Cărţi

Dacă astăzi Parisul este cel mai vizitat oraş din lume, aceasta se datorează, fără îndoială, muncii duse de Haussmann de-a lungul celor şaptesprezece ani ai edilităţii sale (1853-1870).

Însă, în timp ce, încă din vremea sa, opera Prefectului era unanim celebrată în străinătate, din Europa (Spania, Italia, Anglia...) pînă în Statele Unite, în Franţa ea nu a încetat vreodată să fie neînţeleasă şi denigrată.

Pentru a explica concret demersul haussmannian, autorii au conceput o antologie care dezvăluie, mai cu seamă, dimensiunea păstrătoare a muncii duse de Prefect. Textele citate sînt preluate din Memoriile lui Haussmann, din documente inedite și din mărturii ale unor autori străini și francezi. O secvență fotografică a bulevardului Saint-Germain vine să susțină demonstrația, arătînd numeroase clădiri pre-haussmanniene păstrate de-a lungul acestei străpungeri.

Astfel, se dezvăluie actualitatea operei haussmanniene, la ora cînd mondializarea promovează la scară planetară același tip de aglomerare urbană.

Jumătatea de secol ce precede Primul Război Mondial este o epocă de schimbări profunde în istoria românilor. Pe parcursul a doar câteva generaţii, societatea românească, în general, şi oraşul, în special, sunt smulse dintr-o anume letargie istorică şi aruncate, aproape cu forţa, în vârtejul modernităţii. Calea ferată devine, în acest context, cauză şi simbol ale unui proces extrem de intens şi de rapid, cu consecințe ce reverberează până în prezent. Ea este un motor al dezvoltării fără de care multe dintre schimbările istorice ale teritoriului, oraşelor şi vieţii urbane nu ar fi fost posibile şi fără cercetarea căreia acestea nu ar putea fi corect şi pe deplin înţelese. Acest volum investighează locul pe care calea ferată îl ocupă în tabloul vast și extrem de eterogen al fenomenului modernizării în România și în periferia europeană.

Toader Popescu (n. 1980, București) este arhitect licențiat, master în urbanism și, din anul 2012, doctor în arhitectură. Este lector universitar în cadrul Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, alumnus al Colegiului Noua Europă (NEC), arhitect și urbanist practicant și cercetător în domeniul istoriei arhitecturii și orașului.

Volumul a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România, din Timbrul Arhitecturii, şi în cadrul proiectului cultural „Proiectul feroviar românesc (1842-1916)”, beneficiar al unei finanţări din partea Uniunii Arhitecţilor din România, din Fondul „Timbrul Arhitecturii” în anul 2014. 

„Desi acest volum se apleaca asupra unui singur program de arhitectura, locuinta (poate cel mai putin spectaculos, dar sigur cel mai important ca volum si ca miza politica si sociala), mare parte din ceea ce ne descrie Miruna Stroe are valabilitate mult mai larga pentru arhitectura sub comunism. Aceasta pentru ca, dincolo de forme (planuri de locuinte, tipuri, materiale si tehnici, expresii, modalitati de compunere urbana...), autoarea si-a propus sa scrie o istorie a ratiunilor si oamenilor care au produs aceste forme: as putea spune une histoire raisonnée a proiectarii de locuinte. Ceea ce inseamna ca a fost nevoita sa patrunda atat in dedesubturile vietii institutelor de proiectare, singurele locuri in care se putea face arhitectura in acea perioada, cat si in culisele politice, singurele locuri unde se luau deciziile privitoare la modul in care urma sa locuim.” (extras din prefata, prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade)


Miruna STROE (n. 1979, Brasov) este arhitect licentiat, master in Spatiu sacru si arhitectura vernaculara, doctor in arhitectura din 2012. Activeaza ca lector universitar in cadrul Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii si Conservarea Patrimoniului, Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” din Bucuresti. Practica arhitectura in cadrul biroului Mood Factory si cerceteaza istoria recenta a arhitecturii, cu precadere a perioadei comuniste, precum si teme legate de memorie urbana.