Cărţi

In aceasta carte vei gasi 1000 de intrebari distractive, fascinante si nostime pentru a-ti testa cunostintele.

Plina de imagini incredibile in culori vii, cartea iti pune mintea la contributie prin intrebari cu raspunsuri multiple si de tipul adevarat-fals, precum si prin teste inventive pe baza de harti, imagini si jocuri.
O distractie pe cinste pentru intreaga familie!

De ce iepurii arctici au urechile scurte?
a. ca sa conserve caldura
b. ca sa auda mai bine
c. ca sa se ascunda de vulturi
d. ca sa fie la moda

Raspuns: a

Pune-ti neuronii in functiune! Pune-ti istetimea la incercare si testeaza-ti cunostintele cu cele peste 1 000 de intrebari provocatoare. Rasfoieste paginile acestei carti pentru a descoperi ce stii — si ce nu stii — despre animale, geografie, natura, istorie, stiinta, cultura pop, matematica si aven-turi extraordinare. Descopera informatii fascinante, afla lucruri despre oameni incredibili si fii uluit de minunile naturii. 

Stii unde se afla cel mai ploios loc din lume? Cine este programatorul din spatele jocurilor Minecraft? De ce a castigat Malala Yousafzai Premiul Nobel pentru pace? Aceste pagini contin peste 1 000 de intrebari pe teme de cultura generala, animale, geografie, natura, stiinta, cultura pop, matematica si aventuri uimitoare. Fiecare intrebare iti va testa cunostintele generale din orice domeniu, de la seria de filme „Transformers" pana la tabelul periodic al elementelor. Vei descoperi lucruri pe care le stii, dar si altele noi, pe masura ce vei incerca sa deslusesti raspunsurile corecte. 

  Credeam ca anul al doilea de la Academia Jedi o sa fie foarte usor, si chiar asa a fost - la inceput. Am construit un robot grozav, am mers in excursie pe o planeta de gheata si m-am ferit de mancarea extraterestra a lui Gammy. Dar apoi lucrurile au luat-o razna! Antrenamentul de pilot spatial a fost mult mai greu decat ma asteptam, cei mai buni prieteni ai mei au inceput sa ma ignore si rautaciosii clasei incearca sa ma atraga spre latura intunecata a Fortei... care nu-i chiar asa de rea. Cand te gandesti ca ma vedeam deja cu sacii-n caruta... 

***

Auxiliar interdisciplinar elaborat in conformitate cu programa scolara.

Micutul Oli, framantat de curiozitate, iese din pamant la venirea iernii cand toti ceilalti dorm dusi si este purtat in cea mai mare aventura a vietii lui. Ajunge dintr-o pura intamplare in Tara lui Mos Craciun unde afla tot felul de secrete si legende. Aici ii intalneste pe Spiridusii Nastrusnici, pe vorbareata Lista a Copiilor Cuminti, pe Mos Craciun, dar si pe Necrutatoarea Stapana a Inghetului. Aventura lui este plina de magie, peripetii si pericole, care ne poarta imaginatia in lumea fascinanta a necuvantatoarelor, care se ascunde chiar sub picioarele noastre.

CUPRINS:

• CAPITOLUL I. Iarna
• CAPITOLUL II. Insomnii
• CAPITOLUL III. Spiridusii
• CAPITOLUL IV. Laponia
• CAPITOLUL V. Stapana Inghetului
• CAPITOLUL VI. Fauritorul de Nea
• CAPITOLUL VII. Pestera lui Mos Craciun
• CAPITOLUL VIII. Din nou, acasa

Este posibil ca arta să (mai) schimbe societatea? Şi dacă da, ce etică şi metodologii trebuie însuşite? Acestea sînt cîteva probleme şi întrebări pe care ni le-am pus de-a lungul celor 4 ani de cînd Colectiv A coordonează inițiativa „La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur”. La unele am reuşit să răspundem experimentîndu-le pe teren, la altele răspund alți actori urbani, care au trecut deja prin ce urmează noi să trecem. Considerăm această publicație ca o comparație şi un dialog între metodologia aplicată în cartierul Mănăștur şi alte cazuri similare din România şi Europa. Am realizat o colecție de texte critice despre practici şi procese alternative care s-au dovedit eficiente în periferie, adică în afara centrului festivalizat sau dincolo de arta din cutia albă sau neagră. Ne interesează cum arta poate activa comunități și spații urbane, cum poate contribui la modelarea reală a spațiului fizic şi social al oraşului.

Is it (still) possible for art to change society? And if yes, what ethics and methodologies are required for this? These are some of the problems and questions that we had to deal with in the four years since Colectiv A coordinates the “La Terenuri [At the Playgrounds] – Common Space in Mănăştur” initiative. To some we managed to answer by testing them on the ground, to others there are answers from other urban actors, who already went through what will be coming for us as well. We consider this publication as a comparison and a dialogue between methodologies applied in the Mănăştur neighborhood and other similar cases in Romania and Europe. We created a collection of critical texts on these alternative practices and processes, which proved themselves to be effective at the periphery, that is, outside of the city center full of festivals and beyond the arts placed either in a white or in a black box. We are interested in how art could activate communities and urban spaces, how it could contribute to the real modeling of the physical and the social space of the city.

Iulia Popovici este ziaristă, critic și curator de arte performative. Redactor la săptămînalul Observator cultural, a lucrat anterior, timp de şase ani, la cotidianul Ziua și a publicat/publică în IDEA artă + societate, Long April, Criticatac.ro, Arta, Dilema Veche, România curată, Studia Dramatica (România), UBU, Bruit du Monde (Franța), Szinház (Ungaria); Dialog, Teatr (Polonia), Bilten (Croația), HowlRound.com, Critical Stages etc. Din 2011, este co-curator al Platformei Independente de Artele Spectacolului din cadrul Festivalului Temps d’Images, Cluj, iar în ultimii ani a fost curatorul mai multor evenimente de teatru și dans din România și Polonia. A fost expert evaluator în multiple sesiuni de finanțare culturală organizate de AFCN, Ministerul Culturii și Centrul Național al Dansului Bucureşti. Este membră în Consiliul director al ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. A publicat cartea Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008), a contribuit la mai multe volume colective și a editat/coordonat antologiile bilingve New Performing Arts Practices in Eastern Europe/Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est (Editura Cartier, 2014) și The End of Directing, the Beginning of Theatre-Making and Devising in European Theatre/Sfîrșitul regiei, începutul creației colective în teatrul european (Editura Tact, 2015), ambele comisionate de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, pînă acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile do­cu­mentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfîrșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă. Dar nu e decît prima mea carte despre independenți… Iulia Popovici

house pARTy a fost o manifestare artistică alternativă inițiată și organizată în 1987 și 1988 de către Decebal și Nadina Scriba la reședința lor din Strada Petru Cercel nr. 5, București. La ediția 1987 au participat: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oișteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba și Dan Stanciu, cărora li s-au alăturat, la ediția 1988, Teodor Graur și Iosif Király. Înregistrarea video a ambelor ediții a fost realizată de Ovidiu Bojor și Dan Mihălțianu.

house pARTy was an alternative artistic manifestation initiated and organized in 1987 and 1988 by Decebal and Nadina Scriba at their house on no. 5 Petru Cercel Street, Bucharest. The participants to the 1987 edition were: Călin Dan, Dan Mihălțianu, Wanda Mihuleac, Andrei Oişteanu, Decebal Scriba, Nadina Scriba and Dan Stanciu, to whom joined, at the 1988 edition, Teodor Graur and Iosif Király. The video recording of both editions was realized by Ovidiu Bojor and Dan Mihălțianu.

Ovidiu Țichindeleanu e filosof, traducător şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton. Doctor în Filosofie (Binghamton University, State University of New York) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900. Cofondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), cofondator al platformei Indymedia România (din 2004), al revistelor CriticAtac.ro (2010) şi LeftEast (2012). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecții al editurii IDEA Design & Print. Autor al The Graphic Sign. An Archeology of Sound, Technology and Knowledge at 1900 (2009). Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău, Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluția Română televizată. Contribuții la istoria culturală a mediilor (Cluj, IDEA, 2009). Membru în Consiliul director al organizației nonguvernamentale internaționale El Taller International. Traducător în limba română a unor cărți de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Giles Deleuze, şi Peter Sloterdijk.

A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce ramîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. A. Gramsci

Trăim într-o epocă dominată de ideea autonomiei individuale, o autonomie care trebuie exercitată pe o piață planetară constituită dintr-un miriad de piețe locale, naționale şi globale, în care toate dimensiunile vieții individuale şi sociale sînt supuse potențial schimbului, la valori exprimate în prețuri. ... Această ideologie domină întreaga lume, chiar dacă efectele penetrării sale variază puternic de la regiune la regiune. Ea e diseminată de prozeliți care cred că au misiunea de a anunța noul mod de a fi om. Această formă ideologică aparține puterii postsociale, postetatiste, extrem de concentrată, prin care elita globală a celor 1% conduce 99% din populația însărăcită a lumii.
Există două politici normative care contracarează în prezent ideologia autonomiei individualiste, posesive. Amîndouă operează la nivel global, deşi sînt prezente în grade diferite în regiunile lumii. Cele două politici normative la care mă refer sînt drepturile omului şi teologiile politice.
Voi începe prin a identifica problemele majore provocate de ascensiunea teologiilor politice la începutul secolului XXI asupra drepturilor omului. Apoi aleg, dintr-un peisaj cuprinzător al analizelor teologice, acele tipuri de reflecții şi practici care ar putea contribui la extinderea şi adîncirea canonului de politici ale drepturilor omului. În acest scop, introduc cîteva distincții cu consecințe semnificative: pe de o parte, între tipurile diferite de teologii politice (pluraliste contra fundamentaliste, tradiționaliste contra progresiste); pe de altă parte, între două discursuri şi practici contrastante ale drepturilor omului (hegemonice şi contra­hegemonice). Închei cartea cu teza că teologiile progresiste pot constitui o sursă de energie radicală pentru luptele contrahegemonice pentru drepturile omului.


Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiințe juridice al Universității Yale şi doctor honoris cauza al Universității McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universității şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanții fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicații despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democrație şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em 1974–1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razao Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, Globalization, and Emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: uma Reforma Demo­crática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Uma revoluçao democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014).

„Ce asigură succesul unui oraş în zilele noastre? De-a lungul ultimelor cîtorva decenii, în oraşele din întreaga lume, artiştii – şi, într-un sens mai larg, muncitorii din domeniile creative – au devenit tot mai importanți pentru discursurile despre revitalizarea urbană şi despre dezvoltarea cetățenească.
În multe locuri, artiştii aflați în căutarea unor chirii ieftine au ajuns să constituie icul gentrificării. Cu toate astea, aşa-numită clasă creativă include categorii întregi de muncitori „cognitivi”, care se bucură de condiții cu mult mai puțin precare decît artiştii, iar bogăția lor conduce permanent la dislocarea atît a rezidenților din clasa muncitorească, cît şi a acelora din rîndul artiştilor. În oraşul creativ, transformarea în mărci de piață a mişcărilor subculturale, traducerea noului în vechi şi profesionalizarea artei se combină pentru a produce o interfață „socială” prietenoasă cu utilizatorii, îmbrăcată în harnaşamentul mediilor artistice boeme.
Cum să răspundem violenței surde a unui peisaj urban care se adaptează exploziilor succesive prin dizolvarea sau suprimarea intenționată, pînă la amnezie, a distincțiilor de clasă? S-a ivit oare o contradicție între politica declarată a artiştilor şi rolul lor efectiv în fluxurile capitalului global, care trec prin bienale şi tîrguri de artă? Putem considera oare angajamentul atîtor artişti de partea mişcării Occupy ca un semn al dorinței lor de mobilizare şi de redirecționare a energiilor înspre dreptatea socială?


Martha Rosler (1943) este o artistă americană. Creează opere video, foto-text, instalații şi performance, dar este recunoscută şi ca autor de studii şi cărți vizînd domeniul artistic. Opera ei se concentrează pe viața cotidiană şi pe sfera publică, adesea dintr-o perspectivă feministă. Îngrijorările sale constante sînt mass-media, războiul, arhitectura, urbanismul, dinamica vieții culturale.

După cum a observat Fanon, rațiunea are prostul obicei de a părăsi scena pe care intră el, ca reprezentant al negrului. Fără îndoială, e o situație cu care se confruntă azi şi est-europenii şi alți europeni „periferici” atunci cînd intră în triumviratul Europei Occidentale reprezentate de Franța, Germania şi Marea Britanie. Standardele se schimbă. Cărțile se amestecă. Situația îşi pierde normalitatea. [...] Rasismul, după cum bine înțeleg cei care au suferit şi trec prin experiența sa, nu e niciodată rezonabil, ci se propune întotdeauna în moduri logice, reci. Rasismul e mereu rațional – spre amărăciunea multor analişti. [...] Cel puțin în termeni morali, albul e o măsură inferioară, regretabilă a umanității. Problema nu poate fi însă ameliorată făcînd pur şi simplu din negru noul standard, în special din cauza faptului că istoria oamenilor negri nu s-a bucurat încă de şansa de a fi chestionată în termeni dincolo de condițiile supremației albe şi ale rasismului antinegru. Ca urmare, sarcina gîndirii e ridicarea standardului umanității, trecînd prin şi dincolo de negru, alb, galben, roşu, de culoarea însăşi, pînă la condițiile standardelor însele.


Lewis R. Gordon predă filosofie şi studii afro­diasporice la Universitatea Connecticut Storrs; filosofie şi guvernare la Universitatea West Indies, Mona, Jamaica; de asemenea, a predat la Universitatea din Toulouse Jean Jaurès, France şi la Universitatea Rhodes, Africa de Sud. Membru fondator şi fost preşedinte al Asociației de Filosofie Caraibiană; membru în consiliul director al Truthout.org. A scris lucrări influente despre rasă şi rasism, existențialismul negru, filosofia afrodiasporică, fenomenologia postcolonială, opera şi gîndirea lui Frantz Fanon şi W. E. B. Du Bois. De asemenea, e bateristul formației rock ThreeGenerations (https://threegenerations. hearnow.com). Printre cărțile sale se numără: Bad Faith and Antiblack Racism (Humanities Press, 1995; Humanity Books, 1999), Fanon and the Crisis of European Man (Routledge, 1995), Her Majesty’s Other Children (Rowman & Littel­field, 1997), Existentia Africana (Routledge, 2000), Disciplinary Decadence (Paradigm Publishers, 2006), An Introduction to Africana Philosophy (Cambridge UP, 2008), What Fanon Said: A Philosophical Introduction to His Life and Thought (Fordham UP, Wits UP, 2015) şi, împreună cu Jane Anna Gordon, Aaron Kamugisha şi Neil Roberts, Journeys in Caribbean Thought: The Paget Henry Reader (Rowman & Littlefield International, 2016). Poate fi contactat pe http://lewisrgordon.com şi https://twitter.com/lewgord.

Din punct de vedere epistemic şi ontologic, “globalizarea”, oricare ar fi sensul ei, s-a produs în detrimentul lumilor relaționale.
În America Latină de astăzi avem probabil cel mai clar caz de luptă între globalizarea neo­liberală (proiectul dreptei), modernizările alternative (proiectul stîngii la nivel de stat) şi crearea unor lumi post/non-capitaliste şi post/non-liberale; aceasta din urmă se bazează pe activarea ontologiilor relaționale și pe o redefinire a autonomiei politice.
Majoritatea discursurilor contemporane despre tranziție postulează o transformare culturală şi instituțională radicală – într-adevăr, o tranziție spre o lume cu totul diferită.
Designul ontologic este o conversație despre aceste posibilități. E vorba de realizarea de „altfel de lumi şi cunoaşteri”, ce vor fi edificate pe baza unor angajamente ontologice diferite, capabile să producă moduri de trai colectiv mai puțin marcate de formele moderniste ale dominației.


Arturo Escobar, născut în Columbia în 1952, e profesor de antropologie la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord. A lucrat la proiectarea unor combinate chimice şi a unor bazine hidrografice, precum şi la Departamentul Național de Planificare al Columbiei. De asemenea, a predat la universități din Argentina, Anglia, Ecuador, Finlanda, Mali, Spania şi Statele Unite. O figură de reputație internațională în antropologie, critica dezvoltării şi ecologia politică, în ultimele două decenii Escobar a colaborat cu organizații şi mişcări sociale afro-columbiene din regiunea Pacificului columbian, în special cu Procesul Comunităților Negre (PCN). Printre cărțile sale amintim: La invención del desarrollo (1996), Territorios de diferencia: Lugar, movimiento, vida, redes (2010), Una minga para el postdesarrollo (2013), Sentipensar con la Tierra: Nuevas lecturas sobre desarrollo, territorio y diferencia (2014).

 Cele mai frumoase legende ale lumii repovestite de Katharina Neuschaefer.

In camera cu ferestre captusite parca, pe dinafara cu frunze de platani, aurite de soare, mobilata cu piese mici, gratioase, in care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau asezate pe rafturi, pe masute, de jur imprejur, rame delicate, imbratisand ca niste palme pioase, fotografii de familie, unele aproape sterse de trecerea vremii. Din ele ne cerceteaza ochii melancolici ai parintilor, ai bunicilor, ai strabunicilor, iar razele privirilor li se intalnesc in punctul unde urmasa lor, fetita Tania de odinioara, sta dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Povestile unei doamne din Bucuresti. - Tatiana Margescu”
 
Cred ca nu exista femeie pe lume, trecuta de tinerete, care sa nu-si aduca aminte de vechile dantele aflate in casa parintilor sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate in copilarie sau a unui voal de mireasa, la manecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, inguste sau late, confectionate la masina, dar mai ales lucrate cu acul sau cu iglita. Nu putem uita dantelele facute „la metru” de catre bunicile noastre, pentru a impodobi fetele de perna albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau in, lucrate „cu acul” sau cu croseta. - Tatiana Margescu
 
Cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani cand, insotita de mama si de bunica materna, ma deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat in centrul vechi al Capitalei. Daca nu ma insala memoria, imobilul in care functiona atelierul era situat intr-o curte mare, unde se afla amplasata si Biserica Bulgareasca. Hainutele pentru copii, de regula, costau mai mult decat hainele pentru adulti, fie ca erau achizitionate dintr-un magazin, fie ca erau facute pe comanda. Cu cat copilul este mai mic, cu atat lucrul este mai migalos, in special la fetite: broderii, pliseuri, gulerase de dantela, la care se adauga si costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Margescu
 
Bunica mea a urmat si o scoala particulara (pension), dar la instruirea ei temeinica au contribuit si cunostintele transmise de catre guvernanta ei, mai ales in ceea ce priveste stapanirea perfecta a limbilor engleza si franceza, la care se adaugau cunostinte vaste in domeniul literar, artistic si mai ales in cel muzical (canta foarte bine la pian). Nu pot sa nu ma gandesc ca, in urma cu peste o suta de ani, putine tinere urmau studii superioare, educatia primita in familie, respectiv scoala, avand drept scop sa contracteze o casatorie „buna” si sa devina sotii si mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernanta, trebuia ca la randul tau sa fi beneficiat de o educatie foarte buna. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor si nici casatorii „fara zestre”. Daca fetele deveneau guvernante, baietii acestor familii scapatate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Margescu

Comunismul a murit in Europa de Est, dar sta inca in picioare, pe fragile, dar vizibile picioare, in cea occidentala. Constatarile, dar si atacurile impotriva mea sunt deci inca valabile. Tehnica folosita pentru a fi eliminat in 1960 din literatura poate fi utila inca celor care urmaresc, ca si atunci, acelasi scop: distrugerea legaturii dintre om si Creator, deci distrugerea omului.
Desi drepturile omului sunt pe toate buzele, nimeni nu tine seama nici de drepturile popoarelor, nici de omul ca fiinta teologala, cum il numeste N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Atat lupta mea, cat si opera mea raman inca tinte mortale pentru cei ce, in cadrul celei mai teribile degradari a omului, lasa asupra noastra riscul de a pieri si asupra lor riscul de a distruge. - Vintila Horia,Villalba, 3 August 1991
 
Ultimul cadru al filmului a fost montat, s-au pus genericele, muzica… Momentul care de obicei ma elibereaza si ma bucura este inlocuit de o cu totul alta stare. Am terminat si mi-e teama. Mi-e teama ca am terminat. Timp de opt ani am cautat secvente de viata, de biografie literara, documente, sentimente si emotii care au alcatuit omul si scriitorul Vintila Horia. M-a condus prin viata lui, prin orasele exilului sau, prin tarile bucuriilor si durerilor lui. Am visat impreuna cu el intoarcerea in Romania si, intr-o clipa, tulburata de intensitatea si profunzimea framantarilor lui sufletesti, fara sa stiu ce fac, i-am promis-o. M-am trezit asumandu-mi o putere pe care n-o aveam si pe care nici o alta instanta nu si-a asumat-o. - Marilena Rotaru
 
…Gasisem un drum pe care-l cautasem, fara sa-l gasesc, toata viata. Celelalte forme nedefinite care ma inconjurau inaintau impreuna cu mine… Deodata o umbra se profila in departare, in fiinta mea… Era ca si cum cineva se gasea deasupra si umbra corpului sau, proiectata de soare sau de lumina acestui spatiu necunoscut, se cufunda in unde pastrandu-si conturul… Aceasta lumina concentrata isi faurea sie insasi trupul. Imi spuneam: „Iata-ma. Iata-ma in sfarsit. Am ajuns la capatul lungii mele calatorii…Barca mea a atins tarmul. - Vintila Horia

”Suprarealismul are faima unei rupturi totale cu ceea ce-l precede, a unui soi de nihilism înspăimîntător, care, vorba lui Breton, încearcă a înlocui o lume cu alta dominată de particula anti, dar dacă ar fi chiar așa am avea a face cu riscul unei ieșiri din cadrul creaţiei. În fapt e o înnoire la limita limbajului, dar nu o suspendare a sensului literar (cu a sa rădăcină ontologică), precum o dovadă a unei supravieţuiri a acestuia în condiţiile originalităţii maximale, asemănătoare cu o asprime de climă polară sau tropicală.” (Gheorghe Grigurcu)

Studiul de faţă s-a născut din intenţia de a contribui la elucidarea problemei diferenţelor din punctul de vedere al fenomenelor cibernetice (cf. N. Wiener), adică al fenomenelor de circularitate (cf. Șt. Odobleja), numite și de conexiune inversă, adică feed-back, diferențe care există între grai și cânt în privința mecanismelor intime prin care se realizează pe de o parte vorbirea iar pe de alta cântul; două acte fiziologice deosebite între ele, dar în același timp și destul de apropiate. Am restrâns expunerea de față la o prezentare mai mult decât concisă, limitându-mă la strictul necesar teoretic, pentru că intenția a fost una exclusiv pragmatică, aceea de a ajuta tinerii studenți sau cântăreți în rezolvarea dificultăților cu care se confruntă (vezi Ion Piso, The Crisis of the Opera, op. cit.), mai ales într-o vreme în care inflația teoriilor în pedagogia cântului este derutantă și de aceea și descurajantă. Conținutul de idei al acestui „manual” reprezintă rezultatul exercitării profesiei în aproape 100 de Teatre Lirice (Opere) pe o perioadă de o jumătate de secol în trei continente, de la Bolshoi Theatre din Moscova la Metropolitan Opera din New-York, precum și de o experiență de pedagog ce a început la Academia de Muzică de la Cluj încă din anul 1958 (Conferențiar Universitar). (Ion Piso)

Deși este unul dintre cei mai uzitați termeni din vocabularul omului modern și una dintre realitățile omniprezente în viața noastră, înțelesurile Tehnologiei sunt rareori conștientizate. Cum în lumea contemporană religia a înlocuit magia și vrăjitoria, uluitoarea tehnologie modernă a devenit adevărata nouă religie mondială. În general, soluțiile la problemele omului sunt puse imediat sub semnul întrebării, căutându-li-se intențiile secrete, motivațiile ascunse, obiectivele subiacente; dar nu și soluțiile tehnologice, care sunt rareori supuse unui asemenea tratament de control, pentru simplul motiv că sunt... tehno-logice. Dintr-o perspectivă mai largă, precum cea antropologică, Singularitatea reprezintă momentul în care sistemul cibernetic evolutiv tehno-uman, în care fuzionează civilizațiile, Tehnologia, economia, structurile sociale juridice și culturale (numit Metaom) va integra și înlocui sistemul evolutiv biologic (numit Gaia). Conștiința globală, adică procesul colectiv de cunoaștere, va reprezenta integrarea finală a extinderii planetare a ființei umane, în același mod în care simțurile și nervii acesteia au fost deja prelungite cu diverse mass-media și tehnologii. Din perspectivă antropomorfică (…) ne putem mai ușor imagina un superorganism cibernetic care să încorporeze oamenii precum „celule” ale sale, comunitățile ca „țesuturi”, iar tehnologia ca „unelte” ale sale pe care să le facă să lucreze comunalitar, ca o unitate organică, la fel cum funcționarea unitară a celulelor individuale susține corpul viu. Iar, dacă Tehnologia este „un sistem de fi ințe umane” sau un tip de activitate adânc înrădăcinată în natura umană, atunci interogația asupra esenței sale trebuie să se mute de la întrebarea Ce este Tehnologia? la întrebarea Cine este Tehnologia? Biotehnologia își configurează propriile legi și își generează propriul mediu, care face posibilă pentru prima dată evoluția vieții în univers prin alte mijloace decât viața. Pe de altă parte, nu ai cum să crezi că vei putea realiza IA prin programare, inginerie electronică și tehnologii informaționale și să investești miliarde de dolari în astfel de programe de cercetare, fără să accepți, cu o probabilitate mult mai mare chiar, posibilitatea dezvoltării spontane a IA la nivelul rețelei globale de minți, computere și dispozitive inteligente care se complexifică necontenit. Ce nu pot concepe sau nu vor să conceapă singularitarienii este că Singularitatea poate rămâne întotdeauna „aproape” atinsă (Singularity is always near). Trebuie să învățăm să gândim despre tehnologia pe care suntem atât de pricepuți să o creăm, la fel cum am învățat să gândim logic, matematic și științifi c despre lumea naturală. Este nevoie despre o Știință a Tehnologiei care să devanseze concepția actuală de înțelegere a sa, care este una mai mult mitico-magică. În lipsa unei capacități autoreflexive colective, înțelegerea propriei epoci este imposibilă. (Bogdan Popoveniuc)

La doi ani după susţinerea tezei sale de doctorat cu o temă îndrăzneaţă, Un scriitor din exil şi tema exilului: Vintilă Horia, Mădălina-Violeta Dîrmină se hotărăşte să publice rezultatele cercetării sale laborioase într-un volum, clarificând multe dintre penumbrele vieţii şi operei unui scriitor de excepţie din diaspora, în tentativa de reintegrare definitivă a acestuia în circuitul valorilor naţionale. Dintre recuperările postrevoluţionare, prozatorul Vintilă Horia (1915 – 1992) reprezintă un caz singular, întrucât consacrarea sa europeană datează din 1960, când i se atribuie Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil de la Editura Fayard. Controversele iscate, la vremea respectivă, în legătură cu trecutul său legionar, n-au avut darul să anuleze opţiunea Academiei Goncourt. Istoria decernării premiilor menţionează, totuşi, în dreptul anului 1960: attribué mais non decerné. Este surprinzător sau, mai degrabă, simptomatic cât de puţine informaţii ne parvin pe filiera istorico-literară despre emigrantul în Argentina din 1948, după ce puterea comunistă îl condamnase pe Vintilă Horia, în contumacie, la 25 de ani de muncă silnică pentru inventate “crime de război.” (Prof. univ. dr. Nicolae Oprea)

Cele sase CD-uri ale colectiei cuprind texte din creatia scriitorilor Ion Creanga, Petre Ispirescu, Emil Garleanu, H.C. Andersen, fratii Grimm, dar si basme populare din diverse tari ale lumii: folclor rusesc, japonez, arab, african, britanic. 

- Ion Creanga („Capra cu trei iezi", „Ursul pacalit de vulpe" si „Punguta cu doi bani")

- Petre Ispirescu („Zana Zanelor", „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", „Praslea cel voinic si merele de aur") 

- Emil Garleanu („Cantaretul", „Dupa asemanarea lor", „Cucosul") 

- HC Andersen („Degetica", „Ratoiul cel urat" si „Soldatelul de plumb")

- Fratii Grimm („Alba ca zapada", „Croitorul cel istet", „Printesa de piatra") 

- Folclor International (folclor rusesc – „Nevasta gerului Marfuska"; folclor japonez – „De cand este marea sarata"; folclor arab – „Croitorul si orasul fericirii"; folclor african – „Iepurele cel destept"; folclor britanic – „Jack si vrejul de fasole") 

"Ce legătură există între Adolf Hitler, iubit nebunește de o femeie, dar frustrat că nu i se vinde cartea, și Vadim Tudor, obligat să se expatrieze? Câți copii a avut Hitler și cine a fost mama lor? E Argentina refugiul ideal? Canibal e o poveste tragică despre nazism și comunism, o ficțiune istorică întinsă pe mai multe zeci de ani și care ne oferă de toate: iubire, aventuri pe două continente, onoare și trădare. Citind romanul Canibal mi-am amintit iarăși și iarăși de cuvintele lui James Joyce din Ulise: „istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”." (Marin Mălaicu-Hondrari)

Azi cînt jazz sugerează faptul că îmbinarea cuvintelor este asemenea cu a notelor muzicale, iar chipul poeziei se poate preschimba întruna împletind o puternică introspecție pe de-o parte, cu o mare poftă de joacă pe de altă parte. Azi cînt jazz este un puzzle în care precum în lumea lui Eutherpe, improvizația își face simțită prezența la fiecare pas, iar fantasticul nu este o pură invenție, ci memorie, întregul fiind produs de frînturile de realitate, de plonjeurile în timp și măiestria decupajelor. Mihaela Stanciu

„Citesc Azi cînt jazz cu acea curiozitate ușor nesigură cu care intri într-o locuință necunoscută. Din holul de la intrare mă izbește ordinea. Fiecare cuvînt e la locul lui. Fiecare sentimenrt așezat pe raftul potrivit... Totul cu finețe, cu rafinament, de un gust ireproșabil. Culmea, îmi place ordinea asta, mie, care am trecut o viață întreagă prin meandrele suprarealismului, prin absurdul celor mai derutante concluzii, prin combinații imposibile dintre un scaun și o cifră, dintre ziua de joi și un pepene verde. Gata! Debutul în poezie al Mihaelei Stanciu. Parcurg, așadar, cartea Azi cînt jazz. Un titlu incitant prin nostalgia acelui „l’éternel retourˮ, prin inciziile rafinate pe care bisturiul unui chirurg-poet le face pe propria lui agonie, pe tăcere, pe tot ce vine nechemat...„ca și cum ar fi ceva normal pe pămînt,/ iar tu să n-ai umbrelă/ să-ți placă să amesteci picăturile/cu gîndurile de peste noapte dintr-o conversație neterminatăˮ. O fată singură cîntă jazz fără să clameze nimic, fără să spună nimic, cauzele nu trebuie aflate. O fată cîntă jazz, dar nu cîntă o fată, tăcerea e cea care cîntă. Tăcerea asta uneori e foarte înțeleaptă. Dar înțelepciunea e o mare ofensă pentru un poet, veți spune. Uite că nu e așa.ˮ Nora Iuga

„Mihaela Stanciu pășește în templul poeziei cu o lirică de meditație, mai sobră și mai gravă decît vîrsta poetei, cu puține note de exuberanță, mesajul discret al unui suflet ce vrea să-și depășească singurătatea.ˮ Elena Zaharia-Filipaș

„Mihaela Stanciu scrie undeva (în poemul de ziua ei) că simte nevoia să aniverseze Poezia, chiar dacă nu știe în cîte lumînări de pe tort ar trebui să sufle și nici măcar ce cuvinte i-ar fi necesare în chip de urare. Ceea ce înseamnă că o iubește sincer și că ar dori să-i și arate acest lucru în chip discret. Iar Poezia – de obicei reticentă în a mulțumi în dreapta și în stânga adulatorilor de tot soiul, dezinteresați sau nu – se revanșează față de ea și îi întoarce darurile, dîndu-i suflu și spunîndu-i de ce cuvinte ar avea nevoie pentru a-i celebra nașterea.” Vasile Spiridon

Nora Iuga mi-a spus că scriu despre ce nu se vede. Mi-a plăcut foarte mult formularea. Deşi vorbim despre un paradox, avînd în vedere că orice carte, mai ales una de poezie, este o formă de exhibiţionism. Cartea aceasta este aşadar despre ceea ce percepem că există în jurul nostru. Despre o lume pe care ne-o clădim singuri şi în care sîntem unicii locuitori. Locul în care ajungem de fiecare dată cînd vrem să fim doar cu noi înşine. Mi-ar face mare plăcere ca mulţi dintre cei care o vor citi să simtă la fel.

"Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a hausului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sunt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depășească un oarecare prag existențial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic și plin de conținut. De aici, un război interior, o tentație a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o probușire, după cum ar putea sugera titlul. Confruntarea cu limita (suportabilității?) stimulează înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înțeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate și, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaște reprezentări clar delimitate:„ încet încet ne facem loc aici/ o să ne aciuăm mai bine/ cine ne spune cu adevărat cine suntem cine o să ne descopere/ de ce să taci ține-mă bine minte/ împreună am scotocit prin dărmături/ și cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranță/ să-mi povestești ce și când/ cum și de ce se întâmplă să mai şi uităm/ în lipsa concentrării aerul devine îngust/ & străzile cu tot restul/ bitimul cald împăienjenit privirile întinse/ un loc sigur în care te infiltrezi”." (Șerban Axinte)

"Poezia Ioanei Miron face chiar lucrurile pe care teoriile literare au încercat mereu fără succes să le explice. Alege diferite scenarii existenţiale şi decupează secvenţele relevante pentru circulaţia unei energii speciale. Face acest lucru chiar şi atunci când reformulează mizele tăcerii: "am învăţat să mimăm tăcerea/ despre noi şi despre alţii am învăţat/ să fim o singură gură din care iese orice imbold orice/ stridenţă". Arta Ioanei Miron ţine mai ales de injectarea cu forţă a unor expresii al căror sunet pare străin de ceea ce ştim deja că este poezie şi totul se întâmplă conturând circuite controlate poetic. 
Dintre variantele de titlu pe care Ioana Miron mi le-a arătat, "Blocaje tactile" era sintagma care mie mi se părea că sugerează linia investigaţiei poetice din acest volum: "schimbări comune gesturi banale/ facem corp comun cu obiectele/ am stat pe iarbă important e să fim în locuri cunoscute şi/ sigur te-aş convinge/ să ne întâlnim la întâmplare să înlocuim/ aerul cu suflările tale tactile/". S-ar putea să mă fi înşelat, însă picajul este numai cadrul acestui demers în care se încăpăţânează Ioana Miron, în ciuda tuturor celor care ţin să rezume poezia la fluctuaţiile ipocriziei militante." (Răzvan Țupa)

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

„Proiectul Etalonul Mizil (ficțiunea măsurătorilor) este o carte aluvionară, mozaicată, experimental. Pe întinderea teritoriului unei țări suprapunem teritoriul locului minuscul, rătăcit și hulit, pentru a developa obsesii mari, tare, ficțiuni istorice, politice, literare. Deriziunea repartizată din oficiu unui loc anume – Mizilul, în cazul nostru – este documentată printr-o succesiune de texte indiferente la categorii sau specii, rezultînd un montaj, o rețetă de aplicat oricărui alt loc. Am convocat în această călătorie prin literatură, istorie, presă și scriituri mai mult sau mai puțin domestice o serie autori care ne ritmează înaintarea: Cilibi Moise, IL Caragiale, George Ranetti, Hortensia Papadat-Bengescu, Simion Săveanu, I. A. Bassarabescu, Ionel Fernic, Ioachim Botez, Filip Brunea-Fox, Geo Bogza, George Călinescu, Ștefan Bănulescu, Agatha Grigores cu-Bacovia, Petre Strihan.”  (Cosmin Manolache)

"I. este un copil căruia îi place să citească și să înregistreze poveștile de pe uliță și din satul lui, un premiant cu o mamă care „râcâie pământul” și un tată invalid de război, amândoi semianalfabeți. Într-o zi, un „tovarăș” vine la școală să-i întrebe pe elevi dacă au părinți care au luptat în război și până unde au ajuns. I. îi spune adevărul, doar tovarășul îi rugase să răspundă sincer. Mai târziu, în liceu, în timpul orelor de atelier, se strică menghina la care lucrase I. Nu avea importanță că la ea mai lucrase încă un coleg, I. este cel care va suporta consecințele și o va face fără să crâcnească pentru că a învățat că, odată ce ești considerat vinovat, vinovat rămâi. Se pregătește apoi să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere din București, unde va avea un șoc: profesorii îi cer să-și spună părerea personală despre opera literară care îi picase pe biletul de la examenul oral, el știe doar comentariile care îi fuseseră predate la școală, în spiritul comunist. Este înrolat în armată, va avea un conflict cu un colonel, apoi, după terminarea stagiului, se angajează la o fabrică de frigidere ca să strângă bani pentru că își dorește să dea iar admiterea la facultate. Scrie poezii, frecventează un cenaclu literar și ajunge să fie anchetat de securitate. Sunt evenimente cheie în facerea acestui personaj aparte, opusul lui Holden Caulfield, pentru că, inadaptat fiind, nu simte niciun strop de revoltă, nu urmărește să repare nedreptatea, doar înaintează în viață, trăind în minte, în imaginație, așa cum a făcut-o încă din copilărie, când a învățat că lucrurile nu sunt așa cum par și că nu trebuie să ai încredere în nimeni."  (Diana Geacăr)