Noutăți

Cuvânt înainte de Vlad Stroescu

„Limpezimea scrierii Cătălinei Dumitrescu e imediat liniștitoare, și nu într-un fel hipnotic, artificial, ci pentru că e rațiune pură, în armonie cu emoția din ea. Textele ei sunt un tratat de psihopatologie a vieții de zi cu zi: despre plictiseală, infidelitate, despărțire, frică, blândețe, violență, iubire și lipsa ei. Lucruri care ar trebui să facă parte din educația noastră, în locul izbeliștii în care suntem lăsați, fără nici un alfabet al cunoașterii de sine. Cum să înțelegi lumea fără să te știi pe tine însuți? Cum să-ți dai seama unde îți sunt limitele și unde începe oceanul, care e partea ta de responsabilitate și când trebuie să accepți ce nu poți controla? Cum umblăm prin lunga noastră călătorie fără măcar o mică hartă? Vă spun eu: orbește, ca prin ceață. Deși asta face parte din condiția noastră, este loc pentru mai multă lumină. Aș vrea să pot scrie atât de proaspăt și fără efort precum Cătălina. Faptul că ea există și scrie mă reconfortează.“ — VLAD STROESCU, medic psihiatru

Sunt Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală. De-a lungul carierei mele, am lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate, cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni, cu pacienți cu afecțiuni oncologice. Am participat ca lector la grupurile pacienților care se confruntă cu boala obezității. Am coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. Am participat, împreună cu o echipă de neurochirurgi, la operații de tip awake brain surgery. Sunt o împătimită a lecturii de specialitate, a filozofiei, poeziei și neuroștiințelor. Scriu constant pe diferite subiecte care mă preocupă, ce pot fi de interes și pentru alții. Locuiesc acum în Belgia, unde lucrez de doi ani ca psihoterapeut.

„Cu remarcabil talent scriitoricesc și cu acribie documentară, Cristian Preda reconstituie biografia politico-intelectuală a scriitorului Victor Eftimiu și, odată cu aceasta, aduce în fața cititorilor o Românie trecută prin două războaie mondiale, șase Constituții, patru regi, două republici – populară și socialistă – și un regim totalitar de sorginte sovietică. Istoria carierei minuțios construite a lui Victor Eftimiu este deopotrivă istoria instituțiilor, a mentalităților și a breslei scriitorilor pe parcursul a peste 70 de ani. O admirabilă izbândă în scrierea de biografii, această carte plină de informații și intuiții, de răsturnări de situații, de portrete de epocă și de oglinzi îndreptate către prezent cucerește de la primele pagini, invitând la o nouă reflecție despre duplicitățile și metamorfozele succesului în literatură și în politică.“ — TATIANA NICULESCU

„A debutat, sprijinit de E. Lovinescu, pe același afiș pe care stătea scris și numele lui Sadoveanu; a fost acuzat de trădare în Primul Război Mondial; a căpătat cetățenia română doar ca să poată fi numit director al Teatrului Național; a scris un pamflet contra Brătienilor înainte de a deveni membru al PNȚ; s-a luptat ca deputat cu A.C. Cuza și I. Zelea Codreanu, iar ca gazetar cu Stelian Popescu; a sperat ca toată dreapta naționalistă să se reunească în jurul lui O. Goga; a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu fiind bănuit că e comunist; în 1946 i-a cerut lui Stalin să dezvolte trans­porturile în URSS. A intrat în Academia Română și, după 9 zile, s-a trezit dat afară. A fost urmărit 15 ani de Securitate, deși era prieten cu Dej. Acum o jumătate de secol s-a întâlnit cu Enver Hogea, care-l considera cel mai mare scriitor albanez, și a murit la spitalul Elias, după ce a fost transferat de la Tirana cu un avion special. Azi se vorbește despre el foarte rar, deși a avut nu doar o operă vastă, ci și o viață fabuloasă. Vă invit să-l (re) descoperim împreună pe Victor Eftimiu.“ — CRISTIAN PREDA

„Yukio Mishima a scris această fascinantă carte în august 1967, cu trei ani înainte de dramatica sa sinucidere la Tokyo, în sediul Forţelor de Autoapărare. Volumul, care conţine o interpretare personală la Hagakure, un cod clasic de etică și conduită a samurailor, a devenit un bestseller în Japonia imediat după moartea lui Mishima…

Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era și aceea a unui samurai modern. Pentru el era esenţial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar și detaliile pregătirii scenei sinuciderii de la sediul Forţelor de Autoapărare sunt influenţate de Hagakure: banderolele purtate de Mishima și însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs purtau un slogan din Hagakure. Iar meticulozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod așa cum l-a înţeles Mishima: «Chiar și în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireș».“ — KATHRYN SPARLING, Columbia University

„Credinţele minore constituie filozofia care ne guvernează nimicul existenţei zilnice… În timp ce trăim şi ne bucurăm de viaţă, trebuie întotdeauna să abordăm chiar și cele mai mici probleme într-un mod teoretic, exercitându-ne judecata și luând decizii. Altfel, eşafodajul vieţii se prăbuşeşte şi, câteodată, chiar şi cele mai importante credinţe ale noastre sunt violate… Deoarece o gaură de furnică poate dărâma un dig, trebuie să fim atenţi la micile teorii, la credinţele minore care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Aceasta este o lecţie bună pentru timpurile noastre pervertite, în care doar ideologia este apreciată, iar regulile mărunte ale vieţii nu sunt luate în serios.“ — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima făcând un exercițiu Kendo 14 mai, 1964, Chofu, Tokyo, Japonia

Ediție îngrijită de Roxana Albu

„Kafka este mai mult decât un autor pe care-l iubesc, este Autorul, Scriitorul însuși, tocmai pentru că nu a fost niciodată scriitor, ci mult mai mult. Kafka e deasupra scriitorilor modernităţii tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei şi artei scriitoriceşti. Pentru că a trăit întreaga sa viaţă ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spusele lui Wittgenstein, sunt şi limitele lumii. Acolo unde se sfârşeşte domeniul ştiinţelor, al artelor, al filozofiei, al cunoaşterii umane, acolo unde poezia şi credinţa încep să gâfâie din lipsă de aer. Spre sfârşitul vieţii, Kafka devenise el însuşi o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înţeleasă.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Pentru a arăta ce înseamnă cu adevărat Kafka, ar trebui să scriu volume întregi. E de negândit viața, și în special viața mea, fără Kafka, și nu numai din rațiuni de valoare literară [...]. Kafka spune: «În ebraică mă numesc Amschel», dar asta nu pentru că e un nume evreiesc, ci pentru că reprezintă ceea ce ar fi vrut să fie el: omul complet, în stare să iubească, în stare să trăiască împreună cu ceilalți. Literatura l-a împiedicat să devină acel om, dar literatura sa ne-a făcut pe noi toți să înțelegem – și eu asta o simt din plin – ce înseamnă să fii ceea ce el spunea: «Amschel», ce înseamnă să fii în plenitudinea vieții. Poate vreun tragic grec, Sofocle cu Antigona, îl va fi precedat, dar Kafka e scriitorul care e cel mai aproape de modul meu de a vedea, de a trăi. Nu știu dacă e un noroc sau o nenorocire. Poate că, înaintea lui, Dostoievski a fost cel care ne-a constrâns să ne confruntăm cu binele și răul, dar după Kafka n-a mai existat altcineva; deci, paradoxal, nu știu dacă el a scris o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, sau a scris despre imposibilitatea de a scrie o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, dar cu siguranță nici un altul nu a făcut să fie înțeleasă relația dintre scris și rațiunile ultime, iar dacă scrisul este apt să spună ori nu acest lucru, asta e o altă problemă.“ — CLAUDIO MAGRIS

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilității, ale cărei romane, Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul Zorilor și Îngerul decăzut, apar în 2022 în această nouă ediție, a fost scrisă între anii 1965 și 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul Îngerul decăzut a fost încheiat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecțiile civilizației moderne, orașele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societății tradiționale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Toru, un tânăr pe care-l crede reincarnarea prietenului său din tinerețe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranțele lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii și vidului?

„Yukio Mishima a fost, în viață ca și în moarte, și mai ales în ficțiune, un maestru al surprizelor sublime și perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedește o capodoperă cutremurătoare, subtilă și originală.“ — The New York Times

„În ultimul volum al tetralogiei, speranța și, odată cu ea, incarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseții au pierit. […] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, ființează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunți li se ofilesc, cum aura lor pălește, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăși Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim.“ — Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului

„Încheierea tetralogiei Marea fertilității e cu siguranță una dintre cele mai bune scene finale din istoria romanului.“ — David Mitchell

Prezentare de Ion Ianoşi

Cele opt Scrisori filozofice către o doamnă redactate în franceză alcătuiesc opera capitală a lui Piotr Ceaadaev, unul dintre întemeietorii gândirii filozofice ruse moderne, inclus convențional în gruparea „occidentalistă“, opusă celei „slavofile“. Publicarea „Scrisorii întâi“ în Rusia, în 1836, a provocat un imens scandal. Învinuit de antipatriotism și declarat nebun, Ceaadaev a fost ținut sub pază polițienească și supraveghere medicală, în domiciliu forțat, având interdicția, până la sfârșitul zilelor, de a-și mai tipări scrierile. Așa se face că manuscrisele Scrisorilor filozofice, descoperite târziu în arhivele rusești, au fost publicate în integralitatea lor, în originalul francez, abia în a doua jumătate a secolului XX. Prima lor ediție românească a apărut la Humanitas în 1993.

„Piotr Iakovlevici Ceaadaev este unul dintre primii intelectuali din istoria modernă a Rusiei, acei gânditori curajoși care s-au opus statului autocratic și violenței acestuia prin puterea minții și prin curajul lor personal. Ceaadaev a analizat fără încetare societatea rusă din vremea sa și a atribuit Bisericii și Ortodoxiei o responsabilitate decisivă pentru înapoierea țării. Rusia a fost o «pată albă în dezvoltarea spiritului». Europenizarea în timpul lui Petru cel Mare a fost văzută ca o simplă formă fără fond. Adevărata civilizație nu ajunsese în Rusia. Pentru aceste teze, Ceaadaev a fost unul dintre primii intelectuali declarați nebuni de către regimul țarist ‒ mulți alți intelectuali din istoria modernă a Rusiei aveau să împărtășească această soartă.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului, și nu avem tradițiile nici ale unuia, nici ale celuilalt. Situați parcă în afara timpului, educația universală a speciei umane pe noi nu ne-a atins.“ — PIOTR CEAADAEV

Ediţie, prefaţă şi dosar de Pierre Nora  

Democrația în America a lui Tocqueville și Rusia în 1839 a lui Custine, observă Pierre Nora în prefața acestui volum, sunt două cărți care marchează un moment important: după apariția lor, nu se va mai vorbi nici despre America, nici despre Rusia ca înainte. Prin exemplul american, Tocqueville a surprins mișcarea fundamentală a tuturor societăților moderne. Prin autocrația rusă, Custine a caracterizat toate formele de dictatură bolșevică.

Cartea marchizului a fost un adevărat bestseller al secolului XIX. „Cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă vreodată de un străin“, s-a spus despre ea în Rusia, unde a fost de altfel interzisă și până la Revoluția din 1917, și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. În Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece. În Europa de Est, a devenit publicabil abia după căderea comunismului.

Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astăzi, scrie mai departe Pierre Nora. Marchizul pare să fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot ori aproape tot înainte de Suvarin, de Troțki, de Koestler în Întuneric la amiază sau de disidenții sovietici.

„Aproape nici o carte scrisă de un străin nu a scandalizat publicul rus în secolul al XIX-lea la fel de mult ca jurnalul de călătorie al lui Astolphe de Custine, Rusia în 1839. Custine a dezvăluit cu un ochi ascuțit esența imperiului țarist sub Nicolae I: un regim despotic care se baza pe Biserică și Ortodoxie ca resursă ideologică de putere. Rusia nu era, așa cum visase țarul Alexandru I după victoria asupra lui Napoleon I, puterea monarhică ordonatoare de pe continentul european, care ar fi depășit haosul războaielor de cucerire franceze. Ea reprezenta mai degrabă o amenințare la adresa Europei civilizate. Nu degeaba cartea lucidă a lui Custine a fost interzisă în Rusia până la sfârșitul regimului țarist.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„O mare parte a popularității Rusiei în 1839 s-a datorat, fără nici o îndoială, criticii sarcastice și prozei flamboaiante a lui Custine. De-a lungul anilor…, a rămas una dintre cele mai celebre prezentări ale perioadei țariste.“ — San Francisco Chronicle

Scrisori din Rusia ne înfățișează Rusia așa cum nu a mai fost zugrăvită înainte, sau de atunci încoace… Acest scriitor cu mare simț de observație descrie peisajele nordice și balurile din capitală, Kremlinul de la Moscova și veșmintele oamenilor de rând. Forța scrisorilor lui Custine ca operă unitară se află în dramatismul lor intern. — VICTOR EROFEEV, The New York Review of Books

„Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.“ — GABRIEL LIICEANU

Bestseller New York Times  •  Cea mai bună carte a verii 2021 în New York Post  •  Roman ales de Good Morning America pentru Book Club  •  Cea mai bună carte de ficțiune istorică în She Reads  •  În curs de traducere în 15 țări

Un spațiu emblematic – The New York Public Library, Biblioteca Publică din New York – și o serie de cărți rare furate conturează cadrul și intriga bestsellerului Fionei Davis. Elucidarea misterului va aduce față în față două femei din generații diferite, de la începutul și sfârșitul secolului XX, care se luptă pentru propriile idealuri și care aleg să le urmeze, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească.

În clipa în care Sadie Donovan devine curator pentru Colecția Berg a Bibliotecii Publice din New York, viața ei este în derivă. Ușor excentrica Sadie, divorțată și căutând să se regăsească, abia dacă apucă să se bucure de promovarea primită pe neașteptate, deoarece, unul după altul, exponatele care urmau să se afle în centrul expoziției pregătite de ea încep să dispară. Pentru Sadie, căutarea făptașului se transformă într-o călătorie interioară, a descoperirii de sine, o confruntare cu un trecut plin de secrete – unele ascunse bine în istoria familiei – și o formă de asumare a propriei puteri, sfidând obstacolele pe care le are de înfruntat.

„Un roman efervescent, în care tensiunea nu este aplanată de descrieri inutile sau de dezvoltări nefirești ale poveștii, iar stilistica este eficientă. O poveste trainică, precum cei doi lei de piatră care străjuiesc Biblioteca Publică din New York.“  — Kirkus Reviews

„Fiona Davis prinde cu măiestrie timpul și spațiul într-o poveste plină de mister și provocări  – într-un Manhattan pe care îl recunoaștem, dar care, în același timp, ne scapă printre degete.“ — BookTrib

„Personajele și povestea sunt sclipitoare, dar adevăratul personaj al cărții este biblioteca, pe care Fiona Davis o descrie splendid.“ — Publishers Weekly

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.

Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice.

„Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  — CRISTIAN PRESURĂ

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

În topul The Times și Finacial Times al celor mai bune cărți din 2018

Astăzi, nevoia de identitate dirijează politica mondială. Populismul anti-imigranți, ascensiunea islamului politizat, disputele tot mai aprinse pe teme ideologice și identitare și revenirea naționalismului alb – toate acestea reprezintă provocări serioase la adresa democrației liberale. În plus, nu puțini sunt cei care aleg să se definească în termeni identitari restrictivi precum națiunea, religia, secta, rasa sau etnia.

Identitate este o carte extraordinar de actuală și necesară. Francis Fukuyama urmărește dezvoltarea ideii de identitate de la Platon, Locke, Rousseau până la curentul feminist și politica de gen contemporană. Scris incisiv, cu luciditate și talent, volumul nu oferă doar o foarte pertinentă analiză a lumii în care trăim, ci emite totodată un avertisment: dacă nu izbutim să identificăm un înțeles universal al demnității umane, ne vom condamna singuri la conflicte fără de sfârșit.

„Un semnal de alarmă cu privire la vremurile periculoase în care trăim.“ — The Standard

„O regulă esențială pentru un intelectual este aceea că celebritatea anulează calitatea. Francis Fukuyama e o excepție remarcabilă de la această regulă.“ — The Economist

„Fukuyama scrie atât de clar și concis; este o plăcere să-l citești.“  — The Times

„Avem nevoie de mai mulţi gânditori cu înțelepciunea și inteligența lui Fukuyama.“ — The New York Times Book Review

Toată lumea pare vinovată şi toţi au ceva de ascuns. Iar dragostea, oarbă şi imprudentă, nu ajută prea mult la limpezirea lucrurilor. Conu Costache, un poliţist elegant, pasionat de ceea ce face, trebuie să dea rapid de urma adevăraţilor răufăcători. Marile ziare rivale, Universul şi Adevĕrul, sunt implicate, fiecare în alt fel, în ceea ce se pune la cale.

Personajele principale din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplări: escrocherii, politică, dezordine şi poveşti de dragoste care nu exclud escrocheria, politica şi dezordinea. Le leagă un singur lucru: obsesia pentru viitor. Fiindcă, dacă aşezi în altă ordine cifrele secolului XIX, dai, cu totul pe neaşteptate, de secolul XXI.

Într-o singură săptămână, începând de luni, 23 februarie, şi până duminică, 1 martie, Capitala e zguduită de o mulţime de evenimente. Şi totul porneşte de la o conferinţă ştiinţifică ţinută la Ateneu de un doctor tânăr şi ambiţios.

Anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoștință, în câmp, lângă București, în zona „moșiei Băneasa”. Nimeni nu știe exact ce e cu el și fiecare bănuiește altceva: e un escroc internațional care vrea să-și piardă urma? Un criminal? Un bolnav? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulțime de oameni: un medic și fiica lui, un polițist, un comisionar în vârstă de 8 ani, care umblă prin toată Capitala cu scrisori și pachete, și, nu în ultimul rând, gazetarii de la Universul.

Romanul, alert, cu un fir al acțiunii semipolițist, cu personaje extrem de vii, dintre cele care-ți devin prietene, se petrece în numai treisprezece zile: de vineri 19 decembrie până la sfârșitul anului. Atmosfera lumii bucureștene din preajma anului 1900 este recreată ca-ntr-un film. Ajunge să deschizi cartea și te afli, deja, acolo.

„Este o carte singulară, care sfidează cu inteligență și talent direcțiile prozei românești actuale. Este doar ceea ce ne place să numim a thing of beauty, aflat în afara zgomotului cacofonic al tuturor bătăliilor. Viața începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Dorința mea cea mai mare, mai tainică și mai trainică a fost una irealizabilă, să călătoresc în timp. N-am putut să mi-o îndeplinesc altfel decât prin cărțile mele, care au în comun vizitarea altor timpuri. Am scris deci ca să-mi îndeplinesc o nevoie vitală” IOANA PÂRVULESCU

Cu un portret însoțitor de Monica Lovinescu

„Facultatea mirării îi este proprie omului. Ne propunem aici să o reactualizăm. Cititorul va regăsi, sper, în mirarea altuia propria sa capacitate de a se mira. Va putea s-o recunoască și să spună: Da, aşa este! Cum se face că eu nu m-am mirat încă în legătură cu asta? Mirarea e o componentă esențială a condiției umane.“ — JEANNE HERSCH

„Filozofia s-a născut din acel tip de gândire care are nevoie de o capacitate prealabilă a mirării. Aristotel vorbeşte despre naşterea filozofiei tocmai în legătură cu capacitatea oamenilor de a se mira – thaumázein – în privinţa faptului că există un lucru şi că el există aşa cum există. Iar mirarea filozofică în splendoarea ei ajunge să atingă cel mai adesea fiinţa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră. Iar lucrurile de care nimeni nu se mai miră sunt tocmai cele pe care le întâlnim la fiecare pas şi care, prin îndelunga lor frecventare, au căzut direct în subînţeles. Filozoful vrea să înţeleagă ceea ce toată lumea, subînţelegând, nu mai înţelege: De vreme ce sunt înconjurat de oameni la fel ca mine şi trăiesc laolaltă cu ei, care este fiinţa coabitării? De vreme ce sunt prins într-o tradiţie şi trăiesc într-o casă, care este fiinţa locuirii? De vreme ce mă raportez necontenit la mine, iar propriul meu sfârşit, chit că ştiu sau nu, iradiază în mine clipă de clipă, care este fiinţa sinelui meu? De vreme ce totul este sau nu este, ce înseamnă «este»?“ — GABRIEL LIICEANU

„I-am văzut odată împreună pe Czesław Miłosz şi pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown. I-am zărit plimbându-se agale prin parcul din campus, printre clădirile neogotice, două siluete evanescente, mesagerii unui alt univers, oaspeți stingheri dintr-o cosmopolită Europă Centrală, supraviețuitori ai unei lumi pierdute, năruite, distruse. Lumea lui Stefan Zweig și a lui Thomas Mann, a lui Franz Kafka și a lui Paul Celan, a lui N. Steinhardt și a lui Aleksander Wat… Cosmosul burghez, deci urban, deci liberal, atât de disprețuit și de hulit de nihiliștii revoluționar-totalitari, cu pasiuni mistice şi/sau dialectice. Frumusețea indicibilă a unei lumi în care civilitatea conta.“  — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Cu o săptămână-două înainte de a muri, la începutul lui iunie, în ajunul celor 90 de ani ai săi ce urmau să fie sărbătoriţi la Sorbona, Jeanne Hersch mai participa încă la dezbateri radiofonice în Elveţia, vădindu-şi până în ultima clipă încrederea în virtuţile comunicării cu semenii… Pedagogia limpezimii, adoptată de ea, de aici provenea: pentru a fi «un om» trebuie să ştii a-ţi pune întrebările dintâi… Aşa şi-a petrecut viaţa Jeanne Hersch. Dacă se risipea, era fiindcă acorda fiinţelor şi faptelor mărunte tot atâta importanţă ca şi celor de primă mărime. Dumnezeul filozofilor i-a dăruit în schimb ani mulţi pentru a putea propovădui nu numai «dreptul» de a fi un om, dar şi întrebarea cu care începe şi nu se mai sfârşeşte orice gândire.“ — MONICA LOVINESCU

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Un teatru pentru visători e un roman al visurilor utopice și al pierderii inocenței, printre artiști și poeți, alături de tânărul Leonard Cohen, dar și al unui loc care a alimentat fantezia vreme de decenii.

CD-ul cadou care însoțește romanul a fost conceput special de celebrul David Gilmour (sotul scriitoarei) – compoziție, chitară, voce, Polly Samson – versuri și Romani Gilmour (fiica lor) – harpă, voce.

Introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Euthydemos, Cratylos, Gorgias, Menexenos, Menon, Phaidon, Banchetul

„Nu-i o întrebare de prisos dacă Platon, eliberat de vraja socratică, n-ar fi găsit un tip de om filozofic încă și mai înalt, pierdut pe vecie pentru noi.“ — FRIEDRICH NIETZSCHE

Acest volum este al doilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Ilustraţii de Isabelle Maroger

Oare o să reușesc în viață? De ce mi-e frică să nu iau note proaste? De ce trăim? De ce se despart părinții mei? O să fiu urât când o să cresc mare? Ce înseamnă frate vitreg?

Copiii descoperă lumea și cresc cu ajutorul întrebărilor pe care și le pun lor înșiși și părinților lor. Mai grele, mai ușoare, mai grave, mai amuzante, smulgând un surâs sau o lacrimă, întrebările celor mici sunt tot atâtea ferestre către mintea și inima lor.

Carine Simonet, psiholog cu practică îndelungată, le răspunde cu inteligență și tact, dozând cu pricepere seriozitatea și umorul, și construind astfel punți între copiii și părinții cărora le este recomandată această minunată carte.

Fiecare întrebare din cartea aceasta este prezentată pe o pagină dublă, iar explicațiile-cheie sunt scoase în evidență cu litere îngroșate. Temele abordate pot fi identificate după culoarea cores­punzătoare din partea de sus a paginii. Între acestea, autoarea acordă o atenție aparte familiei, prieteniei, școlii, sentimentelor, credințelor și temerilor, vieții în societate. La finalul cărții veți găsi indici tematici, organizați după teme majore și cuvinte-cheie.

„Sunt psiholog și lucrez cu copii ca tine de douăzeci și cinci de ani. Răspunsurile pe care ți le propun sunt cele pe care le-aș oferi și micilor mei pacienți în timpul întâlnirilor noastre. Sunt un punct de plecare, pentru ca fiecare să-și poată găsi propriul răspuns. Pentru ca tu și părinții tăi să continuați să vă puneți întrebări.“ —  CARINE SIMONET

Alcătuind această culegere de texte, marele filolog german Hans von Arnim a redat culturii occidentale o parte esențială din patrimoniul gândirii greceşti: operele pierdute ale stoicismului vechi.

Caracterul este izvorul vieții, din care curg faptele particulare. Înţeleptul, folosind învăţătura dobândită din experienţa vieţii, face totul aşa cum se cuvine, potrivit cu prevederea, cumpătarea şi celelalte virtuţi… Este robust fiindcă e bine dezvoltat în toate sensurile. Este înalt fiindcă participă la înălţimea hărăzită omului nobil şi înţelept. Este puternic întrucât şi-a păstrat forţa care i-a fost hărăzită, fiind de neîntrecut şi de neînvins. Mai degrabă ai putea scufunda în apă un burduf plin cu aer decât să-l poţi sili pe un om înţelept, oricare ar fi el, să facă un lucru împotriva voinţei sale. Căci sufletul pe care raţiunea dreaptă l-a întărit prin învăţături solide nu se predă şi e de neînvins.

Fotografia de pe copertă: bust grecesc din marmură albă al filozofului stoic Zenon din Kition (sf. sec. I î.Hr.–înc. sec. I d.Hr.; colecţia Farnese a Muzeului Naţional de Arheologie din Napoli)

„După Cireșe amare, în care povestește viața ei de femeie silită să plece la muncă în Italia ca să-și poată întreține copiii, și Împărăteasa, un portret amar al satului românesc contemporan, Liliana Nechita se întoarce la originile răului, ale plecărilor și părăsirilor: epoca regimului comunist. Pâine cu ceva este un roman autobiografic despre viața unui copil-decrețel dintr-un oraș de provincie al României ceaușiste. Vocea fetiței și memoria selectivă a femeii mature creionează, în tușe când apăsate, când discrete, scene de familie, școală și societate din România anilor ’80: economia de energie electrică, educația prin muncă, privațiunile, cultura descurcărelii și a cozilor la orice, filozofia tăcerii cu subînțeles, frica, frigul, foamea. O poveste menită să fie avertisment și lecție pentru oricine nu a trăit sau a uitat experiența unui regim totalitar.“ — TATIANA NICULESCU

O sinteză strălucitoare a sensului mitologiilor și a nevoii noastre umane de a transforma în poveste latura profundă a experiențelor pe care le trăim.

De ce au formulat oameni din culturi și epoci diferite mituri și povești cu structuri similare? Ce ne spune această asemănare despre mintea, moralitatea și structura lumii în sine? Sunt conceptele științei și cele ale religiei cu adevărat ireconciliabile?

Jordan B. Peterson încearcă să răspundă la toate aceste întrebări, oferind o nouă ipoteză provocatoare, care explorează legătura dintre ceea ce ne dezvăluie neuropsihologia modernă despre creier și ceea ce ritualurile, miturile și poveștile religioase ne spun de mult timp.

Lucrare laborioasă, care reunește neuropsihologia, știința cognitivă și abordările freudiene și jungiene ale mitologiei și narațiunii, cartea de față prezintă o teorie complexă care face ca înțelepciunea și sensul mitului să fie accesibile minții moderne critice. Cu Hărțile sensului, Peterson revoluționează psihologia religiei.

Un regizor-cult care, de la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (Palme d’Or 1995), nu mai are nevoie de nici o prezentare, devine acum romancier, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din filmul A fost odată la Hollywood. În iunie 2021, în săptămâna când a fost lansat, debutul literar al lui QuentinTarantino a intrat direct pe primul loc în New York Times Bestsellers List și în topul vânzărilor de pe Amazon.

Potrivit lui Tarantino, romanul este „o regândire completă a întregii povești“, comică, savuroasă, dar uneori dură, în care a adăugat detalii diferitelor secvențe și personaje, inclusiv mai multe capitole ce dezvăluie povestea vieții lui Cliff Booth (interpretat în film de Brad Pitt, care a primit un Oscar, un premiu BAFTA, precum și alte numeroase distincții), o paranteză narativă despre Charles Manson, noi întâmplări al căror protagonist este Rick Dalton (interpretat în film de Leonardo Di Caprio). Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

Drama statică Marinarul, scrisă de Fernando Pessoa în 1913, care dă titlul acestei antologii, este prima sa capodoperă și unul dintre cele mai provocatoare texte ale marii literaturi din secolul XX. Teatrul static al lui Pessoa atinge teme fundamentale, precum misterul, realitatea ocultă, visarea, marele Dincolo; scrisă exclusiv în proză, dramaturgia pessoană aspiră către un minimalism a cărui intenție e sublimarea limbajului poetic, iar personajele sale aparțin unei lumi în care magia semnelor și a simbolurilor face parte din cotidian.

Marinarul este singurul text dramatic publicat de Pessoa în timpul vieții, în revista Orpheu, în 1915. Pe lângă acesta, volumul de față, al șaptelea din seria de autor coordonată de Dinu Flămând la Editura Humanitas Fiction, mai cuprinde alte douăsprezece drame statice, alături de câteva scenarii de film – de puțină vreme publicate și în Portugalia –, prin care Fernando Pessoa provoacă vitala noastră „neliniștire“ existențială în creații ce oscilează de la dramă interioară la poem filozofic sau la înscenarea unor situații enigmatice.

„Suntem în fața unui teatru în teatru, într-o succesiune de planuri diferit articulate, în care propriile personaje își pierd semnificația: totul se concentrează în limbaj, și în limbaj totul este insuficient, de vreme ce viața nu poate fi reprezentată.“ — FILIPA DE FREITAS, PATRICIO FERRARI

„În toate aceste texte, scenografiile extazului sunt mai degrabă niște arte poetice, și nicidecum rostirea oraculară a vreunui mag modern care să‑și grupeze adepții la altarul vreunei secte. E vorba de o superbă victorie a metaforei, ca o lumină ce curge «șiroind pe obrajii lui Dumnezeu», nu de transmiterea ezoterică a cine știe cărui mister ocult rezervat doar câtorva aleși. Iar dacă există vreun ales privilegiat în acest caz, de bună seamă că el este Poetul!“ — DINU FLĂMÂND

În zorii unei zile din 1899, într-un orășel de pe coasta Oceanului Indian nu departe de Mombasa, Hassanali pornește spre moschee. Nu ajunge însă acolo, deoarece din deșert se împleticește spre el un englez murdar și epuizat care îi cade la picioare. Bărbatul acela este Martin Pearce – scriitor, călător și orientalist debutant. După o perioadă de refacere, Pearce îl vizitează pe Hassanali ca să-i mulțumească pentru că l-a salvat, însă acolo o cunoaște pe sora lui Hassanali, Rehana, care îl cucerește instantaneu.

În acest orășel părăginit de la marginea vieții civilizate, în timp ce imperiul se pregătește să treacă în noul secol, începe o poveste de dragoste pasională care face punte între două culturi, urmând să reverbereze de-a lungul a trei generații și peste continente.

În acest volum de memorii liric, dar lipsit de sentimentalisme, fiul unui tată african de culoare și al unei mame americane albe se află în căutarea înțelesului final al vieții sale de afro-american. Povestea începe în New York, unde Barack Obama află că tatăl lui – o figură pe care o cunoaște mai mult ca pe un mit, decât ca pe un tată – a murit într-un accident de mașină. Această moarte neașteptată inspiră o adevărată odisee a emoțiilor – mai întâi într-un orășel din Kansas, de unde a pornit familia mamei sale pentru a se stabili mai apoi în Hawaii, și după aceea în Kenya, unde se întâlnește cu ramura africană a familiei sale, se confruntă cu adevărul amar al vieții tatălui său și se împacă, în cele din urmă, cu moștenirea sa divizată.