefaţă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Prefață și cronologie de Marius Ghica

„Mărturisesc că mi-am făcut un idol din spiritul meu, dar altul nu am găsit.“ — PAUL VALÉRY 

„Efortul de a se defini pe sine, de a medita asupra propriilor operații mentale a fost considerat de Valéry drept cunoaștere autentică. Dar a se cunoaște nu înseamnă a cunoaște; sau, mai curând, nu este decât o varietate de cunoaștere. Întotdeauna Valéry a confundat cunoașterea cu clarviziunea. Mai mult, voința de a fi clarvăzător, de a fi inuman de lucid, se însoțește la el cu un orgoliu abia ascuns: se cunoaște și se admiră pentru faptul că se cunoaște. Să fim însă drepți: el nu-și admiră spiritul, ci se admiră pe sine ca Spirit.“ — CIORAN

„Caietele lui Paul Valéry reprezintă un impresionant monument de gândire vie, un jurnal de reflecții în care autorul își nota cu religiozitate, aproape zilnic, între orele patru și opt dimineața, meditațiile sale asupra problemei care l-a preocupat până la sfârșitul vieții: aceea de a afla care este substratul gândirii umane, care sunt mecanismele funcționării mentale, posibilitățile și limitele intelectului. „Ce poate omul?“ – se întreabă statornic domnul Teste.“ — MARIUS GHICA