Cărţi

Un teatru pentru visători e un roman al visurilor utopice și al pierderii inocenței, printre artiști și poeți, alături de tânărul Leonard Cohen, dar și al unui loc care a alimentat fantezia vreme de decenii.

CD-ul cadou care însoțește romanul a fost conceput special de celebrul David Gilmour (sotul scriitoarei) – compoziție, chitară, voce, Polly Samson – versuri și Romani Gilmour (fiica lor) – harpă, voce.

N-am scris niciodată literatură ca să public cărți, ci ca să trăiesc în ele. Fiecare carte a fost pentru mine o lume nouă și specială, o experiență nouă ca o nouă îndrăgostire sau ca o nouă călătorie (da, uneori și ca o nouă boală).

Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic. M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit. În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce me­reu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.

MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Citiți această capodoperă. Veți atinge cu degetul adevărul lumii.” Le Monde

Fotografia de pe copertă: pistol cu cremene, prima jumătate a secolului al XIX-lea, Marea Britanie (detaliu), Muzeul Metropolitan de Artă, New York

 

Premiul Senatului francez pentru carte de istorie 2023

Există oare o societate secretă care influențează mersul omenirii? Templieri, masoni, Illuminati – mass-media, rețelele sociale, opinia publică în general țes și împletesc spaimele vechi în forme noi, încercând să facă față unei lumi din ce în ce mai complicate.

Într-o epocă a conspirațiilor și miturilor, această carte ne dezvăluie povestea uneia dintre cele mai misterioase și controversate societăți secrete. Fondat în secolul al XVIII-lea, ordinul Illuminaten este reprimat de autoritățile epocii. Dar aura sa ocultă nu numai că supraviețuiește; ea se extinde și se insinuează în mintea oamenilor de-a lungul veacurilor, devenind un etalon explicativ al marilor evenimente istorice. Illuminaten devin Illuminati; ideea de societate secretă continuă să fie folosită ca un simbol al puterii ascunse și al controlului global.

Riguros și captivant, istoricul francez face lumină asupra miturilor care i-au transformat pe Illuminati într-un subiect al teoriilor conspirației din zilele noastre, dezvăluind realitatea din spatele legendei.

„Cea mai surprinzătoare este capacitatea mitului Illuminati de a se adapta schimbărilor politice ale secolului XX şi a-şi face intrarea în secolul XXI, mai viu şi mai impetuos ca niciodată, cuprinzând totul şi răspândindu-se în toate direcţiile: de la filmuleţul conspiraţionist făcut pe genunchi şi difuzat pe reţelele sociale la jocurile video cele mai costisitoare, de la romanele lui Umberto Eco la rap, de la Benjamin Gates la House of Cards.“ — PIERRE-YVES BEAUREPAIRE

Articolele, interviurile, conferințele și însemnările reunite în acest volum sunt mărturia a peste cincizeci de ani de lectură, Vargas Llosa socotind creația borgesiană „o sursă inepuizabilă de plăcere intelectuală“. Un adevărat exercițiu de reverență închinat scriitorului argentinian, cartea oferă o perspectivă nuanțată asupra vieții și creației lui Jorge Luis Borges, așezându-l între figurile de geniu ale secolului XX, nu cu scopul de a realiza un tablou encomiastic, ci reconstituirea unei lumi vii, a unei realități care a absorbit mitul.

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

Ediție de Henry Hardy

Isaiah Berlin a rămas întotdeauna interesat de Rusia, care i-a marcat identitatea din punct de vedere personal și intelectual. Emigrat în Anglia în 1921, s-a întors în țară pentru prima dată în 1945, având parte de întâlniri cu scriitori ca Anna Ahmatova și Boris Pasternak, care urmau să-și pună amprenta asupra scrierilor sale ulterioare. Eseurile despre URSS reunite, după dispariția autorului, de editorul Henry Hardy în volumul Mintea sovietică includ, printre altele, relatarea celebrelor sale întrevederi cu diverși scriitori ruși după cel de-al Doilea Război Mondial, reflecții despre „dialectica artificială“ manipulatoare a lui Stalin, analiza culturii sovietice făcută după o vizită din 1956, portretele unor scriitori ca Osip Mandelștam și Boris Pasternak, un post-scriptum ca reacție la evenimentele din 1989.

Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditație despre moarte, dualitatea corp–spirit, dragoste, sacralitate și timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilă a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Franceză.

MAYA SORIAN are 20 de ani, este fiica Mirelei Retegan și a învăţat de mică faptul că există povești pentru sufletul fiecărui copil. A crescut odată cu lumea Zurli, a contribuit la crearea multor personaje, inspirând totodată multe dintre temele abordate în cântece și spectacole. Nu-i de mirare că a devenit astfel cel mai bun cunoscător al acestui univers colorat și că cea mai mare dorinţță a ei este să ducă mai departe povestea Zurli. În prezent, Maya este studentă la Comunicare și Media la Goldsmith, University of London, și lucrează ca manager de proiect pentru Aplicaţia Zurli.

MIRELA RETEGAN este creatoarea fenomenului Zurli. Este scriitoare, om de radio, antreprenoare, jurnalistă cu peste 20 de ani de experienţă și „Antrenorul Părinţilor“ din România. Este autoarea celor mai iubite cântece pentru copii ale momentului și a unora dintre cele mai îndrăgite povești pentru cei mici, personajele sale fiind modele pentru milioane de copii, iar jocurile și jucăriile create de ea epuizându-se într-o clipită. Are o supercomunitate pe care a câștigat-o prin articole de mare succes pe blogul personal și în revistele Tango, Avantaje, Mami și Parents. A creat Jocuri de jucat în trafic (CD educativ în două volume) și a scris cărţile Mami, tati, joacă-te cu mine, Pledoarie pentru mami și tati și Astăzi este despre astăzi, care se bucură de recorduri de vânzări. Mirela Retegan este speaker la evenimente dedicate părinţilor, susţine conferinţe și sprijină cauze sociale și umanitare care au în prim-plan copiii. De ani buni, produce spectacole și face săli pline atât în România, cât și în străinătate, iar copiii și părinţii o cunosc drept Tanti Prezentatoarea, inima Găștii Zurli.

Apariția mecanicii cuantice a avut două consecințe importante: pe de o parte, explica fenomenele observate la scara atomului și oferea experimentatorilor predicții care aveau să fie confirmate cu o precizie uimitoare; pe de altă parte însă, punea grave probleme conceptuale: cum să interpretezi o teorie care părea să renunțe la idealul cunoașterii fără rest a realității și să te oblige să te mulțumești doar cu probabilități, așa cum afirma Școala de la Copenhaga sub îndrumarea lui Niels Bohr? Einstein nu putea accepta asta, iar disputele lui cu Bohr au rămas unul dintre cele mai pasionante capitole din istoria științei. Cu timpul însă, a prevalat tentația de a descoperi noi rezultate folosind formalismul matematic deja elaborat ți de a-l dezvolta pentru a sonda mai adânc microcosmosul, Școala de la Copenhaga părea să se fi impus, iar cercetarea fundamentelor mecanicii cuantice iețise din sfera de interes a fizicienilor, ba chiar era considerată o periculoasă pierdere de vreme.

Totuți, în 1957, opunându-se curentului predominant, Hugh Everett propune în teza lui de doctorat interpretarea Lumilor Multiple: orice măsurătoare a unui proces cuantic (care, conform Școlii de la Copenhaga, dă în mod absolut aleatoriu unul din două rezultate posibile) face ca lumea noastră să se scindeze în două lumi – în fiecare se obține câte unul din cele două rezultate posibile. Astfel, caracterul aleatoriu al mecanicii cuantice dispare. În schimb, proliferează lumi distincte, care nu pot comunica între ele. Aparent, un scenariu SF.

Sean Carroll, unul dintre marii fizicieni teoreticieni contemporani, e adeptul Lumilor Multiple, iar Ceva profund ascuns e pledoaria lui în favoarea acestei interpretări a mecanicii cuantice. Îl atrage simplitatea ei conceptuală – faptul că nu se lovește de delicata problemă a măsurătorii și că tratează universul în ansamblul lui, fără să separe artificial sistemul cuantic măsurat de aparatul de măsură –, dar și pentru că pare a fi o cale mai directă către teoria cuantică a gravitației – unificarea mecanicii cuantice cu teoria relativității generale, care descrie gravitația.

Cartea lui Carroll e o superbă introducere în mecanica cuantică și o prezentare intuitivă a dificultăților cu care se confruntă fizica în prezent, dar mai ales e invitația de a reflecta neinhibați asupra fundamentelor celei mai stranii teorii inventate de mintea umană.

 

„Intens poetică, scrisă în versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, în care extrema delicatețe și fragilitate a sentimentului se transformă, prin scris, în extremă putere și rezistență, cartea Mama: O fotografie a timpului și a iubirii este o poveste fără sfârșit, plină de melancolie.

O reconstituire afectivă, din memoria care se remodelează în noi și noi versete. Un mod de a transforma doliul într-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se luminează și se desenează în tușe aproape metafizice și în sunetele unui dor fără saþiu. Este, atât în mamă, cât și în fiul care o creează iar și iar, un «amestec de visare romantică și îngândurare cehoviană», «de exaltare muzicală și luciditate a inimii», «devoțiune și discreție». Deși toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin și ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că, prin alchimia rememorării, cei doi nu mai sunt separați, devin una.

Ioan Stanomir va rămâne, probabil, autorul celei mai vii cărți de dragoste filială din proza noastră.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cartea de faţă este încheierea unui diptic: alături de Mama: Un jurnal al dragostei şi al despărţirii, ea consemnează itinerarul unei despărţiri, dar şi traseul, delicat şi discret, al regăsirii. În paginile acestui volum se află o parte din materia de imaginaţie, de visare şi de reverie ivită odată cu moartea mamei mele. Anii îndepărtării au devenit, prin truda de zi şi prin căutarea de noapte, anii scrierii proiectului care se împlineşte acum.“ — IOAN STANOMIR

„O carte ciudată, sclipitoare, despre care se poate discuta la nesfârşit şi care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor care studiază istoria.“ — Kirkus Reviews

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.  Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Matthew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

Ilustrații de Andreea Dobreci

De șapte ani, Fram, ursul polar, e fala circului Struțki. Nici tigrii bengalezi, nici elefanții, nici clovnii, acrobații, caii nu sunt așteptați în arenă cu atâta nerăbdare ca el. Ursul alb e întotdeauna vioi, prietenos cu copiii, cărora le împarte bomboane, dansează, merge pe bicicletă și face giumbușlucuri. Asta până într-o seară când iese la rampă și, cuprins de tristețe, refuză să mai facă vreo acrobație. E din pricina unui vis care, de la o vreme, îi tulbură somnul, un vis cu întinderi albe, nesfârșite, cu sloiuri plutitoare pe deasupra cărora unduiește aurora boreală, și cu un urs alb, mare, care îl cheamă stăruitor. Iar Fram răspunde chemării și pornește pe o corabie spre lumea aceea unde stăpânesc ghețurile.

Ilustraţii de Bianca Bratu

„Cu un titlu cât se poate de nimerit, acest volum de povești contemporane exact asta face: te trage de mânecă și te ia pe sus iute-iute, fără să-ţi dea răgaz să te minunezi sau să te răzgândești, și te duce într-o lume care seamănă pe ici, pe colo cu a noastră. Cufundându-te în ea, nici nu știi când a fugit timpul și ai terminat cartea, trecând de la veselie la duioșie, de la hohote de râs la mici tristeţi, de la mirare la ușurare, într-un carusel colorat de întâmplări și de emoţii.

Copiii se vor regăsi cu siguranţă în aceste povești tandre și amuzante, unde tabletele (nu cele de ciocolată, ci celelalte) și frigiderele există alături de vrăjitori și vrăjitoare (unele dintre ele ţinute prizoniere în dulap), de piraţi care înoată în borcane de iaurt, de prinţese care poartă tricou cu Metallica ori de cifre care se iau la harţă și ajung la tribunal.

La final rămâi cu entuziasmul și bogăţia interioară pe care Adriana Ștefan le trezește cu ușurinţă în cititori, deoarece se află cu siguranţă în posesia baghetei magice a scrisului.“ — ANA ALFIANU, autoarea cărții Val și Cetatea Sufletelor

Împletind autobiografia, antropologia și (auto)ironia, romanul-confesiune al lui Dan Alexe evocă în culori vibrante un tablou din viața cenușie a unui sat din Bărăganul anilor ’60–’70. Prin ochii copilului și ulterior adolescentului, care își pierde inocența descoperind treptat duplicitatea adulților, erotismul și moartea, romanul reconstituie dureros de real copilăria petrecută în comunism, zugrăvind totodată o frescă socială burlescă, cu personaje sfâșiate, vii și dialoguri savuroase. Densă, mustind de umor, dar străbătută de amărăciune, La apa morților surprinde esența unei Românii dispărute și oferă în același timp o perspectivă surprinzătoare asupra faliilor universului totalitar, fiind scrisă cu luciditatea unui etnolog și cruzimea unui poet care refuză nostalgia.

Un roman tulburător, inspirat de povestea reală, relatată în 2009 de revista Time, a japonezului Yukio Shige, care a salvat de la sinucidere aproape 700 de persoane.

„Un ceai la capătul lumii, ca și alte romane ale catalanului  Francesc Miralles – unele scrise în colaborare, cum este și cazul de față, coautoare fiind Ángeles Doñate –, invită la reflecție și introspecție, oferind cititorului o viziune asupra vieții, asupra valorii vieții, de o mare frumusețe și profunzime, prin exemplara ei generozitate. Venerabilul Kosei-San, «gardianul abisului», este un emoționant model de bunătate, înțelegere și solidaritate umană: își dedică ultimii ani de viață unui ideal nobil, acela de a salva sufletele rătăcite care, ajunse în pragul abisului, cred că singura soluție este sinuciderea. Autorii reușesc să creeze un echilibru perfect al firelor narațiunii – istoria tristei vieți a lui Kosei-San, ale cărei împrejurări vitrege i-au impus să-și sacrifice iubirea, relatările captivantelor experiențe de salvare a multor ființe disperate, povestea de dragoste dintre Toni, protagonistul narator, și fermecătoarea și misterioasa Esmeralda, reflecții filozofice existențiale –, într-un stil cuceritor prin claritate, culoare și forță sugestivă. Pe scurt, o carte-lecție de viață, care emană speranță și lumină.“ — TUDORA ȘANDRU MEHEDINȚI

Născut pe 27 octombrie 1973 în Cleveland, Ohio, ANTHONY DOERR a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri The Shell Collector, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Îşi continuă cariera de scriitor cu romanul About Grace din 2004, încununat cu Ohioana Book Award, urmat în 2007 de cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, publicat în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize şi Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câştigat patru O. Henry Prizes şi au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. Romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea, care apare în 2014, este considerat de critici cea mai ambiţioasă şi mai spectaculoasă operă a sa de ficţiune, fiind desemnat bestseller de către New York Times. În 2015, a câştigat Pulitzer Prize şi Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. În acelaşi an a mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award.

Foto & copy; Isabelle Selby

De ce visăm? Ce scop au visele? Există vise premonitorii? Originile și semnificația viselor ne intrigă încă de la începuturile omenirii, dar abia în secolul al XIX-lea oamenii de știință au încercat primele răspunsuri; aceste întrebări rămân și astăzi la fel de incitante. Când creierul visează, cartea a doi cercetători de renume mondial în domeniul studiului somnului, explică descoperirile recente despre creierul adormit și despre semnificația psihologică și neurologică a viselor, explorează tulburările legate de vis și ne arată cum pot înlesni visele creativitatea și cum pot fi o sursă de autocunoaștere.

O călătorie emoționantă în lumea muzicii mozartiene.

„Muzica este strâns legată de viața mea intimă și spirituală. Muzica ne ajută să ne construim identitatea, ne alină suferința, ne readuce bucuria în suflete, ne face să dansăm și să cântăm. Dar arareori se vorbește despre această putere uluitoare.“ — ERIC-EMMANUEL SCHMITT

„Viața mea cu Mozart este un «da» filozofic spus vieții.“ — Le Soir

Profund senzorial, mișcându-se între Sudul american și Coreea de Sud cu rafinamentul și fluiditatea unei teme cu variațiuni, „Studentul străin”, romanul de debut al scriitoarei americane Susan Choi, este o poveste despre traumele războiului, despre răni vizibile și invizibile, despre sexualitate, prietenie, iubire și prețul plătit pentru a supraviețui. În 1955, un student coreean sosește la o universitate din Tennessee. Chuck este timid, vorbește engleza cu nesiguranță, iar despre viața sa din țara natală nu spune mai nimic. În campus o întâlnește pe Katherine, o tânără frumoasă și ciudat de singuratică. Și ea e bântuită de trecut, iar în micul Sewanee pare tot o străină. Amândoi trăiesc parcă în amorțire, incapabili la prima vedere să decidă ceva în privința viitorului și, cu toate acestea, întâlnirea lor pare să le promită unul.

„Cand saruti mana unei doamne, te apleci deasupra mainii sau duci mana ei la buze? • Te intalnesti cu o doamna. Astepti sa-ti intinda mana sau o intinzi D-ta intai? • Esti in local impreuna cu sotia sau logodnica si o prietena a acesteia. Vine vanzatoarea de flori. Careia dintre ambele doamne ii cumperi flori sau careia i le oferi intai? • Cum scoti din gura samburii de masline, la masa? • Te-ai intalnit cu un prieten si sotia lui, pe strada, si continui o bucata de drum cu ei. De care parte vei merge? “ 

Cuvânt înainte de Șerban Papacostea

În Arhiva Ordinului Teuton, salvată miraculos din marasmul celui de-al Doilea Război Mondial, este păstrat de secole un izvor de mare însemnătate privind finalul domniei lui Ștefan cel Mare. Este un document aproape necunoscut astăzi istoricilor de la noi.

Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni din vara–toamna anului 1497, redactat de secretarul general al Ordinului, Liborius Nacker, este publicat acum de medievistul Liviu Cîmpeanu pentru prima dată într-o ediție critică, însoțit de o traducere în limba română după originalele în germana și latina medievale, de o solidă anexă documentară și de studii introductive. Jurnalul evocă detalii inedite și esențiale legate de contextul politico-militar al epocii și ne oferă o imagine vie a oștii teutone care a suferit înfrângerea catastrofală de la Codrii Cosminului.

„Lucrarea domnului Liviu Cîmpeanu readuce în atenţia istoricilor un moment important al istoriei europene, încă insuficient elucidat. Izvorul pe care îl pune în circuitul ştiinţific această lucrare – material derivat din arhiva Ordinului Cavalerilor Teutoni – nu numai că oferă unele informaţii necunoscute până acum asupra acestui episod cu multiple implicaţii internaţionale, dar impune şi reconsiderarea interacţiunii forţelor politice implicate…

În istoria noastră, în speţă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, anul 1497 – anume înfruntarea oştilor polone şi înfrângerea lor zdrobitoare – este nu numai un remarcabil moment de referinţă al istoriei militare, dar şi, în general, al politicii de apărare a caracterului de sine stătător al Moldovei în înfruntarea dintre marile puteri concurente la dominaţie asupra spaţiului central- şi sud-est european. Lucrarea domnului Liviu Cîmpeanu aduce în discuţia asupra acestui moment însemnat al istoriei general-europene şi româneşti un material documentar preţios, însoţit de lămuriri şi interpretări înnoitoare. Apariţia acestei lucrări va oferi istoriografiei noastre o sursă de informaţie valoroasă, eveniment care se cuvine salutat.“ — ŞERBAN PAPACOSTEA

Primii filozofi ai Greciei antice apar în secolul VI î.Cr., în Asia Mică, pe țărmul ionian al Mării Egee: Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit, Anaxagora. Aristotel îi numește „fizicieni“ pentru că, desprinzându-se de tradiția mitică, încearcă să explice fenomenele naturale fără să facă apel la zei. Altfel spus, descoperă și dezvoltă rațiunea pentru a înțelege lumea – o revoluție în gândire care, continuată vreme de două mii șase sute de ani, a condus la știința modernă.

Fizicianul Carlo Rovelli, unul dintre protagoniștii cercetării în gravitația cuantică, ne oferă perspectiva unui om de știință asupra rolului jucat de Anaximandru din Milet în această revoluție intelectuală. Contribuțiile lui Anaximandru sunt un salt uriaș în cunoaștere: e primul care își dă seama că sub Pământ se află tot cer, deci că Pământul plutește în spațiu; e primul geograf; explică, uneori cu o intuiție surprinzătoare, fenomenele meteorologice prin cauze naturale; înțelege că viața a apărut în mare și că ființele vii sunt supuse evoluției; și, poate speculația cea mai îndrăzneață, concepe existența unei entități invizibile, apeiron-ul, element unificator pentru toate obiectele percepute de simțurile noastre – idee care se regăsește în fizica teoretică modernă.

Aducând în prim-plan figura lui Anaximandru, care pe bună dreptate poate sta alături de Newton sau Einstein, Rovelli are prilejul să analizeze împrejurările istorice ale apariției „miracolului grec“ – importanța creării unui alfabet fonetic și a instituirii democrației – și însăși condiția științei, care presupune cultivarea spiritului critic, permanenta punere în discuție a ceea ce ni se pare că știm, curajul de a renunța la certitudini comode. Cartea lui Rovelli te îndeamnă să gândești rațional.

Prefață de Thierry Wolton

Traducerea prefeței de Mona Antohi

„Cartea lui Kai Strittmatter răspunde unei întrebări de care ne temem: ce ar deveni lumea dacă Occidentul ar renunța să lupte pentru libertate? Iar răspunsul este acesta: uitați-vă la China. Alianța dintre Partidul Comunist și Inteligența Artificială construiește o societate în care supravegherea este permanentă, iar autocenzura este continuă; o societate în care prioritatea fiecărui cetățean este să nu fie catalogat ca «trădător al încrederii». În acest regim insidios, care funcționează deja și despre care știm atât de puține, omul este transformat deopotrivă în victimă și în propriul torționar.“ — MIHNEA MĂRUŢĂ

„Nu se pune problema că în cele din urmă China va face să triumfe cu forța modelul ei politic, ci că lumea va avea tendința să-i semene, mai cu seamă în materie de guvernare. Aceasta e perspectiva cutremurătoare pe care o lasă să se întrevadă cartea lui Kai Strittmatter. Orizontul cu pricina nu se referă la ideologie – cine poate crede că Beijingul ar face să triumfe comunismul la scară mondială? –, ci la influența tehnologică, altfel spus la mijloacele oferite de acum înainte de instrumentele digitale pentru a supraveghea, încadra, condiționa, distra o populație, astfel încât puterea care le folosește să devină stăpână în toate domeniile. Sovietele plus electrificarea, spunea Lenin în legătură cu socialismul; pentru conducătorii chinezi, această formulă a devenit partidul-stat plus digitalizarea. Dictatura 2.0 descrisă de Strittmatter îți îngheață sângele în vine.“ — THIERRY WOLTON

„Competiția dintre sisteme a revenit. Va crea oare China statul care să întreacă Occidentul și democrația liberală a lumii și va ajunge ea la vârf? Dacă dictatura se redefinește, atunci aici, la Berlin, la Atena, la Praga, la Londra și la Washington, sarcina noastră cea mai urgentă trebuie să fie redefinirea Occidentului, redefinirea Europei, redefinirea democrației. Taiwanul se află în prima linie. În cele din urmă nu va conta cât de puternică este China, ci cât de puternici suntem noi înșine. Sau mai degrabă: cât de slabi suntem, cât de mult ne lăsăm divizați, cât de mult ne lăsăm pradă fatalismului și resemnării. Mai avem un as în mânecă. Să îl folosim. Nu de China trebuie să ne fie teamă, ci doar de noi înșine.“ — KAI STRITTMATTER

„Blaise Pascal a regândit și reformulat, într-o formă fragmentară și provizorie, dar foarte impresionantă, ceea ce eu numesc proiectul creștin, adică ansamblul dogmelor sau tainelor creștine, așa cum sunt ele înțelese de mintea omenească și așa cum sunt acceptate de voința noastră, în stare să dea naștere unei forme de viață aparte. „Proiect“ nu are doar un sens logic sau lingvistic, ci și unul practic și activ, fiind vorba despre actul de a propune, un act al cărui prim și principal autor este Dumnezeu prezent în Biserica Sa.

Am căutat sprijin la Pascal pentru a găsi termenii preciși și pentru a recupera gravitatea și urgența întrebării creștine – cea a credinței creștine, a posibilității credinței creștine. Există vreun ocol, vreun artificiu prin care să poți folosi forța cuiva mai puternic decât ești pentru a formula cea mai personală întrebare? Aceasta e chestiunea ce face obiectul prezentei cărți.“ — PIERRE MANENT

Dacă figura lui Einstein, de savant cu părul vâlvoi, simbol al înțelepciunii și nonconformismului, fascinează de mult marele public, teoriile lui continuă să fie privite cu un respect temător, lăsând impresia că țin de domeniul ezotericului și că numai aceia care au studiat fizica ani de zile își pot face o idee despre ele. Brian Cox și Jeff Forshaw reușesc în De ce E = mc2? să demistifice asemenea prejudecăți. Pentru a le urmări raționamentele – care sunt de fapt chiar raționamentele lui Einstein reduse la esență –, cititorului îi este de-ajuns să cunoască teorema lui Pitagora. E o performanță remarcabilă să explici riguros, dar cu atât de puțină matematică, cum se poate ajunge la cea mai celebră formulă din știință. Apoi, pentru a lămuri semnificația noțiunii de masă, Cox și Forshaw ajung să explice într-un mod plastic și inteligibil chestiuni subtile de fizică fundamentală – bazele Modelului Standard, invarianța la etalonare și mecanismul Higgs – la care ți-ai închipui că numai specialiștii au acces. În fine, în ultimul capitol ni se oferă o imagine intuitivă a relativității generale, cea mai bună teorie a gravitației de care dispunem în prezent, la peste un secol de la elaborarea ei. Citindu-i pe Cox și Forshaw, descoperim că știința nu-i chiar atât de dificilă pe cât credem, iar Einstein n-a fost vreun supra­om, ci un om plin de imaginație, mânat de curiozitate, preocupat de întrebări aparent simple și având tenacitatea de a deduce până la capăt consecințele ideilor lui.

Serie vândută în milioane de exemplare și tradusă în peste 25 de limbi

Cartea asta te face să iubești matematica!

Un ghid cuprinzător, amuzant și inteligent prin hăţișurile algebrei, pentru toţi cei care vor să descopere ce ne șoptesc numerele.

Cu o grafică excepțională și cu umor, Algebra în benzi desenate acoperă toate aspectele esențiale pentru înțelegerea fără rest a acestei ramuri a matematicii, de la elementele de bază până la ecuații complexe, nelăsând pe dinafară nici episoade interesante din istoria algebrei și punând  în lumină numeroasele sale aplicații practice în viața de zi cu zi.

Cartea reușește să facă subiectele dificile distractive, captivante și ușor de înțeles, prezentându-le într-un format clar, organizat și precis.

•  250 de pagini de explicații lămuritoare, ilustrate ca o bandă desenată

• recapitulări ale numerelor, operațiilor matematice, variabilelor, ecuațiilor de gradul I și al II-lea, rădăcinilor pătrate etc.

•  exerciții cu aplicații practice și probleme distractive, cu soluții detaliate, pentru a exersa noțiunile dobândite

•  umor care demitizează lumea complexă a matematicii

•  pentru toți cei care vor să descopere și să înțeleagă algebra

„În cartea lui Gonick, designul și ilustrațiile ingenioase fac ca ideile sau perspectivele complicate să devină cât se poate de clare.“ — New York Times Book Review

Comunicarea articulată, în cuvinte și fraze, pare să fie ceea ce ne distinge cel mai pregnant de restul lumii vii. Dar când și unde au început oamenii preistorici să vorbească? Ce își spuneau? Cum arăta limbajul la originile lui și ce anume l-a făcut posibil? Multă vreme, lingviștii s-au ținut departe de întrebări de acest fel, considerându-le în afara teritoriului investigabil, dar astăzi ele pot fi abordate cu mijloacele științei.

În Zorii limbajului, Sverker Johansson prezintă stadiul actual al cercetărilor și principalele teorii actuale privind modul în care Homo sapiens a devenit singura ființă vorbitoare. Cu argumente din arheologie, antropologie, genetică, neurologie, apelând inclusiv la robotică și IT, savantul suedez atribuie un rol central, în această transformare, încrederii reciproce și cooperării caracteristice speciei umane.

„Pentru a-i înțelege originea, trebuie să înțelegem limbajul însuși, structura și natura lui, dar trebuie să înțelegem și natura omului și originea sa evolutivă. Trebuie să înțelegem cum gândim și cum ne funcționează creierul. Pentru a răspunde la întrebarea de ce oamenii posedă limbaj trebuie să acordăm atenție unei mulțimi de domenii diferite – nu numai lingvisticii pure, ci și biologiei evoluționiste, paleoantropologiei, arheologiei, primatologiei, geneticii, anatomiei, etologiei, neuroștiințelor, cercetărilor din domeniul cogniției, psihologiei și antropologiei sociale, pentru a nu le menționa decât pe cele mai importante.“ — SVERKER JOHANSSON

Publicată în 1792, „Religia în limitele rațiunii pure”, lucrare de mare însemnătate în istoria gândirii religioase occidentale, reprezintă o încercare de a demonstra că morala poate exista foarte bine fără ideea unei ființe supreme și că nu depinde de religie, ci își este suficientă sieși, grație rațiunii practice pure. Abordând toate temele aferente unei filozofii a religiei de înaltă ținută, Kant îi vorbește cititorului despre credință și Dumnezeu, despre etică și ideea binelui suprem, despre cult și Biblie, în cadrul unui discurs de o ireproșabilă rigoare.

„Morala, în măsura în care este întemeiată pe conceptul de om ca ființă liberă, nu are nevoie nici de ideea unei alte ființe superioare ei spre a-și cunoaște datoria, și nici de un alt resort decât legea însăși, spre a respecta datoria. Cel puțin este vina omului dacă în el există o asemenea nevoie, care în acest caz nici nu poate fi înlăturată de altceva, întrucât ceea ce nu izvorăște din el însuși și din libertatea lui nu compensează lipsa propriei moralități.“ — IMMANUEL KANT

Deși a jucat un rol esențial în apariția mecanicii cuantice, Einstein avea să se despartă apoi de curentul principal în dezvoltarea domeniului, reprezentat de Școala de la Copenhaga, în fruntea căreia se afla Niels Bohr. Motivul era de ordin filozofic: Einstein credea că trebuie să obținem o descriere completă a lumii, independentă de percepția noastră – altfel spus, a adoptat o poziție realistă. Vreme de un secol, în discuție au rămas nu predicțiile teoriei cuantice, altminteri impecabil confirmate experimental, ci interpretările ei. Din perspectivă ferm realistă, Lee Smolin s-a angajat într-o cercetare a fundamentelor teoriei cuantice, în speranța de a ajunge la un strat mai profund care să permită unificarea ei cu cealaltă mare teorie a secolului XX, relativitatea generală. Revoluția neterminată a lui Einstein prezintă în termeni intuitivi dificultățile conceptuale cu care se confruntă teoria cuantică, așa cum arată în prezent, multitudinea interpretărilor ei, avantajele și punctele lor slabe, și propune câteva principii simple pornind de la care să poată fi construită o nouă teorie, mai cuprinzătoare. Cartea lui Smolin e un îndemn de a nu lua automat de bun ceea ce ni se pare că știm, de a cerceta atent premisele și a căuta cu temeritate drumul spre necunoscut.