Noutăți

În André Scrima, călugărul şi intelectualul nu erau decît chipurile, la fel de vii şi de îndrăzneţe, ale aceluiaşi destin: cel de călător spiritual. Călător prin spaţiile geografice şi culturale ale lumii, călător pe calea tradiţiei răsăritene spre Universalul viu, el parcurge, prin interpretare, drumul cuprins în Evanghelia după Ioan. Comentariul lui se leagă de o situaţie tipică a tradiţiei: solicitat de o comunitate monastică, în mijlocul căreia se afla, Părintele Scrima pătrunde în adîncimea textului, îi ascultă şi cercetează, verset cu verset, sensurile care-i fac pe cititorii din toate timpurile să meargă pe urmele lui Christos, împreuna cu El. Volumul cuprinde cele două părţi ale comentariului, prima păstrată în arabă, cea de a doua în franceză, pe care André Scrima le-a făcut la distanţă de două decenii în comunitatea monastică ortodoxă de la Deir-el-Harf din Liban.

„Un fapt rămîne fundamental“, spune el. „O dată ce a fost deschisă «întru cunoaştere», cartea Sfîntului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoaşterea pe care o împărtăşeşte nu are a se mai sfîrşi.“  - ANCA MANOLESCU

Prefaţă de Andrei Pleşu

Volum îngrijit de Anca Manolescu

Sub semnul „rugăciunii minţii”, Timpul rugului aprins pune în dialog spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, tradiţia şi modernitatea. Texte despre isihasm şi relaţia maestru-discipol conduc la evocarea «grupului de la Antim», marcat de figurile lui Sandu Tudor şi Vasile Voiculescu: o experienţă spirituală singulară în spaţiul românesc, puţin cunoscută până astăzi, dar cu ecouri mereu prezente.Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. ANDREI PLEȘU

Carte inspirată de romanul „Crăciunozaurul”, scris de Tom Fletcher și ilustrat de Shane Devries.

Era noaptea de Ajun, și departe-n Nord, la pol, spiritul sărbătoresc scăpase de sub control!

Pășește alături de Crăciunozaur în această poveste magică și descoperă, împreună cu eroul nostru, ce important e să fii tu însuți și cum reușește sărbătoarea Crăciunului să fie atât de specială.

Categorie de vârstă: 7 ani+

Cuvânt-înainte de Margaret Atwood

24 februarie 2022. Aflată în vacanță, în Egipt, împreună cu fiul ei de zece ani în momentul în care rușii i-au invadat țara natală, Victoria Amelina a revenit în Ucraina și a început să investigheze crimele de război, consemnând mărturiile supraviețuitorilor și ale martorilor atrocităților. Printre eroinele despre care scrie se află femei extraordinare, precum Evhenia, o avocată celebră devenită soldat, Oleksandra, care a investigat zeci de mii de crime de război, iar în 2022 a primit Premiul Nobel pentru Pace, și Iulia, o bibliotecară care a contribuit la lămurirea circumstanțelor răpirii și uciderii unui autor de cărți pentru copii.

Într-o zi din iunie 2023, autoarea se afla într-o pizzerie din Kramatorsk, în regiunea Donețk, aproape de linia frontului, împreună cu câțiva scriitori străini, când localul a fost lovit de o rachetă rusească. Au murit treisprezece persoane, iar alte zeci au fost rănite. Printre acestea s-a aflat și Victoria Amelina, care a decedat la spital, din cauza rănilor suferite, lăsând în urmă acest jurnal întrerupt, o mărturie cutremurătoare despre distrugerile războiului și prețul rezistenței în fața răului absolut.

„Un document esențial pentru istoria contemporană.” (Pascal Bruckner)

„O încercare dureroasă de a răspunde la întrebarea: care este rolul artistului atunci când țara lui se confruntă cu o amenințare existențială?” (Financial Times)

Victoria AMELINA (1986-2023), romancieră, eseistă, poetă și militantă ucraineană pentru drepturile omului, a fost recompensată de-a lungul vieții cu numeroase premii. A fost membră a organizației PEN International, proza, eseurile și poeziile sale fiind traduse în mai multe limbi. În 2019 și 2020, a locuit și a călătorit în Statele Unite ale Americii. A scris atât în ucraineană, cât și în engleză, iar eseurile ei au fost publicate în The Irish Times, Dublin Review of Books și Eurozine. Cartea ei neterminată, Femei în război (Looking at Women, Looking at War), a primit în 2025 Premiul Orwell pentru Literatură Politică.

 

Lucrarea lui Eric Storm este un argument convingător în favoarea ideii că o cercetare serioasă întreprinsă cu instrumentele istoricului, dar deschisă faţă de preocupările ştiinţelor sociale ne poate ajuta să înţelegem mai bine şi să ne poziţionăm în marile dezbateri din epoca noastră. Conceptul de naţionalism are o puternică încărcătură simbolică şi este integrat, uneori abuziv, în nenumărate discursuri ideologice. Cercetarea lui Eric Storm evidenţiază relaţia puternică dintre naţionalism, ca proiect intelectual, şi modelul politic al statului-naţiune, devenit dominant la nivel global odată cu triumful modernităţii. Naţionalismul nu este o modă trecătoare pe care să o accepţi sau să o ignori: el se întemeiază pe o serie de presupoziţii ce au influenţat decisiv felul în care omul modern se raportează la ştiinţă, religie, artă, politică sau la alte dimensiuni ale existenţei sale în lume. Soluţia adoptată de autor este de a investiga fără prejudecăţi formarea, consolidarea în timp şi răspândirea în spaţiu a ideilor centrate pe apartenenţă şi pe loialitatea faţă de un stat definit pe criterii naţionale.

„Gabriel Șerban este o combinație neobișnuită de spirit călător și rigoare a finei observații, asemenea poveștilor și creațiilor sale. Se dezvăluie mai întâi ca fotograf, apoi descoperi ilustrațiile lui, minunate gesturi artistice așezate nu în orice rame, ci în rama unor povești nicidecum mai prejos decât elementele pe care le aduce în fața noastră. Istorisirile, pe cât sunt de magice, pe atât sunt de reale. Țineți în mâini cartea unui artist care surprinde, cu precizia unui om de știință și scriitura unui romancier, lumea așa cum nu ați mai văzuto până acum. Deschideți cartea și veți înțelege cum, dacă știi să privești, harta lumii rămâne mereu neterminată, și asta ne îndeamnă la nesfârșite căutări.“ — ALEXANDRU STERMIN

„Preocupat în egală măsură de lumea naturală și de cea spirituală, de știință și de tradiții folclorice, de șamanii junglei și de omul interior, fotograful Gabriel Șerban a scris o carte de referință despre Mexic: documentată, expresivă, fascinantă. Rareori am citit un blend atât de autentic de notație științifică și literatură de călătorie, profund personală. O Carte a junglei pentru oameni mari.“ — MARIUS CHIVU

„Mihai Ralea e azi un personaj aproape uitat în istoria României. Și totuși, ca intelectual și ca om politic, figura sa s-a aflat multă vreme – și sub multe regimuri – în prim-planul scenei publice românești: psiholog, sociolog, profesor universitar, membru de marcă al PNȚ și redactor-șef al ziarului Dreptatea, discipol al lui Virgil Madgearu și protejat al lui Armand Călinescu, ministru al muncii în timpul regelui Carol II, susținător al modelului de corporatism inspirat din fascismul italian, apoi tovarăș de drum al comuniștilor și ambasador al Republicii Populare Române în SUA.

Acuzat de oportunism de către mulți dintre contemporani, biografia lui reprezintă, în ultimă instanță, un foarte interesant studiu de caz despre supraviețuire – politică și personală – în vremuri tulburi, la întretăierea dintre dictaturi și totalitarisme. De aceea e chiar de mirare că nici un istoric nu s-a aplecat până acum asupra ei.

O face, iată, Cristian Vasile, într-o carte scrisă cu obiectivitate, acribie și cu o riguroasă atenție la detalii. Această primă biografie dedicată lui Mihai Ralea în istoriografia românească reprezintă un adevărat eveniment editorial și o lectură pe cât de interesantă, pe atât de actuală.“ — ALINA PAVELESCU

„O cercetare sobră, precisă şi erudită: Cristian Vasile reconstruiește, din fragmentele de epocă şi documentele de arhivă, imaginea unui intelectual care alege să se reinventeze totalitar, colaborând cu carlismul şi cu regimul de «democrație populară».“ — IOAN STANOMIR

„Bine v-am regăsit, prieten cititor, și sinceră mulțumire dacă v-ați hotărât să ridicați această carte în biblioteca de acasă.

După cinci decenii de recenzită contra timp și pe spații tipografice drastic îngrădite, îmi făgăduisem un interval de viață în care să-mi îngădui câteva texte scrise în mers de voie și pe spații nelimitate. De câțiva ani încoace, viitorul are pentru mine doar o perspectivă lunară, trăiesc, adică, până la fiecare zi de 20 a lunii, când trebuie să-mi trimit articolul pentru «feuda» mea (cum îi zice prietenul Mircea Mihăieș) de la revista Orizont din Timișoara.

Ei bine, singurele pagini scrise în mers de voie, adică păcălindu-mi adicțiile prin tândălire hedonistă, au rămas primul și ultimul text din cele cuprinse aici. Tot scriind nesățios și cu nemăsură, am căzut iarăși în dependența de claustrofilie și «deadline» și m-am obrăznicit să croiesc sumarul în pasul ștrengarului. În plus, tot scriind pentru Orizont, am încheiat încă o carte pentru anul acesta și am împins-o către 2026. Îi sunt recunos­cător proniei că-n locul viitorului lunar mi-a dăruit o perspectivă anuală. Iar domniei voastre îi doresc vrednicie, rodnicie și bucurie.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Cu o voce care amintește de tradiția marilor moraliști europeni, Valentin Constantin privește cu luciditate spre mecanismele puterii, spre provincialismele care ne modelează fără să știm, spre felul în care ne pierdem spiritul critic și spre fragilitatea valorilor pe care pretindem că le apărăm. Eseurile sale traversează teritorii diverse – de la Antigona lui Sofocle la suveranismele recente, de la mecanismele puterii contemporane la derapajele provinciale ale societății românești, de la iluziile geopoliticii la neliniștile Europei de azi –, propunându-ne o radiografie intelectuală a prezentului uneori incomodă, adesea neașteptată, mereu necesară.

Cartea de față nu oferă consolări facile, dar oferă ceva mai prețios: o invitație la a privi lumea fără scurtături, fără sloganuri și fără autoamăgiri, cu o luciditate care nu renunță totuși la speranța că spiritul critic poate fi salvat.

O carte pentru cititorul care vrea să înțeleagă, nu doar să reacționeze; pentru cel care caută, în haosul discursului public, ordinea fragilă a gândirii bine alcătuite.

Traducere, cuvânt înainte și comentarii de Florin Bican

Cu douăzeci și unu de desene de Fulvio Testa

„Dau un regat pentru un ceai este replica lui Burgess la căr­ţile lui Lewis Carroll Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara din Oglindă contopite într-o singură aventură şi drese cu o doză de Pinocchio. Căci şi Pinocchio se exilează într-o lume care se dovedeşte complet străină de aşteptările lui. Şi toate aceste personaje – Edgar, Alice, Pinocchio – trebuie să-şi forţeze ieşirea din lumile în care s-au prăbuşit accidental pentru a putea reveni în lumile lor iniţiale, pe care, la întoarcere, le văd cu alţi ochi – ochi mai înţelepţi. Şi cititorul, aşijderea…“ — FLORIN BICAN

Edgar se plictiseşte cumplit la ora de istorie, şi nu-i stă mintea decât la o evadare salvatoare şi la ceaiul bun care-l aşteaptă acasă, la sfârşitul orelor. Şi ce să vezi? Precum Alice a lui Lewis Carroll, băiatul alunecă, printr-o gaură din bancă, în altă lume şi în alt timp, unde legile obişnuite ale logicii şi ale limbajului nu se aplică decât pe ici, pe colo. După multe aventuri a căror rezolvare cere ingeniozitate şi îndrăzneală, după întâlniri cu personaje fantastice sau de-a dreptul absurde – Fiara Furibundă, un câine care vorbeşte, un şoarece pe nume Albert, care-l învaţă despre teoria relativităţii –, Edgar revine în sala de clasă un pic mai înţelept şi un pic mai curajos. O poveste cum n-aţi mai citit, plină de umor subtil şi inteligent, care o să vă ţină atenţia trează de la primul cuvânt până la punctul care pune capăt aventurii.

Cu un interviu realizat de Claudia Nedelcu-Duca și Gabriela Tabacu

„Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific – din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială...“ — ANA MARIA ZAHARIADE

„Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile.

Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi.“ — GABRIELA TABACU

Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul.

Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere – Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive –, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator.

Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare.

Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i“ acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie.

Participanţi: Virgil Ciomoş, Anca Manolescu, Horia‑Roman Patapievici, Andrei Pleşu

Notă introductivă de Andrei Pleşu

Volum îngrijit de Anca Manolescu

„Colecţie de o sută paisprezece cuvinte (logia) ale lui Iisus către ucenici, Evanghelia după Toma e un text apărut în primele veacuri creştine. El preia multe pasaje din evangheliile canonice pentru a le pune într-un context de căutare a unei cunoaşteri vii, verticale, eliberatoare. Părintele André Scrima urmăreşte sensurile ascunse în adâncimea textului, le propune cu o pricepere care îmbină fineţea exegetică, referinţele la marile culturi religioase şi propria experienţă spirituală.“ — ANCA MANOLESCU

„Cititorul va întâlni, în paginile acestei cărți, o sugestie strategică pentru buna desfășurare a unui parcurs spiritual productiv. Conceptele centrale vor fi: interogativitate bine țintită și itineranță neobosită. În fond, e vorba de radicalul cuvânt al lui Christos consemnat de Evanghelistul Ioan (14, 6): «Eu sunt calea, adevărul și viața». Adevărul e, evident, axial, dar nu funcționează deplin fără nuanța însoțitoare a căii și a vieții. Experiența căii, a drumului către, a întrebării mereu reînnoite, e mai importantă și mai fertilă decât posesiunea suficientă a certitudinii. Răspunsul care anulează veghea, vibrația interogației nu mai produce minunări dinamizante, ci somnolență sterilă, dogmatism... Cititorul va întâlni, pe aceste teme, o dezbatere multicoloră, o combinație de cunoaștere și emotivitate, de prudență și curaj, un portret atotcuprinzător al unui mare teolog, la împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui.“ — ANDREI PLEŞU

„O preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 şi căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache...“

Monica Pillat auzise încă din copilărie vorbindu-se în familie despre ea. Dar destinul a vrut s-o cunoască târziu, abia în 2009. Devenise de multă vreme o pictoriţă apreciată – i se spunea „surioara lui Paul Klee“. Îşi semna lucrările Ioana şi atât, nevrând ca numele celălalt, ştiut de toată lumea, să-i influenţeze cariera artistică.Emoţionate, bucuroase că în sfârşit se întâlniseră, nepoata şi mătuşa, acum octogenară, au stat de vorbă faţă-n faţă, în locuinţa pariziană a Ioanei Celibidache, şi pe Internet. Incitată de Monica Pillat, mătuşa regăsită şi-a povestit existenţa aventuroasă. Şi-a deschis, cum mărturiseşte chiar ea, sufletul încuiat cu trei lacăte.„Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta“, spunea Sergiu Celibidache. Înseamnă că Monica Pillat a reuşit imposibilul: să surprindă şi să fixeze în aceste pagini portretul exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi.

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee. Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“ „Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Introducere de Radu Stanciu

Ilustrații de Mihail Coșulețu

Edda lui Snorri Sturluson este cartea din care știm azi mitologia nordică: poveștile cosmogonice scandinave, de la nașterea universului și rostul zeilor până la profeția sfârșitului lumii (Ragnarök) ori Amurgul Zeilor, dar și poveștile despre Ódin, Thór, Loki, Frigg și Freya sau despre valkirii. Aici găsim lumile mitice prin care călătoresc eroii: Hăul Căscat, Tărâmul Ceții, Tărâmul Múspell; ele sunt locuite de Uriașii de Chiciură ori de Căpcăunii Munților. Care a fost prețul plătit de Ódin pentru a dobândi înțelepciunea? Cum a obținut el miedul poetic? Cum arătau palatele din Valhöll, unde ostașii fără seamăn se luptau și se ospătau?

Snorri fiul lui Sturla, învățat creștin și om politic din Islanda medievală, îi privește pe zeii cei vechi cu admirație, dar și cu luciditate; când povestește, măreția se împletește cu ridicolul, aventura cu umorul, solemnitatea cu jovialitatea. Cartea lui ne arată astăzi cum vedeau nordicii destinul, curajul și fragilitatea vieții.

Un tablou dinamic al domnilor: bărbați pe cal, în tren, în aeroplan, bărbați cu enigmă, nopți de dragoste, când „înăuntrul lor se face lumină“, riscurile prieteniei și riscurile meseriei, clinchetul ispititor al banilor, proști unul și unul, îndrăgostitul preferat – Rică sau Hyperion? –, un ghid al cavalerilor de ieri pe înțelesul tinerilor de azi și multe alte fețe, mustăcioase sau nu, ale bărbăției.

Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei. Comparația între domni și doamne este, de cele mai multe ori, explicită.

O tipologie a personajului masculin din literatura română modernă, de la Artist la Ziarist. Sperăm să le delecteze pe doamne și să-i intereseze pe domnii care se vor zări în oglinda paginii.

Împletind autobiografia, antropologia și (auto)ironia, romanul-confesiune al lui Dan Alexe evocă în culori vibrante un tablou din viața cenușie a unui sat din Bărăganul anilor ’60–’70. Prin ochii copilului și ulterior adolescentului, care își pierde inocența descoperind treptat duplicitatea adulților, erotismul și moartea, romanul reconstituie dureros de real copilăria petrecută în comunism, zugrăvind totodată o frescă socială burlescă, cu personaje sfâșiate, vii și dialoguri savuroase. Densă, mustind de umor, dar străbătută de amărăciune, La apa morților surprinde esența unei Românii dispărute și oferă în același timp o perspectivă surprinzătoare asupra faliilor universului totalitar, fiind scrisă cu luciditatea unui etnolog și cruzimea unui poet care refuză nostalgia.

Ilustrații de Oana Ispir

Oamenii mari își spun mereu unul altuia, cu regret: „Trece vacanţa și n-am făcut nimic…“. Asta după ce tot restul anului au zis în gura mare: „Abia aștept să vină vacanţa, să nu fac nimic!“. În aventura asta însă, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că o fetiţă în vacanţă ajunge să se ocupe de treburile împărăţiei, iar ajutorul va veni de la o caracatiţă numită Ananas. Peripeţii fără pereche din care aflăm de ce, ca să explici câteva cuvinte, trebuie să inventezi o limbă întreagă și ce cărţi cumpără Sara de la librăria subacvatică pentru biblioteca de pe submarin. Iar contelui de Yng nu i se poate opune decât o prietenie care cuprinde în ea toată frumuseţea lumii.

Scriitorului și arheologului Cătălin Pavel i-au mai apărut la Editura Humanitas cinci cărţi pentru oameni mari: Aproape a șaptea parte din lume, Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal, Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie, Toate greșelile care se pot face și Adevărul despre vacanţe. Cel mai important însă e că în colecţia Junior a publicat aventurile Sarei din Muntele cu uși.

Ceea ce veți citi nu e o poveste cu eroi și antieroi, cu tușe limpezi de alb și negru. Este povestea unei umanități fragile, imperfecte, prinse în vârtejul unei crize sistemice, obligată să își revizuiască dramatic și în grabă reperele, să facă, tot în grabă, alegeri cruciale de care depindea întreaga sa existență viitoare. E, de asemenea, povestea indivizilor care o compun, care încearcă să supraviețuiască și care, în ultimă instanță, aleg – pentru că alegerile, mai ales cele morale, sunt întotdeauna individuale. Orice asemănare cu prezentul nu e deloc întâmplătoare.

Azi mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de cărți de istorie care să readucă împreună toate tipurile de memorie a evenimentelor traumatizante. Ne propunem să adunăm vocile aparent disparate, discursurile aparent paralele, perspectivele aparent contrastante într-o imagine care ne poate ajuta să înțelegem tabloul general. Toate personajele cărții noastre – militari și civili, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, români și ne-români, bogați și săraci, decidenți sau cetățeni de rând, vedete sau simpli anonimi – au trăit împreună în aceeași Românie. Poveștile însumate ale vieții lor sunt piesele din care se construiește istoria epocii.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial și în lungile decenii de comunism, barbaria oarbă a făcut numeroase victime în România. Ar fi profund nedrept să le uităm sau să nu le cinstim amintirea așa cum se cuvine. Și mai nedrept față de toate victimele totalitarismelor secolului XX ar fi însă să nu învățăm nimic din istoria care le-a zdrobit viaţa… Orbirea are întotdeauna un preț greu de plătit.

ALINA PAVELESCU (n. 1972) este arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare. Are un doctorat în științe politice obținut în 2009 la Institutul de Studii Politice din Paris, cu o teză intitulată Le Conducător, le Parti et le Peuple. Le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceauşescu (1965–1989). A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (Herg Benet, 2016). În 2019, a publicat la Humanitas romanul Sindromul Stavroghin. A editat corespondență și memorialistică inedită aparținând Marthei Bibescu, Annei Kretzulescu-Lahovary și lui Louis Basset, secretarul personal al regilor Carol I și Ferdinand I. Cea mai recentă traducere: Aude Terray, Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, Humanitas, 2025. Cea mai recentă lucrare de autor: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Art, 2024.

ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU (n. 1967) este cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București. Are un master în științe politice la Institutul de Studii Politice din Paris și un doctorat în istorie la Universitatea din București. A publicat volumul Stat și Biserică în reconstrucția politică a societăților postcomuniste din Balcani (Editura Militară, 2013). A editat și îngrijit volumul Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României. 1917–1918 (Humanitas, 2020). În ultimii ani a publicat, în lucrări colective apărute în România și în străinătate, studii referitoare la memorialistica și istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai recent dintre acestea, „Memory, Historiography and Monuments of World War II in Comunist Romania. An Analysis of the Ideological Impact of Societal Memory“ a apărut în Areti Adamopoulo, Anna Maria Droumpouki (eds), Monuments for World War II: Memory and Oblivion in the Balkans and Central-Eastern Europe, University of Ioannina/ Hellenic Foundation for Research and Innovation, 2024.

Thich Nhat Hanh este cel care a introdus în cultura occidentală spiritualitatea buddhistă într-o formă lucidă și accesibilă, transformând meditația și explorarea dimensiunilor conștiinței dintr-o practică monastică într-un instrument universal al păcii și compasiunii cotidiene.

„Calea cea veche m-a dus la Bodh Gaya în anul 2008. Ajunsesem, în sfârșit, după multe drumuri și peripeții, la copacul pippala, căruia i se spune Copacul Trezirii. Cu 2 500 de ani în urmă, chiar în acest loc, un om se trezise din visul pe care îl visăm cu toții. I-au spus aceluia Buddha, adică Cel Trezit.  A doua oară când am ajuns acolo, în vara anului 2014, mi-a căzut în poală o carte. Am petrecut zile în șir la umbra copacului citind și răscitind cartea lui Thich Nhat Hanh, până când am văzut și norii cei albi plutind pe cer fără țintă. Într-un fel, povestea vieții lui Buddha era și povestea mea. Și a oricărui om născut vreodată pe lumea asta.

Despre Dharma, învățătura lui Buddha, se spune că ia forma vasului în care este turnată. Thich Nhat Hanh a turnat-o atunci în mine, prin cartea sa. Și, privind la calea cea veche de sub tălpi, la norii cei albi de pe cer, nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că voi ajunge să-ți aduc această carte ție, celui sau celei care o ține acum în mână. Nu credeam atunci că limba română va deveni acel vas neprețuit din care Dharma lui Buddha și a lui Thich Nhat Hanh se va revărsa blând, găsindu-și drumul, într-o lume tot mai gălăgioasă, spre inimile tăcute, însetate de adevăr.“ — SEGA

„Thich Nhat Hanh ne învață că nu trebuie să trăim ani întregi pe vârful unui munte pentru a atinge înțelepciunea buddhistă. Este de ajuns să fim conștienți de propria respirație și să ne întoarcem, prin ea, în clipa prezentă – acolo unde gesturile obișnuite capătă o frumusețe tainică și o bucurie simplă. Când suntem pe deplin prezenți aici și acum, grijile se risipesc, iar bunătatea și compasiunea se nasc firesc din liniște.“ — Time Magazine

Ediția a doua, cu un nou cuvânt înainte de Danielle Allen și o introducere de Margaret Canovan

Condiția umană este una dintre cele mai profunde și mai vizionare reflecții asupra existenței umane și a vieții comunitare moderne.

În această operă esențială, Hannah Arendt propune un vocabular nou pentru a înțelege relația dintre gândire și acțiune, influența tehnologiei, erodarea intimității, înstrăinarea și pierderea libertății în lumea contemporană. Ea distinge între muncă, lucru și acțiune, cele trei forme fundamentale ale activității umane, și arată cum echilibrul dintre acestea s-a schimbat radical odată cu modernitatea. Este o invitație la gândirea sensului vieții active și a condiției noastre de ființe care, trăind împreună, creează o lume comună.

Prin finețea analizei și actualitatea ideilor, Condiția umană rămâne o carte indispensabilă pentru toți cei care caută să înțeleagă sensul libertății, al acțiunii și al responsabilității în epoca noastră.

„Hannah Arendt este în primul rând teoreticiana începuturilor. Toate cărțile ei sunt povești despre neașteptat (fie că e vorba de ineditele orori ale totalitarismului ori de noii zori ai revoluției), iar reflecțiile despre capacitatea omului de a începe ceva nou îi impregnează întreaga gândire. Când a publicat Condiția umană în 1958, a pus ea însăși pe lume ceva neașteptat, iar acum, zeci de ani mai târziu, originalitatea cărții e mai frapantă ca oricând. Fiindcă nu poate fi încadrată în nici un gen, n-a avut parte de imitatori de succes, iar stilul și metoda ei rămân cu totul aparte. Chiar dacă Arendt n-a încercat niciodată să-și adune discipoli și să întemeieze o școală de gândire, a fost o mare educatoare, căci le-a deschis cititorilor săi ochii către noi moduri de a privi lumea și treburile omenești.“ — MARGARET CANOVAN

„Dacă ar fi în viață astăzi, Hannah Arendt probabil ar susține că faima pe TikTok indică ceea ce ea descrie în carte drept «cea mai fatală, mai sterilă pasivitate pe care a cunoscut-o istoria vreodată», trăită de «ființe lipsite de gândire rămase la mila tuturor dispozitivelor tehnice cu putință». Pentru această problemă, autoarea nu oferă nici o soluție facilă. Ea ne îndeamnă să apelăm la cel mai important lucru care ne face oameni: «Propun… ceva foarte simplu», scrie ea: «Nimic mai mult decât să gândim ceea ce facem».“ — The Conversation

„Cea mai importantă lucrare filozofică scrisă de Hannah Arendt.“ — New Republic

„Unul dintre cele mai controversate subiecte din România perioadei de după Revoluția din 1989, de tranziție la democrație, a fost reforma sistemului de securitate. Chiar și astăzi, aceste servicii se află în centrul multor teorii ale conspirației. Și totuși de la ele se așteaptă să protejeze societatea și să ofere sprijin celor care iau decizii, într-o perioadă de amenințări și incertitudine. Felul în care instituțiile de apărare din România sunt supravegheate și controlate în spiritul democrației constituie un important test al funcționării și responsabilității statului postcomunist. Marian Zulean oferă o analiză solidă și bine documentată a rolului, structurii și competenței acestor servicii începând din 1990 și până în prezent.“ — DENNIS DELETANT

Sistemul de securitate al României continuă să fie marcat de dis­funcțiile moștenite din perioada comunistă: mentalități rigide, reflexe instituționale depășite, carențe structurale care persistă de peste trei decenii. În ciuda reformelor declarate, statul român funcționează încă pe o arhitectură fragilă, construită în parte pe compromisuri și improvizații. România nu este o țară cu adevărat sigură, ci una aflată într-un echilibru precar, protejată mai degrabă de conjuncturi favorabile decât de un sistem solid.

Cartea aceasta oferă un diagnostic lucid și necruțător, în mozaicul complicat al istoriei noastre recente. Într-un peisaj internațional marcat de tensiuni regionale, conflicte hibride și reașezări geopolitice la granițele țării, autorul ridică o întrebare esențială: cât timp mai poate conta România pe conjuncturi favorabile în locul unei strategii coerente?

Articolele reunite aici combină perspectiva istorică și observațiile de actualitate, oferind o imagine complexă a modului în care inerțiile instituționale, lipsa de viziune și ignorarea semnalelor de avertizare pot transforma vulnerabilitatea într-o amenințare reală. Este o carte deopotrivă necesară și inconfortabilă, o reflecție critică asupra unei securități naționale mai degrabă declarative decât garantate.

MARIAN ZULEAN este profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti. A obținut un doctorat în sociologie la aceeași universitate şi un master în politici publice şi relaţii internaţionale la Universitatea din Pittsburgh. A publicat mai multe cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Cea mai recentă carte (coeditată) este Social Values and Identities in the Black Sea Region (Bloomsbury, 2023). Înainte de cariera academică, a avut şi o bogată experienţă practică, în calitate de consilier la Preşedinţia României şi de ofiţer paraşutist (în Ministerul Apărării Naționale). Ca urmare a contribuţiei la aderarea României la NATO a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară“. În prezent, pregăteşte un volum despre Şcoala sociologică de la Bucureşti în arhivele americane, alături de Zoltán Rostás.

 

Introducere şi comentarii de Alex Drace‑Francis

„În prima jumătate a secolului al XIX-lea, lumea s-a pus în mişcare. Epoca de făurire a statelor şi culturilor naţionale a fost plină de conexiuni transnaţionale. O descoperire recentă ne permite să recitim povestea aceasta, dar să şi aflăm multe lucruri noi despre starea lumii de atunci, prin ochii unui personaj uitat. Scrisorile și reportajele lui Bernhard Stolz – jurnalist și om de litere cu ascuțit simț critic, un personaj erudit, monden, cu vederi deschise, şi un fin comentator al artei, literaturii, muzicii – se remarcă prin curiozitatea, precizia şi umorul cu care autorul observă, oriunde călătorește – la Pesta, București ori Constan­tinopol –, viața locală. 

De la ceremoniile de curte «de sus» la viaţa domestică «de jos», de la fenome­nele astronomice de pe cer la canali­zarea de sub pământ, almanahuri, artificii, bâlciuri, cântăreţe, chelneri, comete, girafe – nimic nu scapă privirii atente a praghezului Stolz.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

„Mă voi strădui să vă zugrăvesc întâmplările ciudate și puțin cunos­cute ale capitalei noastre în adevăratele lor culori… Bukarest – mai corect Bukurest, adică după etimologia general acceptată: loc al bucuriei, al plăcerii – nu face o impresie favorabilă călătorului care vine de la Dunăre. Întinderea sa nu e mai mică decât a Parisului, dar oraşul e construit aşa de năstruşnic, încât cu greu ar putea exista vreun altul asemănător. Te crezi într-un sat mare în care sunt mai multe case frumoase, dar mai ales barăci destul de mizerabile. Amestecul frapant de elemente orientale și europene este inconfundabil și vizibil în toate privințele: mod de viață, îmbrăcăminte, obiceiuri, instituții, biserică, sistem politic. Totul poartă încă un caracter de bază oriental, dar cu multe schimbări.“ — BERNHARD STOLZ

Saga familială captivantă, luminoasă și emoționantă, traversând cei mai întunecați ani ai secolului XX, romanul Cinematograful călător al domnului Saito a fost desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicația daneză Politiken, a fost finalist al Premiului Martha 2024 și tradus până în prezent în 18 limbi.

Deși fug din Argentina cu gândul să-și încerce norocul la Paris, Fabiola și fiica ei, Lita, ajung în micul port al insulei canadiene Upper Puffin. După ce urcă cele optzeci de trepte până la pensiunea Betleem, inima comunității, care găzduiește o mulțime de personaje excentrice, cele două descoperă o lume mult mai plină de culori decât promiteau stâncile cenușii de pe țărm. Aurora boreală și migrațiile viețuitoarelor Atlanticului punctează spectaculos timpul ce se scurge, iar vizitele anuale ale cinematografului ambulant al domnului Saito – care aduce filme din întreaga lume pe insula izolată – le vor schimba complet viața.

„Romanul este pictat cu tușe ample, însă autoarea are întotdeauna ochi pentru detaliile mici. Annette Bjergfeldt știe să schițeze portretele personajelor cu precizie și bogăție lingvistică. Dar știe, de asemenea, să descrie toate emoțiile vieții. […]  O poveste fantastică și spectaculoasă despre aventură și iubire în locuri neașteptate.“ — Politiken

„Limbajul extraordinar al acestui roman este îndrăzneț și aspru, ca valurile care se sparg de țărmul insulei Upper Puffin, dar și muzical și provocator, ca un tango. […] Cartea este o declarație de iubire pentru outsideri, pentru inadaptați, pentru oamenii cărora le este greu să se descurce în lume. Toți aceștia își găsesc un loc în Cinematograful călător al domnului Saito.“ — Nordjyske

„John Irving, Isabel Allende și Gabriel García Marquez au o soră mai mică în Danemarca! Prin romanele ei, Annette Bjergfeldt preia ștafeta de la unii dintre cei mai plini de imaginație scriitori ai lumii.“ — Bog & Idé

Această carte e liberă. De aceea o dedic tuturor celor care se mai bucură să exploreze în voie spațiul dintre coperte, doamnelor și domnilor deopotrivă, studentelor și studenților de la Litere, cititoarelor și cititorilor care dau sens (și sensuri noi) efortului unui scriitor. Știu că asemenea oameni vor exista și în vremurile cele mai puțin propice cititului.

Cartea oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu. Combină critica și istoria literară cu istoria mentalităților, sociologia cu istoria culturală, experiența de viață cu cea de bibliotecă: în fond cam tot ce folosim când citim și judecăm literatura, fără mânie și părtinire.

Alfabetul doamnelor nu se dorește, desigur, a fi exhaustiv (oricum, nu trece de Interbelic). Fiecare dintre noi are cu siguranță unul propriu, bazat pe afinități. Acesta este al meu. Nu-l impun, îl propun. 

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee.

Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“

„Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Cartea de față este prima parte din volumul întâi al monumentalei opere jurnalistice semnate de Mario Vargas Llosa, care reunește articolele scrise între 1963 și 2020 și reprezintă o amplă incursiune a scriitorului peruan în domeniul creației literare și artistice din secolul XX și din primele două decenii ale secolului nostru.

Structura cărții se bazează nu pe ordinea cronologică, ci pe cea tematică, și constă din două mari secțiuni: I. Arta ficțiunii: dezbateri și aproximări, și II. Cărți și scriitori. Cea dintâi pornește de la o analiză teoretică fundamentată pe multiple exemple (Literatura este foc, Literatură și exil, Literatura damnată...), iar cea de a doua înfățișează o serie bogată de portrete de scriitori din literaturile franceză, anglo-saxonă și latino-americană.

„O lecție magistrală a unui mare cititor.“ — El País

„Independența neclintită a judecății, criteriile personale, acumularea de experiențe și lecturile vaste ale lui Vargas Llosa transformă această operă într-un fel de biografie literară, un GPS vital, materie primă pentru romanele sale.“ — La Vanguardia

Întâlnirile istorice dintre două mari culturi trezesc mereu o curiozitate febrilă, iar interesul este și mai pregnant atunci când ambele părți revendică universalitatea mesajului lor, așa cum au făcut-o gândirea greacă și, mai apoi, creștinismul. Ultima carte scrisă de eruditul filolog Werner Jaeger, devenită între timp o referință indispensabilă în domeniu, fixează cadrul esențial pentru înțelegerea procesului sinuos de elenizare a religiei creștine și de creștinare a civilizației grecești. Marile întrebări despre continuitate și transformare, influențe și rezistențe își găsesc lămuriri riguroase de-a lungul unor analize istorice dedicate figurilor fondatoare din perioada apostolică și post-apostolică, de la Sfântul Pavel la Clement din Alexandria sau de la Origen la Grigorie de Nyssa. Firul roșu care traversează aceste studii este puternic legat de conceptul de paideia, pentru că educația constituie dimensiunea prin excelență în care idealurile culturii grecești și credința creștină se întrepătrund și hrănesc astfel reprezentarea lui Hristos ca mare Învățător al omenirii.

„Atunci când am scris lucrarea Paideia, am avut în vedere, de la bun început, faptul ca textul să includă un volum special dedicat receptării paideiei greceşti de către creştinismul timpuriu. Dar, deşi mare parte din munca mea s‑a desfăşurat, de atunci, în zona literaturii creştine antice, tocmai miza ambiţioasă a acestei munci m‑a împiedicat să duc la bun sfârşit planul unei lucrări cuprinzătoare dedicate continuităţii istorice şi transformării suferite de tradiţia paideiei greceşti de‑a lungul secolelor creştine din Antichitatea târzie. La vârsta pe care o am acum, nu mai pot fi sigur că voi fi vreodată în măsură să discut aceste probleme la o scară atât de largă. Totuşi, chiar dacă nu mi‑am pierdut speranţa de a atinge acest obiectiv, am luat hotărârea – acum, când cred că sunt suficient de pregătit pentru a face acest lucru – să prezint, în cadrul acestor prelegeri, liniile principale ale muncii mele şi să ofer publicului un fel de preludiu a ceea ce sper că va fi un întreg mai mare.” Werner Jaeger

Cine poate ști cum va fi 2026?

Pe gustul dumneavoastră ca să fie, începeți cu Almanahul Dilema 2026. Cititul produce delicii! Ba chiar mai mult... Rețetele regăsite în caietul bunicii stîrnesc amintiri; rețetele noi, exotice sau extravagante, stîrnesc curiozitatea - delicii! 

Delicii intelectuale se află în taifasul de pe Divanul Dilemei cu scriitorul Mircea Cărtărescu, dar și în interviul cu David Popovici. Apoi subiectele se succed seducător: călătoriile, moda, noul teatru de pe Griviței sau noul papă american - lectura este delicioasă!

Bonus pentru cei mai serioși: veți vedea cum previziunile economice pot fi puse față în față cu „vorbitul în zodii”.

Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută. Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv? Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă. „Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu-ne într-un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de-a lungul și de-a latul Țărilor Române, cât și pe meleagurile Orientului ortodox.“ — TUDOR DINU